Peștera și cascada Vadu Crișului

Băi nene, la altitudinea de 1100 m, cu saci de 20 de grade şi 3 pulovere la activ, îţi îngheaţă sufletul în tine!!! Asta ca să fac un rezumat al nopţii precedente. Mi-a fost un frig…. de am zis că nu mai stau la cort în viaţa mea! (pe naiba! 4 nopţi mai târziu…. vezi Ziua 8) Note to self: next time cumpărăm saci de dormit de 2/3 sezoane.

După ce îmi iese frigul din oase, îmi aduc aminte coşmarul: după ce că şi-au bătut joc de somnul nostru, colegii noştri de camping pe care i-am “vorbit de bine” mai sus, dragii de ei, m-au sforăit toată noaptea ca porcii…. Mă rog, cel puţin unul dintre ei…. Mai nene, nu ştiu cum se împacă alţii cu sforăitul, dar pentru mine e tortură curată!!!! Am sechele din facultate (cămin)!!! Şi ca şi cum nu strânsesem destulă ură şi desconsiderare faţă de ei, îl văd pe unul dintre ei, la ora 9 dimineaţă, venind cu 6 sticle de bere în mână. Aşa da mic-dejun! No comment!

Având în vedere că mai nou trebuie să luăm în considerare faptul că nu poţi să mergi pe oriunde vrei, din cauza drumurilor, întreb din nou cum pot să ajung de la Stâna de Vale la Vadu Crişului, care e tocmai pe partea cealaltă a Munţilor Bihor-Vlădeasa, pe E60 (DN 1), adică între Oradea şi Cluj. Aflu că dacă nu vreau să mă doară capul, trebuie să ocolesc pe la Oradea.
Şi cum sunt o mare amatoare a senzaţiei pe care ţi-o conferă lipsa durerii de cap, hotărăsc să mergem aşa, chiar dacă ocolim, măcar e drum european.

Trecem iar prin intersecţia dubioasă din Beiuş, ajungem la Oradea, şi facem stânga pentru a intra pe DN 1. Aici, pe o porţiune de vreun km, drumul este foarte zgâlţâitor. Toată şoseaua are crăpături perpendiculare pe sensul de mers şi trebuie redusă viteza considerabil. Trece si asta şi intram pe şoseaua “europeană”. Observ cu bucurie că nu mi-aş fi dorit în nici un caz să mă aflu pe sensul opus. Pentru a intra în Oradea, este o coloană infernală, interminabilă de maşini şi camioane, printre care mă consider foarte norocoasă că nu mă aflu.

Ajunşi în Aleşd, văd că există un drum judeţean care face legătura cu Beiuş, despre care ştiam, dar pe care nu am vrut să mă risc. În orice caz, dacă mă uit pe harta rutieră, nu îmi dau seama care ar fi acest drum.

Bag Vadu Crişului pe GPS şi din nou merg cum mă duce. După intrarea în Vadul Crişului devine tricky. Există un singur panou pentru Peştera Vadu Crişului, la care vrem să ajungem, însoţită de un panou pentru rafting. După un timp, panoul de rafting rămâne, cel cu peştera dispare. La un moment dat panoul de rafting arată la dreapta, peste calea ferată, drum ce NU trebuie urmat.

Trebuie mers înainte, cu calea ferată în partea dreaptă.
La un moment dat întreb o băbuţă cum ajung la peşteră, pentru că deja eram pierdută în spaţiu. Îmi spune că după sala de sport (de parcă aş fi eu din zonă) mai merg un pic, las maşina şi apoi merg înainte. Bineeee….

Trec pe lângă ceva ce pot doar să bănuiesc că este sala de sport, mai merg un pic şi văd, în mijlocul pustietăţii, 3 maşini „parcate”. Banuiesc că aici trebuie lăsată maşina, aşa că parchez şi eu, în bătaia directă a soarelului (lucru de care mă voi bucura din plin la întoarcere) şi pornim pe jos.

Drumul pe care se poate circula cu maşina se opreşte brusc în nişte copaci şi observ în faţa mea doar calea ferată. Mă uit stânga, mă uit dreapta, şi nu văd altă cale decât asta. Nu văd nici un marcaj pentru vreun traseu până la peşteră, nu ştiu cât e de mers… aşa că mă gândesc că decât să mergem de nebuni pe calea ferată, mai bine mergem la maşină şi caut numărul de tel de la peşteră, care ştiu sigur că era pe un site. La maşină însă ne întâlnim cu un grup de fete din sat, pe care le întreb cum ajung la peşteră. Aflăm că se merge 30-45 de min pe calea ferată. Mă uit un pic stupefiată şi zic.. ok…

Jumătate de drum nu văd picior de om. Mergem reticenţi pe calea ferată până când ne întâlnim cu vreo 3 oameni, care se vede că sunt turişti. Trebuie să-i întreb! Spre fericirea mea, unul dintre ei îmi spune că nu mai e foarte mult şi că e foarte frumos acolo. Ne zice ceva de un tunel (nu întreb dacă trec prin el sau nu) şi apoi că se ajunge în câteva minute.

Nu trece 1 minut că auzim trenul… Se putea?! Ne dăm cât de mult putem pe partea dreaptă ca să nu plecăm odată cu el, trece trenul în treaba lui, şi noi pornim mai departe.

Într-adevăr ajungem la un tunel şi abia aici văd un marcaj albastru parcă, care te pune să ocoleşti tunelul prin dreapta. Bine, bine, ocolim, dar mai trebuia să ne şi spună să treci efectiv prin boscheţi şi tot felul de plante, de am zis că clar de data asta ne-am pierdut. Culmea, marcajul reapare din când în când.

5 minute şi 5 zgârieturi mai târziu ajungem înapoi la calea ferată, când, uitându-mă spre tunel, îmi dau seama că se putea merge lejer prin el, pentru că pe o parte este o lărgire considerabilă pe unde se poate merge, fără frica de a fi spulberat de tren.

Ajungem între-un final la Halta Peştera (despre care ştiam, dar dacă ştiam că la halta asta nu poţi ajunge cu maşina, luam naibii acceleratul de unde se putea..). De aici se trece podul din dreapta, peste râu, şi în capătul lui pornesc o grămadă de trasee. Nu mai scrie nimic de peştera care se află la 5 minute distanţă, aşa că trebuie să dibuiţi că este în dreapta.

La gura peşterii este coşmelia ghidului, care ne cere 2 lei per student şi ne spune că “avem o oră”. Casc ochii ca să înţeleg bine dacă chiar vrea să zică că intrăm singuri de nebuni în peşteră şi ne plimbăm o oră. Se pare că aşa e, aşa că pornim.

După vreo câţiva metri, se aude ceva în peşteră, ca un fel de vorbit în depărtare, şi îmi dau seama că nu am întrebat dacă mai este cineva în peşteră, ca să nu am surprize înăuntru. Având în vedere că nu am cum să aflu, mergem mai departe şi mă rog să nu fiu luată prin surprindere prea tare. Cu cât înaintăm mai mult, cu atât mi se întăreşte convingerea că mai este cineva. Dar până una alta observăm că peştera e super frumoasă. Sunt culoare amenajate, este evident electrificată, şi la un moment dat observăm că se urcă pe nişte scări, deci peştera este pe cel puţin 2 etaje. Devine un adevărat labirint când avem de ales între a merge înainte şi a urca pe nişte scări la dreapta. Este super palpitant, mai ales că suntem de capul nostru.

După ceva timp ne dăm seama că sunetul care se auzea este de fapt făcut de pârăul care curge prin peşteră. Deci este foarte probabil să nu mai fie nimeni înăuntru.

Ne plimbăm nevoie mare, descoperim o grămadă de văgăune, şi mergem până la ultimul loc electrificat posibil. Se urcă şi se coboară pe scări în continuu.. Micul explorator din noi este foarte fericit!

Cu vreo 50 de metri înainte să ieşim din peşteră, văd nişte oameni şi zic ia-uite măi că mai vin şi alţi oameni. Da de unde! Erau ghidul şi cu încă un localnic care era la coşmelie şi când am intrat noi. La care Cristi: “Ei, zi-mi şi mie: unde se duc ăştia acuma????” Ei, întrebarea asta chiar nu m-am gândit să mi-o pun…but he does make a point, though!!! Şi cum nu avem cum să aflăm, plecăm mai departe pentru a admira de aproape cascada. Pentru asta, când se iese din peşteră, se face stânga, şi nu dreapta pe unde am venit.

La câţiva metri pe partea stângă se poate observa Cabana Vadu Crişului în toată splendoarea paraginii. Arată jalnic, dar văd că mişună nişte muncitori pe acolo, dar nu ştiu în ce scop. Se pare că pe vremuri, zona se bucura de mai mult interes turistic.

Coborârea la marginea râului este destul de abruptă şi se face pe bază de “ţine-te de ce apuci”, şi anume rădăcini de pe jos, pietre etc.

Când ajungi jos îţi dai seama că merită. Înainte de a ajunge în faţa cascadei, Cristi se caţără într-o scorbură pe unde se vede căderea apei.

Facem apoi ţup ţup pe pietre şi admirăm particularitatea cascadei: apa şi-a săpat un canal şi curge parţial cumva pe dedesubt. Poza este mai grăitoare.

Plecăm fericiţi că am ales să venim aici, trecem de data asta prin tunel, ceea ce este mult mai bine, ajungem la maşină şi plecăm mai departe.

În seara asta vrem să ajungem la campingul din Gilău, care este foarte bine organizat, pe modelul celor din afară. Înainte de asta însă, aveam planificat să vizităm Cetatea Bologa (care se află între Ciucea şi Huedin) şi în Aghireş, Cetatea Bocskai şi Lacul Laguna Albastră. Constat că în nici un caz nu mai este timp de toate astea, şi aleg Lacul Laguna Albastră.

Pentru a ajunge la Aghireş, am mers după GPS, şi pe drumul evident care apare pe hartă, care face stânga după Huedin. Drumul nu arată bine deloc, aşa că, după ce am mers câţiva km, oprim de stânga la un fel de complex cu restaurant, la care vreau să întreb cum se ajunge la Lac, în cât timp şi cum e drumul. Că dacă e tot aşa…să ştiu să o las baltă.

Acolo dau de 2 tanti care erau venite din sat la un suc. Îmi zic că mai e puţin până în sat şi apoi se merge cam 3 km pe drum pietruit până la lac, care e o frumuseţe şi unde putem să punem cortul, că merge multă lume. Eu una nu am de gând să pun cortul acolo, având în vedere nopţile precedente, dar accept totuşi să fiu ghidată, pentru că tanti nr. 1 zice că e cu maşina şi ne arată ea drumul.

Intră tanti în maşină, care e o dacie 1300 btw, şi îi dă bice. Pornesc şi eu după maşina ei şi încerc să ţin pasul, ocolind craterele de pe şosea, când văd că tanti îi bagă o blană şi o ia la goană de nu mai pot să mă ţin după ea. O pierd din colimator, fiind prea preocupată să nu-mi rup maşina în două pe drumul infect pe care din nou îmi plângeam de milă că mă aflam. Când intrăm în sat, tanti crecă se prinde că m-a pierdut şi încetineşte astfel încât să o pot ajunge din urmă. Mă conduce până la un BRD (suntem moderni domle’… ce vrei) şi îmi spune să o iau la stânga şi ajung la lac.

De aici încolo, Dumnezeu cu mila. Treci peste nişte căi ferate care îţi bălăngănesc maşina mai ceva ca barca pe valuri, după care drumul devine pietruit…merg aşa cam 3 km… şi îmi dau seama că iar sunt on a wild goose chase, pentru că iar sunt în mijlocul pustietăţii.

Drumul arată aşa

aşa

sau chiar şi aşa (Da. Alea sunt ditamai crăpăturile)

Nu văd nici urmă de maşină, nimic, tot drumul, până când văd 2 maşini trase pe dreapta şi o dună mare de nisip după care îmi dau eu cu presupusul că se află lacul. Las şi eu maşina acolo, urcăm duna şi într-adevăr lacul se arată în faţa noastră.

Zona este atât de wild, cum n-am mai văzut în viaţa mea…arată ca un fel de deşert, dar în combinaţie cu încă altceva, care nu mi-am dat seama ce e…las pozele să vorbească de la sine…

Se vede că lacul este foarte frumos, dar având în vedere că iar ne-a prins ora 20 pe coclauri şi soarele se cam duce la culcare, nu putem să ne bucurăm pe deplin de splendoarea lui.

Observ şi în depărtare cele “multe” corturi de care ne spunea tanti, sunt vreo 2 cred…la mama naibii….că nici nu ştiu cum se ajunge până acolo…

Ne luăm iar repede tălpăşiţa după ce facem câteva poze, din cauza senzaţiei de disconfort cu care te alegi în astfel de zone, şi încerc să mă gândesc la o soluţie de a ajunge la Gilău pe alt drum decât cel infect pe care am venit.

Când ajungem înapoi în sat, bag Gilău pe GPS şi mă duce într-adevăr prin altă parte, mai întreb şi pe cineva de pe stradă ca să mă asigur că e bine, şi am norocul de a nimeri de data asta un drum mult mai bun, chiar reabilitat, care trece prin Gârbău.

Ajungem la Campingul Eldorado, care este de fapt după ieşirea din Gilău, cum se merge dinspre Cluj spre Huedin, pe partea dreaptă. Este un camping foarte mare, de 3 hectare, dispune de restaurant, grup sanitar foarte modern, maşini de spălat, electricitate pentru toate locaţiile, robinete cu apă din loc în loc, teren de sport, are locuri şi la căsuţe de 4 şi 2 persoane…tot ce ai nevoie.

Alegem să dormim la căsuţe, pentru că nu mai suportam o a treia noapte consecutivă la cort, mai ales după noaptea precedentă….
Căsuţele de 2 persoane sunt ocupate, dar ne dă una de 4 la preţ de 2 (adică 63 de lei) şi mergem să ne instalăm.
Este foarte frumos la căsuţe, singura chestie e ca sunt 4 paturi, 2 câte 2 suprapuse….pe noi nu ne-a deranjat, nu vroiam decât o saltea sub spinare…

All in all campingul este super. Singura problemă a fost cu duşul, şi anume, efectiv te chinui să te speli. Duşul constă într-o duză montată pe perete, prin care curge apa. Numai că apa curge sub formă de ploaie, şi cred că mi-a luat juma de oră să dau săpunul jos de pe mine….

Cu toate astea, mi-a plăcut foarte mult cum arată campingul. Şi se vede de la o poştă că este sub administraţie olandeză, şi nu română. Aici puteţi răsfoi site-ul.

După duş ne pregătim de culcare, ne cocoţăm amândoi în paturile suprapuse, la etaj, şi adormim, din nou, instantaneu.

Ziua 1   Ziua 2   Ziua 3   Ziua 4   Ziua 5   Ziua 6   Ziua 7   Ziua 8   Ziua 9
Ziua 10   Ziua 11   Ziua 12   Zilele 13 & 14