Cetatile Rupea & Feldioara și bisericile fortificate Saschiz & Prejmer

Sighişoara – Saschiz – Rupea – Feldioara – Prejmer – Braşov – Sinaia: 190 km

Nu pot decât să mă bucur că asta a fost ultima noapte de cort. Ultima şi cea mai groaznică. Este a doua oară în această excursie când nu am cum să nu mă iau de vecinii noştri de peste graniţă, care nu sunt doar peste graniţă, că altfel bine ar fi. Un domn foarte bine crescut şi motorizat, care şi-a pus cortul la o distanţă „de bun simţ” de cam 10 cm faţă de al nostru (şi la bancă nu stai frate în fundu’ omului din faţa ta, că na, aşa e politicos şi nu ne place să mirosim fundurile altora, nu?) m-a încântat cu un glorios concert de sforăituri, de am crezut că-i crăp capul dimineaţă. Da de unde frate!! Dimineaţă toată lumea se trezea, era deja o oarecare gălăgie, başca la un moment dat începuse nea Vasile mai în deal să dea cu picamărul, el nimic! Sforăia în continuare fără jenă, de-mi venea efectiv să mă duc să-l trezesc. Bai bine mai nene, să sforăi e una, să nu laşi lumea să doarmă din cauza asta e alta, dar să dormi ca nesimţitu’ după ce toată lumea care nu a dormit din cauza ta e trează şi în picioare, ei asta e deja culmea nesimţirii.

Şi aşa m-am trezit eu iar pachet de nervi. Am mers în silă într-o sală de mese să mâncăm, unde desigur că dăm de alţi consăteni ai sforăitorului care ţin neapărat să audă toată lumea ce vorbesc ei, başca că nu înţelegeam limba. Putea să mă înjure lejer, că nu mă prindeam. Nu vreau să mă repet, dar lipsa bunului simţ mă revoltă în orice situaţie, indiferent de naţionalitate. Îşi spală totuşi un pic numele când îi văd la plecare că strâng firmiturile pe care le făcuseră pe masă. Măcar atât…

Ne încearcă o idee să facem o baie în piscină dimineaţă, însă oricum nu avem cum pentru că apparently, piscina este folosită de o trupă de copii în scopuri de antrenament. Tragem concluzia că aici învaţă puştii din Sighişoara să înoate.

Ne suim pe cai şi-i dăm bice pentru că astăzi avem pe listă 2 biserici fortificate şi 2 cetăţi.

Prima pe listă: Saschiz, alt sit aflat şi el pe lista patrimoniului mondial cultural UNESCO, la care se ajunge mergând pe E60, care trece direct prin sat, şi pe lângă Turn şi fortificaţie.

Vremea nu este prea grozavă, este înnorat, dar turnul cu ceas al fortificaţiei este frumos şi aşa. Vă invit să consultaţi site-ul comunei Saschiz, unde puteţi găsi multe informaţii interesante.

La faţa locului există un punct informativ, unde o tanti drăguţă îmi răspunde la toate întrebările mai mult sau mai puţin legate de Saschiz pe care i le pun.

Astfel aflu că: în turn nu se poate urca pentru că starea acestuia este precară; în biserică se intră cu ghid, în grup organizat, care tocmai a intrat când am ajuns noi, şi nu mai aveam chef să aştept nu ştiu cât ca să văd a n-a biserică săsească; că Cetatea ţărănească pe care o observ sus în deal este la o distanţă care se parcurge în aproximativ 30 de minute, ceea ce înseamnă aproximativ 90 de minute pe care nu sunt dispusă să le pierd, aşa că încerc să fac câteva poze bune cu zoom din locul în care mă aflu.

A, şi cel mai important, fiindcă nature calls când ţi-e lumea mai dragă, aflu tot de la tanti că la toaletă se merge la un bar aflat la vreo 100 de metri de Turn, unde te duci cu sărumâna şi ceri frumos la baie.

Next stop: Cetatea Rupea, cu care te întâlneşti mergând în continuare pe E60, şi făcând stânga unde arată indicatorul pentru a intra în Rupea. Apoi apare un indicator către Cetate, pe care îl urmez. Asfaltul se termină destul de repede, şi eu las maşina cam imediat după aceasta şi pornim pe jos pe drumul spre cetate.
Am văzut pe cineva care a mers până sus cu maşina, dar mie una mi s-a părut dificil să trec peste o porţiune (mică ce-i drept) de denivelări destul de mari, şi oricum Cetatea nu este prea departe.

În acelaşi timp cu noi au mai oprit doi oameni maşina şi am urcat împreună. După ceva mers, neştiind drumul, ei au hotărât să o ia de-a dreptul în dreapta spre Cetate, şi să urce dealul aşa. Noi, ca oile proaste, ne-am luat după ei… şi mult am avut de regretat. Am ocolit cam toata cetatea printre boscheţi şi alte plante care mai de care, dându-ne sufletul de la atâta urcat. Într-un final apoteotic, am ajuns, realizând că dacă nu abandonam drumul, ajungem in no time, şi fără gâfâială.

Anyway, am intrat în cetate, unde găsim un nene, săracu, care stătea acolo singur în vărfu dealului ca sa perceapă o amărâtă de taxă de vizitare. Observăm că în curtea cetăţii se află o fântână, adâncă de 59 de mteri, săpată în anul 1623. Se merge printre ruine, până să ajunge la punctul cel mai înalt, un punct de belvedere spre oraşul Rupea.

Această cetate, care domină oraşul de pe Dealul Cohalmului, a fost construită şi extinsă în secolele 14 şi 17, ca cetate şi refugiu pentru satele din împrejurimi. Există pe undeva înglobată în zid şi o placă pe care sunt înscrişi anii 1324 şi 1658.

După excursia prin ruine, coborâm, de data asta pe drumul bun, luăm maşina şi continuăm pe E60 până la Feldioara, unde speranţa de a repera Cetatea ne este spulberată iniţial.

NU există nici un indicator pe care să scrie „Cetatea Feldioara”, sau nu l-am văzut noi, astfel că atunci când vedem că am ieşit din Feldioara, ne hotărâm să ne întoarcem şi să întrebăm. Numai că nu prea am găsit persoanele potrivite pe care să întrebăm şi ne trezim că ne îndrumă pe un drum (neasfaltat desigur) pe care merg căruţe şi care devide din ce în ce mai interesant când trecem printre nişte case ca la ţară, lumea se uită chiorâş la noi…. Dar noi îi dăm bice înainte! Într-un final ajungem la Cetate şi lăsăm maşina pe marginea drumului. Aici lucrurile stau foarte prost. Cetatea este desigur o ruină, dar o altfel de ruină decât Cetatea Rupea.

Aici când intri, înafară de o potecă bătătorită, buruienile au undeva la 1 metru înălţime, şi din cauza asta am mai şi speriat de moarte un câine care se adăpostise acolo, care a fugit pe lângă mine cu viteza luminii când m-a văzut. Săracu…

E adevărat, aici sunt mai puţine de văzut decât la Rupea, dar sunt multe de spus despre istoria Cetăţii:

Săpăturile arheologice au scos la iveala un inventar bogat, în principal ceramica pictată de tip Ariujd. Cercetările sistematice au dovedit o continuitate de viaţă pana in pragul Evului Mediu, cu obiecte de certă valoare documentară: monede greceşti şi macedonene, linguri de aur cu stabila imperială romană datând din secolul 4 d. Hristos. Localitatea este atestata documentar in anul 1240, sub numele de Castrum Sancte Maria. Se ştie că, înainte de această dată, aici au fost aşezaţi cavalerii teutoni de către regele Ungariei Andrei al II-lea. Aceştia au stat doar 14 ani (1211 – 1225), dar au reuşit, evident cu ajutorul localnicilor, să construiască o cetate in sediul ordinului.

De la sfârşitul secolului 14, Feldioara primeşte drept de târg de la regele Ungariei Sigismund de Luxemburg, fiind pe atunci o perioada destul de lungă una dintre cele mai importante aşezări ale Tarii Barsei. O data cu victoria oştilor lui Petru Rareş asupra lui Ferdinand de Habsburg, la 22 iunie 1529, Feldioara intră in istoria naţionala, marcând momentul de început al domniei domnului Moldovei in Ardeal.

Cetatea medievală, probabil din secolul 12 este delimitată printr-un şanţ de apărare, nu prea adânc, săpat in epoca medievala. Cetatea, care are un aspect medieval târziu, caracteristic secolelor 14 – 15, mai păstrează încă 2 turnuri aflate în ruină, legate de ziduri de apărare.

Deşi în perioada ei de glorie, cetatea avea puternice ziduri de piatră şi cărămidă, în unele locuri întăritura ajungând pana la 2 m, din ea s-au mai păstrat: turnul de N-V, aproape întreg, fântâna din mijloc, astăzi astupată, temelia de piatra a capelei, precum şi o buna parte din pivniţă. Lângă cetate se afla si o frumoasa biserica evanghelică in stil gotic, construita in secolele 13 – 14 pe temeliile unei bazilici mai vechi de la începutul secolului 13, foarte bine păstrata până astăzi.

După ce am terminat cu Cetatea, am zis să mergem şi la această biserica evanghelică, care se îţeşte un pic mai sus de Cetate.

Aici ne-am dat seama cam ce ţeapă am luat, pentru că aici începe drumul asfaltat, sau mai bine zis se termină, dacă veneam şi noi ca oamenii, din direcţia care trebuie, prin comună.

Ne-am învârtit un pic prin jurul bisericii, a cărei stare actuală îţi da senzaţia că e cam neîngrijită, to say the least, şi am aflat de la un tractorist că dacă vrem să intrăm, cheia se află la o băbuţă, undeva la vreo 200 de metri pe o străduţă. Bineînţeles că am mers până acolo degeaba, şi înapoi la fel, pentru că nu ne-a răspuns nimeni când am bătut (şi sunat cred) la poartă. Hai, nu a fost chiar degeaba, pentru că am văzut în faţa caselor ceva ce nu mai văzusem până atunci, şi anume flori foarte frumoase şi colorate crescând printre pietriş..

Ne-am suit în cazul ăsta pe cai, am ieşit lejer pe asfalt de data aceasta, până la DN, care era chiar aproape, şi ne-am continuam drumul, cu destinaţia Prejmer.

În concluzie, ca să ajungeţi la cetatea şi biserica Feldioara, venind dinspre Sighişoara, faceţi stânga când încă sunteţi în Feldioara, la prima (singura) intersecţie care vi se pare mai mare, şi ajungeţi imediat.

Pentru Prejmer, din direcţia în care ne aflăm pe E60, se face stânga spre Bod, apoi se merge pe DJ112A până la Hărman, de unde de face stânga, se merge o bucăţică foarte mică pe DN11 şi apoi în dreapta pe DN10 până la Prejmer.

Dintre toate bisericile fortificate pe care l-am văzut, aceasta este cea mai interesantă, şi diferită de toate celelalte.

Câteva informaţii afişate la faţa locului:

Cetatea din Prejmer are zidurile cele mai puternic fortificate în ansamblul cetăţilor bisericeşti din Transilvania. Construcţia cetăţii a început deja înaintea anului 1300. O a doua etapă de construcţie poate fi datată la sfârşitul sec. 15 şi începutul sec. 16. În forma lor actuală, zidurile de centură au o înălţime cuprinsă între 12 şi 14 metri, la bază având o grosime de până la 5 metri.

În interiorul cetăţii se află peste 270 de cămări de refugiu şi provizii, aşezate pe două până la patru nivele.

Începând cu anul 1993 acoperişurile deteriorate au fost înnoite şi cămările asanate.
De asemenea au fost amenajate expoziţii muzeale permanente.

Două încăperi din partea sudică a cetăţii poartă numele de „Şcoala veche”, una dintre ele păstrând resturile unor picturi murale vechi. La iniţiativa Fundaţiei Saşilor Transilvaniei, această cameră a fost reamenajată ca „şcoală”, lucrările fiind executate sub îngrijirea muzeografului Dr. Volker Wollmann, care a conceput şi celelalte compartimente muzeale din cetate.

Atunci când am intrat noi, în biserică era în desfăşurare o repetiţie a unui cor care cânta în germană (săsească sau ce o fi…) extraordinar de frumos – repetau, din câte am înţeles eu pentru mici recitaluri, gen spectacole, care au loc aici la biserică, pentru că am zărit undeva un program afişat. Nu mi-am permis să-i fotografiez, pentru că şi aşa mi se părea că eram invadatori, încercând să facem poze pe lângă ei.

Pe interior biserica prezintă specificul săsesc, pe care l-am observat până acum, însă pe afară, lucrurile se schimbă.

Atât exteriorul bisericii, cât şi particularitatea zidurilor înconjurătoare sunt foarte deosebite.

Ce m-a fascinat cel mai mult au fost labirintul din ziduri şi cele 270 de cămări de refugiu şi provizii. La o primă vedere, lucrurile arată cam aşa:
ceea ce nu mai văzusem niciodată, şi în momentul respectiv nu ştiam încă pentru ce anume servesc aceste uşi, care erau foarte intriguing.

Cum ne uitam noi aşa curioşi şi nedumeriţi, văd nişte tineri ca noi, care ies pe o uşă, coboară nişte scări, şi îi aud zicând ceva de un labirint foarte curios.Atât ne-a trebuit. Urcăm şi noi scările, şi curând ne trezim pe nişte culoare foarte strâmte, care în final duc aici:

Din câte îmi dau seama eu, este un fel de pod, deasupra tuturor încăperilor ale căror uşi le vedeam de afară, pod în care se poate ajunge pe mai multe căi, noi ajungând pe una dintre ele, şi ieşind, desigur, pe alta.

Cert e că toată şmecheria este foarte interesantă şi poartă o urmă de mister, mai ales atunci când te trezeşti că ai ieşit cu totul în altă parte decât locul prin care ai pătruns.

Pentru cei interesaţi, programul de vizitare pentru Biserica evanghelică fortificată Prejmer este următorul:

Vara (1 mai – 31 oct): Marti – Vineri: 9 – 17
Sâmbăta: 9 – 13
Duminică şi Luni: închis

Iarna (1 nov – 30 apr): Marţi – Sâmbătă: 9 – 15
Duminică şi Luni: închis

După cum se poate vedea, de data asta venea furtuna de-a binelea. Nu mai scăpăm. Acum realizez că în zece zile de când suntem pe drum, nu a plouat absolut deloc, indiferent în ce zonă a ţării am fost.

Când ieşim din fortificaţie deja primim cadou nişte picuri, aşa că ne urcăm repede în maşină ca să încercăm să ajungem la locul de dormit din seara aceasta. Locul se numeşte Popas Căprioara. Pe site-ul aferent, pe care nu vi-l mai arăt pentru că nu mai are rost, zicea unde se află, şi anume la km. nu ştiu cât pe DN 11, şi cum eu nu am de unde să ştiu unde e km acela, l-am rugat pe Cristi să sune, ca să ştiu în ce direcţie o iau în momentul în care ajung în DN11. Turcii nu s-au înţeles la telefon, deşi vorbeau aceeaşi limbă….astfel încât mă trezesc că intru în Braşov, şi evident era în direcţia ailaltă. Asta în condiţiile în care, pe drum, mai sunase încă o dată.

Eu eram pachet de nervi pentru că în momentul în care am constatat că am greşit drumul, mai aveam foarte puţină benzină, şi nu-mi permiteam să mă întorc şi să risc să nu găsesc nicio benzinărie până la acest popas, lucru de care eram aproape sigură că s-ar întâmpla. Aşa că atunci când văd prima benzinărie în faţa ochilor la intrarea în Braşov, mă năpustesc.

Başca, când am ajuns aici, deja începuse să plouă sănătos.

Stând un pic în maşină ca să ne gândim puţin ce să facem, Cristi are inspiraţia să verifice vremea pe net, de pe telefon. Astfel aflăm că a doua zi, în care noi vroiam să mergem la Parc Aventura în Braşov, plouă non stop, drept pentru care, nu mai avea rost în seara asta să stăm la popas, aşa că, destul de împăcaţi la suflet, pornim spre Sinaia (da, ploua de rupea), de unde ştim că nu mai avem grija cazării.

Drumul până aici însă nu a fost prea amuzant, pentru că a plouat absolut continuu, ştergătoarele mele deja la astfel de „calamităţi” sunt mult prea depăşite, astfel că vizibilitatea mea tinde din nou asimptotic şi vertiginos spre 0.

Cu chiu cu vai ajungem în Sinaia, unde ne dăm jos, pe ploaie, în haine de vară, la o temperatură care cu siguranţă era undeva mult sub media temperaturilor de vară, mai exact pantalonii mei fliu-fliu de vară erau … ca şi cum n-ar fi.

O masă binemeritată la restaurant, o debarcare de bagaje pe ploaie şi un dat drumu’ la centrală mai târziu, suntem bine mersi instalaţi în căminul de la Sinaia, unde ne uităm la televizor ca vaca la poartă nouă până ne ia somu’.

Ziua 1   Ziua 2   Ziua 3   Ziua 4   Ziua 5   Ziua 6   Ziua 7   Ziua 8   Ziua 9
Ziua 10   Ziua 11   Ziua 12   Zilele 13 & 14