M. Făgăraș – Vf. Vanatoarea lui Buteanu

Joi mă pregăteam pentru încă un week-end petrecut în Bucureşti, rezolvând una alta de care n-am avut timp în cursul săptămânii.

Când colo, în discuţiile noastre aproape săptămânale care încep cu “Ce faci în weekend”, Andrei îmi spune că ar da o fuga la Bâlea Lac. Evident, sunt foarte ispitita şi îl întreb dacă nu mă ia şi pe mine. De aici până la a ne gândi dacă nu putem cumva urca pe Vf. Vânătoarea lui Buteanu au mai fost doar câteva minute.

Şi uite aşa sâmbătă dimineaţa la ora 5 ieşeam pe uşă, şi la 10 seara intram înapoi.

O fugă de o zi. De atât aveam nevoie să ies un pic din rutină. Nu mai fusesem pe munte din aprilie. Simţeam că înnebunesc.

Vremea se anunţa caniculară de-a dreptul şi pe deasupra vineri am aflat că vor fi şi nu ştiu ce serbări ale zăpezii la Bâlea. Am dedus evident că va fi aglomerat ca la piaţă, dar nu mai era chip de dat înapoi. Era bătut în cuie. :)

Am pornit destul de neîncrezători pe triunghi albastru spre Şaua Caprei. Ne uitam spre limba de zăpadă de mai sus, fără să ştim ce ne aşteaptă. Am mai văzut vreo 2 oameni care au pornit înaintea noastră, şi am zis băi, hai să vedem ce fac ăştia. :D

 Balea Lac (2030 m) – Şaua Caprei (2249 m): 1h 15

Faptul că nu eram siguri dacă vom ajunge sus şi am plecat cam în doru lelii, nu ne-a ajutat. Ne-am luat foarte puţina apă la noi, de parcă mergeam prima dată pe munte, şi chiar şi pe aia am uitat-o şi să întors Cristi după ea, după ce apucasem să urcam vreo 10 minute. Eu n-aş fi coborât ca să urc din nou nici să mă baţi.

În fine, am ajuns la limba de zăpadă şi am reuşit să o ocolim. No bun, deci hai mai departe spre Şaua Caprei şi vedem de acolo. Urcuşul este destul de greu, dar nu aşa greu cum m-au făcut unii să cred.

Am observat că sunt foarte mulţi oameni umblaţi cât de cât sau chiar mult pe munte, şi care zic mamă ce greu e acolo şi dincolo, şi de fapt nu e chiar aşa… Nu înţeleg ce au de câştigat. Probabil e ceva psihologic. Se simt bine dacă sperie pe unu mai amărât şi ăla nu se duce şi rămâne prost, pe când ei s-au dus, deci ei „este cineva”. Pfuaaa… iar mă enervez. Dar să nu divaghez.

Am fost super surprinsă chiar, pentru că aveam şi rucsac în spate (uşor ce-i drept) dar aveam o energie inexplicabilă. Nici nu mâncasem vreo ceva dulce. Cu toate astea ne-a luat destul de mult să ajungem în Şaua Caprei, mult mai mult decât o oră cât ar fi trebuit, pentru că am făcut multe pauze pentru poze sau tras suflul. Unii fac traseul ăsta în 45 de minute dar… asta e altă poveste. Nu mă duc la munte ca să alerg sau să dobor vreun record.

Probabil ne-a luat mult şi pentru că ne opream destul de des să facem poze, pentru că e imposibil să nu te impresioneze căldarea Bâlea, dacă nu ai mai văzut-o niciodată de sus.

Lacul Bâlea se vede bine că e dezgheţat abia pe jumătate, iar când am ajuns în şa, Lacul Capra arata foarte ciudat în starea îngheţată de vară în care se afla. Abia aştept să văd cum arată în iulie.

Aici am băgat apa sub zăpadă, unde s-a răcit destul de bine cât am stat noi să căscăm un pic gura. Am făcut asta pentru că, să nu uităm, afară chiar era caniculă şi apa se clocise! Da, şi la peste 2000 m. Credeam sincer că atunci când vom ajunge la Bâlea va fi mai frig. S-a dovedit falsa această presupunere a mea. Apoi m-am gândit, ah, clar, când ajungem în creastă va fi frig. Wrong again! Şi uite aşa a fost caniculă toată ziua, suficient de caniculă încât să îi prăjească rău de tot pe aceia dintre noi care au considerat că nu au nevoie de cremă solară, şi să prăjească mai puţin, dar bine, pe cei dintre noi care s-au dat cu cremă, dar doar o dată.

A, şi să nu uit. Ce „rimează” cu canicula din iunie?? Roiuri de muşte! Nici nu pot să încep să descriu cam cât m-au turbat aceste muşte… E inutil. Nu numai că urăsc insectele de orice fel, dar urăsc şi mai tare orice insectă care îmi bâzâie pe la urechi obsesiv! Ok, ştiu, sunt exagerată, but I can’t help it! Am încercat orice, mi-am tras bentiţa de pe cap până pe urechi… nimic…

Cel mai „amuzant” a fost faptul că în urcarea pe Transfăgărăşan, am încercat de vreo 3 ori să oprim maşina şi să coborâm să facem câteva poze, însă când ieşeam din maşină, efectiv veneau cu un roi din acela de albine din filmele lui Hitchcock şi te atacau. Chiar nu exagerez! Dacă până şi băieţii au fugit disperaţi înapoi spre maşină… puteţi să vă imaginaţi…

Şi în cazul ăsta am presupus că odată ce vom urca, muştele vor dispărea, dar se pare că m-am înşelat din nou.

  Şaua Caprei (2249 m) – Vf. Vânătoarea lui Buteanu (2507 m): 1 h

Revenind la Şaua Caprei, am pornit mai departe pe cruce albastră spre Vânătoarea lui Buteanu, pe un traseu destul de uşor. Am mai întâlnit la un moment dat încă o limbă de zăpadă, pe care am putut de asemenea să o ocolim cu succes.

Suntem foarte toropiţi de soare, însă nu putem să nu facem roată din când în când şi să admirăm Făgăraşii, într-o zi atât de senină. Am avut norocul să vedem chiar şi o capră neagră, care era destul de departe totuşi, dar foarte uşor de depistat, pentru că alerga pe zăpadă. Am mai văzut şi de undeva din apropierea vârfului multe capre negre la un loc, care făceau plajă, însă acelea chiar erau foarte departe şi nu ne-am convins că sunt capre decât după ce a făcut Andrei o poză cu tele.

Înainte de a ajunge pe vârf se urcă un pasaj într-o scurtă căţărare, dar care după părerea mea nu prezintă probleme. Apoi în 5 minute am fost pe vârf.

Wow, primul meu vârf de peste 2500 m. A fost tare fain, mai ales minutul ăla în care a venit un nor super subţire şi a acoperit soarele, moment în care am simţit o adiere de vânt. În rest, am „murit” de cald chiar şi la 2507 m. Cool nu? Nooot!

În câteva minute după ce am ajuns, au mai venit şi alţii pe vârf, şi s-a aglomerat imediat. Mai ales că acolo nu e chiar platoul de la Omu, ci un loc destul de mic.

Ne-am zgâit spre trapezul Viştea Moldoveanu, care mi s-a părut foarte departe, dar asta nu m-a făcut să-mi doresc mai puţin să ajung acolo.

  Vf. Vânătoarea lui Buteanu (2507 m) – Şaua Caprei (2249 m): 50 min

Am prins nişte semnal şi am încercat să o sun pe mama „de pe moviliţă”, cum zice ea, dar nu mi-a răspuns. Aşa că am coborât de pe moviliţă, ne-am „descăţărat” pe respectivul pasaj şi am pornit înapoi cu un pas un pic mai grăbit.

Până în Şaua Caprei a fost ok. Acolo am văzut prima dacă semnele aglomerării datorată deschiderii drumului şi serbărilor. O grămadă de oameni, cam 95% în adidaşi sau tenişi, urcaseră de la lac în şa. Ok, înţeleg pornirea, dar totuşi de ce ai vrea să-ţi rupi gâtul în adidaşi pe acolo? Mulţi poate nu ştiu că la coborâre nu e tot aia ca la urcare şi dacă n-ai încălţări adecvate, un pas greşit poate însemna o entorsă, o luxaţie sau chiar accidente mult mai grave.

  Şaua Caprei (2249 m) – Balea Lac (2030 m): 30 min

Revenind la traseul nostru, eu cobor destul de greu, adică nu sunt deloc sprintenă ca o capră neagră pe grohotiş, lespezi, sau mai ştiu eu ce. Mi s-a părut interminabilă coborârea, pur şi simplu parcă nu mai ajungeam, mi-era şi extraordinar de sete, pentru că rămăsesem de mult fără apă, muream şi de cald, efectiv curgea apa pe mine… şi eram şi super deranjată de toată forfota ce se instalase în căldare. Nu prea se asortează muntele cu aglomeraţia.

Cristi a luat-o înainte şi a fost primul care şi-a curmat setea. După o mie de ani am venit şi eu, am luat o gură cât jumătate de sticlă şi m-am dus direct la baie unde m-am spălat cam 5 minute cu apă pe faţă. O senzaţie pentru care aş fi dat şi bani, nu alta!

Moleşiţi de căldură, ne-am deplasat un pic pe acolo, timp în care am fost molestaţi fonic de nişte atv-uri, de muzicile care mai de care ce veneau din 10 mii de locuri, vizual de multe pipiţe în rochiţe de satin şi săndăluţe cu toc, despre care nici nu mă apuc să comentez, că deja e trecut de miezul nopţii şi mai vreau să şi dorm noaptea asta… Oricum, penibil!

Acestea fiind văzute şi auzite, deşi ne era foarte foame am decis să ne luăm cât mai repede tălpăşiţa spre locuri mai aerisite şi mai puţin ticsite cu multe feluri de specimene.

Pe drum am mai oprit în 2 locuri, inclusiv la Cascada Capra, preferata mea :)

Am oprit şi la Vidraru, însă soarele era deja într-o poziţie care nu mai putea nimic în valoare pe acolo, aşa că am plecat repejor. După o masă mai mult decât binevenită la restaurantul de lângă punctul de plecare spre Cetatea Poenari, am luat direcţia Bucureşti, gândindu-ne la cum ziceam dimineaţa că sigur ne întoarcem înainte de ora 22. De fapt cred că am ajuns un pic după 22. Nici nu mai ştiu… Am adormit buştean la scurt timp.