M. Retezat – Lacul Bucura & Zănoaga, Vf. Peleaga

Cu inima cât un purice, sperând că vremea s-a îndreptat şi va fi măcar cum se prognozase, am pornit spre mult asteptatul Retezat într-o dimineaţă de joi.

Oricât ne-am străduit, nu am reuşit să plecăm aşa devreme cum ar fi trebuit, aşa că, după ce ne-am făcut proviziile necesare, am plecat pe la ora 10.

7 ore mi-a luat ca să ajungem la Gura Zlata, şi nu merg chiar ca melcul, dar nici Speedy Gonzales nu sunt.

Înainte de Gura Zlata am oprit la Pensiunea Iris. Vroiam neapărat să mâncăm bine şi apoi să mergem glonţ la Poiana Pelegii, să lăsăm maşina şi să urcăm repede la Bucura. Dar mi-am dar seama repede că planul trebuia schimbat.

La Pensiunea Iris n-au vrut să ne dea de mâncare. Probabil la ei nu e chiar aşa mare criză încât să se fi sinchisit să facă ceva şi pentru noi. Am zis mersi şi am plecat mai departe. Numai bine că numai după 1 km este Cabana Gura Zlata şi acolo am fost hrăniţi foarte bine.

Doamna de acolo a fost foarte de treabă şi ne-a spus că sunt 31 de km până la Poiana Pelegii şi că facem 2 ore. Nu mă aşteptam să facem chiar aşa de mult, însă chiar aşa a fost.

2 ore fix ne-a luat ca să parcurgem minunatul drum, despre care se zice că este cel mai bine întreţinut drum forestier din ţară. Adevărul este că arată pe alocuri destul de bine, însă există vreo 2-3 porţiuni destul de rupte, dintre care una este într-o serpentină, în care nu am putut urca din prima. A trebuit să mă opresc, să se dea Cristi jos să vadă cum arată drumul după serpentină şi să mă ghideze un pic. A doua oară a mers, şi am reuşit să nu dau cu scutul de pământ. M-au trecut totuşi nişte ape :P Greu mai e să ajungi la cele mai frumoase locuri din România…

Din motive lesne de inteles, numai la facut poze nu m-am gandit in acele momente, drept urmare nu am poze cu portiunile nasoale.

În afară de aceste câteva porţiuni, drumul este ok, însă dacă ai ceva milă de maşină trebuie să mergi cu 20 la oră, şi de aceea mie una mi s-au lungit urechile.

Drumul şerpuieşte prin pădure şi pe alocuri peste presărat cu nişte indicatoare vechi, care semnalizeaza faptul că sunt curbe. De parcă nu ştiam deja…

Când am văzut cele aproximativ 15 maşini parcate, mi-am dat seama că am ajuns în sfârşit în Poiana Pelegii. Yuppy!!!

Ne-am bucurat că mai erau destul de multe maşini şi nu lăsam maşina singură in the middle of nowhere.

Aici nu se merge cu maşina fix lângă cort, aşa cum înţelesesem din poveştile altora, ceea ce e mult mai bine, căci astfel pantofarii nu pot asculta manele de la maşină, lângă cort. În orice caz, de la maşină în poiană faci 5 minute.

Nu mai era în nici un caz chip să urcăm tot atunci la lacul Bucura, căci era deja ora 20 şi nu vroiam să ne prindă noaptea pe traseu sau să bâjbâim după un loc bun de pus cortul.

Ne-am echipat cu tot ce ne trebuia ca să nu ne mai întoarcem a doua zi la maşină şi în 5 minute am ajuns în poiana propriu zisă.

Aici este un izvor cu apă potabilă şi cabana salvamontului. Am înaintat un pic spre o zonă în care am mai văzut un cort şi am campat acolo. Chiar lângă am mai găsit un izvor unde ne-am spălat de ochi şi pe dinţi, dar cred că era şi bună de băut.

După ce am montat cortul am observat că puţin mai departe erau montate mult mai multe corturi, un fel de cartier rezidenţial :)))). Lumea avea amenajate locuri acoperite unde făceau grătar & stuff, ceea ce nu putea decât să mă bucure că am campat mai departe de ei. A fost ok totuşi, pentru că, deşi auzisem că aici e ţigănie şi lumea e foarte gălăgioasă, a fost foarte linişte şi am dormit în pace.

Cu punga de mâncare am rezolvat: a dus-o Cristi la Salvamont şi ne-au permis să o lăsăm la ei. De asemenea i-au cerut datele noastre ca să ne înregistreze, şi l-au întrebat unde mergem, spunându-ne să mergem la colegii lor de la Bucura să ne înregistrăm şi acolo când ajungem.

Treaba asta este foarte bună, şi e bine să mergeţi la salvamont când ajungeţi acolo, şi să spuneţi mereu ce trasee vreţi să faceţi, pentru că în Retezat nu este semnal (în zona în care am umblat noi nu este semnal decât în Curmătura Bucurei) şi dacă Doamne fereşte se întâmplă ceva, nu puteţi suna nici măcar la 112 pentru că nu este semnal de la niciun operator. Probabil dacă aveţi staţii puteţi întreba salvamontul dacă vă poate spune frecvenţa lor, ca să-i puteţi contacta în caz de accidente.

Ne-am culcat destul de repede (ce naiba era să facem la ora aia pe beznă) mai ales după o zi întreagă de condus, cu speranţa că a doua zi cerul va arăta mai bine (a se citi albastru).

După ce am adormit o dată cu găinile, pe la 11 – 12 m-au trezit nişte deştepti care au simţit nevoia să treacă suficient de aproape de cortul nostru încât să se împiedice de şnururile de la cort. Şi mai şi vorbeau destul de tare. Asta în condiţiile în care acolo e ditamai poiana.

Dimineaţa în care ne-am trezit în Poiana Pelegii nu anunţa deloc vreme excelentă. Iniţial ne-au încălzit câteva raze de soare, de care am profitat ca să facem câteva poze, însă după aceea soarele mai ieşea din nori din ce în ce mai rar.

Drept urmare ne-am şi lălăit destul de mult şi astfel am plecat spre lacul Bucura abia la ora 10:20.

N-am mai fost niciodată atât de încărcaţi, nu de alta dar plecam pentru 2 nopţi şi aveam la noi mâncare suficientă şi tot felul de alte chestii care ne făceau să ne simţim ca nişte măgăruşi (asta ca să nu zic măgari).

Dar, na, ce să facem… am plecat aşa încărcaţi, cu mult mai multe kilograme în spate decât aş fi crezut vreodată că voi căra, pe cruce roşie / banda albastra spre Lacul Bucura. Ţin să spun că de un an de zile visam la lacul ăsta… mi se părea extraordinară locaţia şi aveam o grămadă de emoţii pentru în sfârşit aveam să ajung în locul pe care până atunci îl văzusem doar în poze… Multe, multe poze..

Traseul durează în mod normal 1h jumătate, însă auzisem că dacă ai bagaj greu poţi face şi 2 ore. Şi chiar aşa a şi fost.

Prima porţiune de traseu urcă prin pădure şi parcurgerea ei durează aproximativ 30 de minute. După aceea am primit primele privelişti pe care le recunoşteam din poze, care îmi spuneau parcă în cap: Băi, eşti în Retezat!!! :D Este cât se poate de clar că Retezatul este unul dintre acei munţi unici în România, cu un specific pe care nu îl mai întâlneşti în altă parte, mai ales pietrele, care au pe ele acel muşchi gălbui şi negru pe care nu l-am mai văzut nicăieri.

După ce am ieşit din pădure am parcurs o poţiune foarte interesantă, printre nişte jnepeni mai „altfel” decât văzusem până atunci, iar în vreo doua locuri trebuie să treci peste nişte pârâiaşe păşind pe pietre, însă în acelaşi timp poteca este foarte strâmtă şi apa curge perpendicular pe sensul de mers. A fost destul de interesant, aveai senzaţia că eşti pe nemarcat, deşi se vedea foarte bine marcajul, pentru că e probabil reînnoit de curând.

După această porţiune mai urcăm un pic, şi după cum arată urcuşul îmi dau cu presupusul că „după deal” tre să fie căldarea Bucura. Urcăm ce urcăm, da…. de unde! Nici urmă de lac, doar urmează alt urcuş.

După ceva timp apare primul lac în stânga, frumosul lac Lia, lângă care văd câţiva căluţi la păscut. Deja se conturează peisajele de vis din Retezat şi acum ştiu că nu mai este mult până la Bucura. Încă puţin! U can do it! (Aşa mă îmbărbătez eu :P)

Când pare că urmează ultimul urcuş, Cristi o ia înainte şi strig la el să se ducă repede şi să vadă dacă am ajuns la Bucura, de parca m-aş putea bucura prin intermediul lui. În sfârşit îmi spune că da, şi atunci iuţesc pasul, mai ales că-l văd că nu-şi mai dezlipeşte aparatul de la ochi şi pare tare încântat.

Într-adevăr, când l-am văzut a fost exact cum îl ştiam; mi se părea atât de cunoscut locul ăsta, de parcă aş mai fi fost aici cândva….. demult…

Pentru cei care nu ştiu, lacul Bucura este cel mai mare lac glaciar din România, adică cel mai întins ca suprafaţă, mai exact 8,90 ha.

Vremea nu e aşa cum ne-am fi dorit, însă chiar şi aşa abia pot să-mi dezlipesc ochii de pe lac, pentru a găsi un loc bun de pus cortul. Datorită faptului că vântul bate cumva dinspre lac înspre locurile de campare, oamenii care vin pe aici folosesc pietre şi construiesc cazemate, pentru a proteja cortul de vânt. Aici sunt destul de multe făcute, şi ne alegem una între-un loc care mi se pare mie cel mai plat. Ah, home sweet home pentru 2 zile! :D

Uneori, în week-end, când e mai aglomerat, le puteţi găsi pe toate ocupate, însă cu puţin efort vă puteţi face una, pentru că pietre se găsesc, nu e problemă!

Era deja ora 13:30 când am mers la Salvamont să ne înregistrăm şi să schimbăm o vorbă despre vreme.

Ca o paranteză, ţin să spun că în mod normal în refugiul salvamont nu se permite cazarea turiştilor, însă am înţeles că, cu o săptămână în urmă, când a fost vremea groaznic de urâtă şi ploua rău de tot, toţi cei care erau cu cortul la lac au dormit claie peste grămadă în cabana salvamontului, pentru că nu mai era niciun cort care să fie în picioare.

I-am spus tânărului salvamontist că aveam în plan să mergem la Zănoaga dar că e deja cam târziu şi nici vremea nu pare că e cine ştie ce… Ne-a spus şi el că dacă mergem bine, în 6 ore suntem înapoi, ceea ce ştiam deja şi, după câteva ezitări, ne-am hotărât să încercăm , că doar nu am venit să stăm degeaba. Aşa că ne-am umplut sticlele cu apă de la izvor şi am tăiat-o în căutarea punctului roşu.

Ce am învăţat azi:

• Chiar dacă vremea nu e ideală dimineaţă, dacă trebuie să continui traseul, mai bine plec de dimineaţă, nu aştept să iasă soarele, că e posibil să nu iasă deloc, dar nici să plouă , aşa că mai bine plec din timp, şi poate chiar prind vreme buna, dar mai încolo. De plecat tot trebuie să plec… Dar dacă nu plec dimineaţă pierd timpul aiurea.

După cum ziceam, abia la ora 13:50 am plecat spre Zănoaga. Mă aşteptam să facem undeva la 3 ore jumătate până acolo + cât timp petrecem la lac + acelaşi timp la întors… în orice caz, ar trebui să ajungem înainte de apus la cort.

Iniţial nici urmă de punct roşu pe acolo, dar după harta mea, mi-am dat seama că mai întâi trebuie să urmărim banda albastră şi după aceea va apărea şi punctul roşu. Lacul Bucura (2041 m) – Lacul Zănoaga (1997 m): 3h 10

Lacul Ana

Punctul cel mai înalt al traseului este Şaua Judele, 2370 m, iar până acolo urcuşul este moderat, cu excepţia ultimei părţi, unde este de-a dreptul pieptiş.

Însă până la urcuşul dificil am trecut de o porţiune de lespezi mari, unde am fost ghidaţi de momâi de pietre (pe tot parcursul traseului, marcajul punct roşu este destul de slab, dar nu există posibilitatea să te pierzi).

Follow the red circle

Woaaaa

Unde-i poteca?? :))

Apoi urmează o brână frumoasă, de pe care am văzut clar ce ne aştepta, dar vedeam şi ce lăsam în urmă, adică Lacurile Florica, Viorica, Ana şi Bucura, în toată splendoarea lor. Noroc că până aici am urcat încet încet ceva diferenţă de nivel şi urcuşul pieptiş nu este lung.

În şaua Judele am făcut o binemeritată pauză, de unde am coborât apoi abrupt ,pe lespezi mari, după care a urmat o creastă domoală foarte frumoasă. Însă imediat ce am trecut de şa a trebuit să ne înfofolim bine de tot, pentru că vântul sufla foarte tare din partea stângă.

Lacul Judele

Pe creasta spre Lacul Zanoaga

Din loc în loc ne mai tăia calea câte o broscuţă care sărea printre pietre. Bănuiesc că sub ele se strânge apă când plouă şi nu se evaporă niciodată complet, favorizându-se astfel înmulţirea broscuţelor.

După trei ore fără un sfert se arată în sfârşit pentru prima oară, după „un colţ” şi al doilea lac de mari dimensiuni din Retezat, Lacul Zănoaga. Este de fapt, cel mai adânc lac glaciar din România, cu o adâncime de până la 29 de metri. Ceea ce sincer, mi se pare enorm.

Cam 30 de minute am coborât până pe malul lacului, am trecut pe lângă cabana Salvamontului, unde nu era nimeni atunci, ci cânta doar radioul, şi apoi am poposit pe iarbă şi ne-am bucurat de frumuseţea şi liniştea lacului.

Ţin să spun că vremea era destul de diferită de ceea ce lăsasem în urmă la Bucura. Aici chiar ieşea soarele din când în când şi râdeam ca proştii că atunci când ieşea şi prindeam şi nişte cer albastru, ziceam: hai repede, acum, acum!! Fă pozăăăăă!!! :)))))

Un pic mai departe de unde ne-am aşezat noi erau şi câteva corturi, deşi lângă mine era un stâlp la baza căruia era o plăcuţă pe care scria camparea interzisă. Totuşi nu ştiu care era rostul ei, dacă nu cumva era veche, pentru că sunt sigură că e permisă camparea acolo, mai ales că e şi salvamontul în zonă.

După 20 de minute pe ceas, pentru că mai mult nu ne permiteam, am pornit din nou la drum şi am parcurs aproximativ acelaşi traseu ca şi la dus.

 Lacul Zănoaga (1997 m) – Lacul Bucura (2041 m): 3h 10

Am urcat de la lac în creastă, apoi iar ne-a bătut vântul destul de tare, după care am urcat porţiunea cu pietre până în Şaua Judele. Pe această porţiune am întâlnit un grup de turişti foarte subţire îmbrăcaţi (noi eram înfofoliţi cu gecile pentru că bătea vântul serios şi ei erau în tricou) şi care aveau nişte saci de dormit foarte mari prinşi pe afară la rucsac.. În fine… Ideea e că erau cam slab echipaţi şi, deşi era destul de târziu, ei vroiau să ajungă la Gura Zlata sau cel puţin aşa cred, pentru că nici ei nu ştiau exact, caci ne întrebaseră ceva de genul cât mai fac, şi când le-am zis timpul până la Zănoaga au zis că vor să ajungă la următorul loc de campare, sau aşa ceva…. Sper doar să fi ajuns undeva cu bine..

După ce am trecut de Şaua Judele, pe partea cealaltă era ceaţă de nu prea vedeai la 10 m şi ne era un pic teamă să pornim în coborârea aceea abruptă şi să mergem pe brână aşa. Dar în vreo 5 minute s-a mai ridicat un pic şi am plecat din loc.

Când am ajuns la Tăul Agăţat am studiat mai bine harta şi am dibuit pe unde ar trebui să mergem ca să ajungem la Tăul Porţii. La dus nu mă prinsesem… e cam ascunsă treaba…

Trebuie urcat pe un punct roşu foarte puţin vizibil, pe pietre mari şi imediat după aceea se ajunge la Tăul Porţii.

Aici cred că în mod normal este foarte frumos, dar acum era aşa deasă ceaţa că abia se vedea apa. M-am întins însă un pic pe jos, aşa cum îmi place mie cel mai mult, am mirosit iarba şi apoi am pornit pe bandă galbenă spre Lacul Bucura.

Mergem ce mergem şi în timp ce coborâm tot văd din loc în loc urme de copite. Văzusem caii ăia mai dimineaţă şi ce zic, băi, cred că sunt cai, dar ce Doamne iarta-mă, ăştia de munte nu au potcoave? Hmmm….

Mai mergem noi ce mai mergem şi deja încep să mă îndoiesc că ar fi cai, pentru că deja erau câteva porţiuni care după părerea mea erau cel puţin ciudate de parcurs de un cal. Mai mergem noi un pic şi când colo ce să vezi, ditamai cireada de vaci, păscând liniştite. Evrika! :)

Mie mi-e cam frică de vaci, aşa că am preferat să fac un mic ocol pe la peste 10 metri depărtare de ele, că parcă mă vedeam cu o copită în cap sau o pereche de coarne în turul pantalonilor, ca să nu zic altfel…

Ei şi iată că am reuşit: tot 3 ore şi 10 fix şi la întoarcere, aşa că am fost înapoi la cort la ora 20:30, cu suficient timp înainte de a se întuneca. Muream amândoi de foame aşa că ne-am năpustit asupra „delicioaselor” conserve. Bleah… Eu de fapt avea o salată cu cartofi, jambon şi nu mai ştiu ce, şi Cristi ceva cu mazăre parcă. Chiar mi-a plăcut salata aia, cel puţin la început… Little did I know ce mă aştepta…

După ce ne-am pus burta la cale am adormit instantaneu bineînţeles, un pic frânţi după 8 ore şi ceva de traseu.

Dimineaţă, ora 4: Dorm. Ah, de fapt nu mai dorm, mă doare burta, sunt ameţită rău de tot de somn, dar totuşi mă trezeşte o senzaţie foarte acută de greaţă. Mă ridic în capul oaselor, îmi pun frontala, mă încalţ şi ies împleticindu-mă, în cea mai neagră noapte din câte am văzut eu în viaţa mea. Abia mă ţin pe picioare, sunt foarte slăbită, şi până să îmi dau seamă ce se întâmplă, mi se întoarce tot stomacul pe dos şi…. continuarea mai puţin elegantă probabil o puteţi dibui cu toţii.

Mă întorc cu greu în cort, unde (ce bine că m-a dus capul să iau pungi de plastic) urmează şi runda 2. Adorm apoi la loc, într-o stare în care nu îmi dau seama exact dacă visez sau nu… cert e că îmi e tare rău.

Dimineaţă la 7 când a sunat ceasul, înainte să-mi dau bine seama cum mă simt, mi-am amintit cât de rău mi-a fost în cursul nopţii, şi a urmat runda 3. E clar că super tura pe care o planificasem pentru azi s-a dus pe apa sâmbetei aşa că încerc, cu chiu cu vai, să mă culc la loc.

M-am trezit apoi ceva mai târziu ca să realizez că e cea mai frumoasă zi ever, cerul este albastru, soarele încălzeşte…ce să mai… o zi ideală, pe care orice om normal la cap n-ar rata-o dacă ar fi aici. Oftica evident este la maxim, însă mi-e atât de râu încât efectiv nu am ce sa fac…

Majoritatea zilei o petrec în cort, dormind, pentru că sunt leşinată rău de tot…

Pe la 16 pare-mi-se m-am trezit iar şi am încercat să mănânc ceva, dar nu am reuşit decât un corn, şi asta a fost ce am mâncat toată ziua.

Soarele încălzise binişor cortul aşa că mi-am luat sacul de dormit, harta, izoprenul şi aparatul foto şi m-am întins în faţa lacului, care părea cel mai frumos loc din lume în care să fii în momentul acela.

Am febră serios, dar nu ştiu cât, pentru că am uitat să iau termometrul. Din cauza febrei abia pot să mă mişc şi sunt foarte slăbită, dar asta nu înseamnă că nu pot să stau în sac, să fac poze sau să mai studiez puţin harta, măcar aşa…. să mai parcurg o dată virtual traseul pe trebuia să-l fi făcut. Îmi vine să plâng la cât de frumos e afară şi mă uit pe creste cu jind spre cei pe care îi văd că le parcurg…

Poate totuşi e un semn că nu am pornit azi prin Porţile Închise, totuşi nu am cum să nu mă gândesc oare când o să mai ajung să văd Tăul Ţapului, ochiul albastru cu insula verde… cel mai frumos lac din Retezat. :(

La un moment dat simt că ar cam fi cazul să iau ceva de febră şi îl trimit pe Cristi la Salvamont. Acolo a intrat în vorbă cu cineva care i-a spus că dacă vreau, poate să-mi dea o pastilă bună pentru simptomele pe care le am. Hmm… Salvamontistul mi-ar da el, dar nu mai are. Nu ştiam cum se cheamă dar sincer aş fi luat orice numai să ştiu că îmi trece. Aşa că am luat. Am simţit destul de repede că febra mi-a trecut şi chiar mi-a fost mai bine o vreme, însă spre seară, când am zis şi eu că mă culc liniştită, febra a revenit şi am simţit cu adorm arzând….  

Cu toate că a fost o zi cam „neagră pe mine”, nu pot să spun că nu am avut parte de o grămadă de lucruri frumoase: evident, în primul rând tot peisajul extraordinar din jurul meu, care vedea în sfârşit cerul albastru deasupra şi care ar fi lăsat mut şi pe cel mai guraliv om din lume…

… cât şi mici lucruri care m-au făcut să zâmbesc, cum ar fi cuţelul auriu care se juca fetch în apă

…sau contorsionistul şturlubatic pe care îl vedeţi mai jos:

Dupa ce a terminat demonstratia de flexibilitate, s-a dus langa cazemata alaturata si s-a asezat cuminte sa o pazeasca

Pe baricade

Dar n-a durat mult pentru ca l-a luat somnul :)))

5 minute mai tarziu: zzzzzzzzzzz……

 Ce am învăţat azi:

• Foarte important: În nici un caz nu mai mânânc în viaţa mea, pe munte sau oriunde altundeva, chestii din conservă sau salate de genul ăla. E clar că de la salată mi s-a tras şi aş da orice să n-o fi mâncat.
• Întotdeauna să iau la mine paracetamol şi imodium, pastila magică :)))

M-am culcat cu o seară înainte rugându-mă să mă simt suficient de bine cât să mă pot ţine pe picioare să cobor cu rucsacul până la maşină şi să pot conduce. Atât îmi doream.

Dimineaţă însă, când m-am trezit, mă simţeam mult mai bine, aşa că m-am grăbit să scot repede nasul din cort să văd cum e afară.. Dar în secunda doi mi-am şi amintit că în cursul nopţii şi spre dimineaţă plouase. Nu sunase deloc a bine, şi desigur, când am ieşit din cort m-am convins. Era ceaţă, erau nori… vreme numai bună să strângem şi să plecăm acasă.

Aşa că nu m-am grăbit deloc. Am încercat să mănânc ceva înainte să plecăm însă nu am putut decât un corn. Apoi am început să strângem.. încet, încet, eu cel puţin cu un chef de zile mari, mai mai plângând gândindu-mă că nu am făcut nici jumătate din ceea ce-mi propusesem în Retezat şi că am bătut atâta drum pentru un singur traseu.

Cum să nu mă oftic când cu o zi înainte fusese super frumoasă vremea şi acum era îngrozitoare?!

Nu mai ploua, însă mă gândeam că oricum o dată şi o dată tot aveam să mă întorc aici să fac Porţile Închise, aşa că nu avea rost să mergem până pe Peleaga pe o vreme aşa urâtă.

Pe la 11 deja strânsesem cat tot şi tocmai ce dădeam la o parte prelata cortului, când colo am observat că norii erau pe cale de dispariţie şi că se însenina. Nu-mi venea să cred! Părea o minune! Un semn dat la momentul potrivit, înainte să apucăm să plecăm.

Atât mi-a trebuit! În 2 secunde am pus pe pauză orice acţiune de strângere, am prins prelata la loc pe cort, am azvârlit ce ne trebuia în rucsac şi am plecat cu paşi repezi să ne umplem sticlele şi să pornim către cel mai înalt vârf din Retezat.

 Lacul Bucura (2041 m) – Vârful Peleaga (2509m): 2h

Prinsesem destul de multa viaţă dar totuşi nu mâncasem aproape nimic de mai mult de 35 de ore şi din cauza asta, la fiecare câţiva paşi mă opream şi îmi simţeam picioarele foarte slăbite. Cristi mă întreabă destul de retoric dacă sunt în stare să urc, însă ştie prea bine cam cu cine are de-a face. După încă o sută de metri m-am hotărât însă că trebuie să mă aşez şi să încerc să mănânc, pentru că altfel nu voi avea de unde să am energie pentru urcuşul ce urma.

Cu chiu cu vai am mâncat nişte pate cu lipie (iar!!!) ceea ce e mai rău decât pate pe pâine, dacă puteţi să credeţi. Parte bună a fost totuşi că am căpătat nişte puteri, şi acum nu mă mai opream la 5 paşi, ci la 10 :)))) Lăsând gluma la o parte, eram slăbită şi, după o porţiune acceptabilă de traseu pe care nu a trebuit să depun efort cine ştie ce, a urmat unul dintre cele mai abrupte şi accidentate trasee din câte am făcut eu.

Mormanul ala de pietre tre’ sa-l urcam??  

M-am strofocat mai tare ca niciodată, şi era şi de înţeles, dar nici în ruptul capului nu vroiam să renunţ. După o vreme mi-am intrat un pic în ritm şi m-am mai destins, mai ales când am şi auzit marmoţelele vociferând. Săracele… le era teamă de noi şi anunţau toată “familia” din zonă să fugă din calea pericolului.

Din când în când mai întorceam capul spre Bucura, şi rămâneam cel puţin 1 minut cu ochii aţintiţi. Mai frumos de-atât nici n-ar putea fi! Dacă ai vrea vreodată să convingi pe cineva să vină în Retezat, ar trebui să-i araţi o poză cu Lacul Bucura din acest unghi, într-o zi cu soare, ca aceasta.

Mi-era destul de cald, însă nu atât de cald pe cât îi era noului meu partener de drum, un câine gigantic negru, cu blana scurta si lucioasă, pe care contrasta puternic limba roz, care atârna de-un cot. Era frumos tare şi arata ca o panteră, aşa cum sărea el din piatra în piatra. Am vrut să mă bag în seamă cu el, dar nu prea mi-a mers, poate din cauză că nu prea ştia ce-i aia “cuţu-cuţu” pentru că stăpânii vorbeau ungureşte, iar eu chiar nu ştiam cum se cheamă un căţel pe maghiară.

Evident că m-a depăşit la un moment dat, dar se mai oprea din când în când la câţiva metri în faţa mea, şi se uita spre mine şi stăpânii lui cu o expresie de genul: „Hai moşilor, mai stau mult după voi?”

După o urcare ce părea interminabilă, am ajuns în sfârşit la ultima porţiune de dinainte de vârf, care era ceva mai acceptabilă ca pantă. Se vedea deja vârful şi ceva lume care se odihnea “pe” el şi am prins pe loc forţe noi. Cum mergeam noi aşa, în dreapta observ la un moment dar ceva mişcându-se cu iuţeală. Când întorc capul, ce să văd? O vietate mititică şi drăgălaşă foc, care pe loc am bănuit că era un pui de marmotă, mai ales pentru că e fugit repede şi nu am reuşit să o văd decât o secundă. Pe urmă mi-am dat seama că, după dimensiuni şi formă, trebuie să fi fost un jder de piatră.

Şi uite aşa, din una în alta, după 2 ore de urcat, am păşit timid pe cel mai înalt vârf din Retezat, Vf. Peleaga (2509m). Aici ne-am întâlnit cu un tânăr care ne depăşise acu parcă o mie de ani, pe când noi eram pe panta storcătoare de unt, şi care probabil era pe vârf de cel puţin jumătate de oră, alături de încă 4 tineri, 3 băieţi şi o fată, pe care i-am recunoscut de la cortul de lângă noi. Şi uite aşa am intrat în vorbă. Am aflat că, EVIDENT, când au ajuns ei pe vârf, aveau vizibilitate 360°, pe când acum nu mai vedeam decât spre Bucura, ceea ce chiar nu mă încălzea cu nimic, căci pe partea cealaltă vroiam eu să văd…

Am apucat totuşi să aruncăm o privire spre Lacul Peleaga şi spre traseul spre Vârful Păpuşa, pe care ar fi trebuit să continuăm dacă lucrurile ar fi mers conform planului iniţial. Dar asta e… Ne mulţumim cu atât, mai ales că în momentul în care mă uitam la panta care urca spre Vf. Păpuşa mă lua durerea de cap, mai ales că nici măcar nu vedeam coborârea de unde eram noi acum, până în şaua din care traseul începea iar să urce, atât de abrupt era. Desigur, lucrurile nu sunt atât de “grave” precum spun eu, însă la lipsa de energie de care sufeream eu în acele momente, mi se părea al naibii de dificil.

Şi uite aşa, ne-am luat cu vorba, şi ne-am dat seama că ajunsesem de câteva minute bune şi nici nu apucasem încă să facem poze. Am mers la indicatorul de vârf vechi, pe care abia se mai distinge ceva, am luat mândră steagul nostru în braţe, şi am zâmbit fericita.. Look mum! M-am suit şi pe moviliţa Retezatului :))

Am sunat-o să-i spun şi personal însă abia-abia am reuşit să–i transmit câteva cuvinte printre căderile de semnal, iar după vreo 3 apeluri a reuşit să înţeleagă că sunt ok (ultima oară când am vorbit joi seară i-am spus că o sun duminică and she was like Whaaaaaat? Tocmai duminicăăăă?), că sunt pe vârf şi că o să coborâm la maşină pe seară şi o sun atunci.

Am rămas contemplând pe Peleaga nici mai mult, nici mai puţin de o oră, mulţumindu-i lui Dumnezeu că m-a ajutat să mă simt bine astăzi şi că ne-a dat o vreme aşa frumoasă pe ultima sută de metri. Aici, sus, se lăsase ceaţă, dar era mai mult decât ok pentru mine, în condiţiile în care dimineaţă renunţasem să mai sper că mai facem vreun traseu astăzi.

După o oră am hotărât cu toţii, în noua formulă de 7, să ne întoarcem roată, adică prin Custura Bucurei şi Curmătura Bucurei, pentru că şi ei aveau în gând acest traseu, pe care vroiam eu să-l fac, pentru că nu-mi place să mă întorc pe acelaşi drum.

 Vârful Peleaga (2509m) – Custura Bucurei (2370 m) – Curmătura Bucurei (2206 m) – Lacul Bucura (2041 m): 2h

Am pornit deci pe creastă, pe bandă roşie, într-o coborâre accentuată, până într-o şa, după care am început din nou să urcăm, pentru a ajunge pe vârful Custura Bucurei (2370 m). Nu prea ştiu de ce îi zice custură, şi nu vârf, mai ales că de pe malul Lacului pare cel mai impunător vârf care domină căldarea. Dar mă rog…

Urcarea pe acest vârf este chiar deosebită, la un moment dat are o porţiune care ar cauza leşin celor cu rău de înălţime, pe care iar îl auzeam pe Cristi zicând “aoleu” :))) chit că nu are rău de înălţime (or maybe just a little, dar nu recunoaşte). În fine, mie mi-a plăcut la nebunie.

Hei, iar faci poze la muste?

Cum urcam aşa, cu hăul stânga dreapta, ca pe un fel de scară elicoidală suspendată în aer, pe la jumătate se forma un fel de băncuţă, dintr-o piatră mai plată şi orizontală….. cel mai fain loc de tras sufletul din câte am văzut.

 Ca un fel de scăunel pe un nor :D

Mai departe, am ajuns şi pe Custura Bucurei, unde însă era cam ceaţă, şi nici nu am zăbovit mult. Am continuat să coborâm pe lespezi mari până în Curmătura Bucurei, unde am realizat cu stupoare că într-adevăr, semnalul este full şi se poate vorbi fără întreruperi. N-am mai sunat însă din nou, pentru că reuşisem să transmit de sus tot mesajul :)

Ne-am odihnit câteva minute, ne-am uitat cu jind în ceaţa ce acaparase complet „the other side” deci nu vedeam nimic în direcţia pe care o arăta indicatul opus celui care indica direcţia Bucura, adică spre Cabana Pietrele.

Aşadar am plecat pe ultima bucată de traseu, înapoi la cort, cu multe lacune, însă care mi-au sădit iremediabil dorinţa de a mă întoarce aici cu prima ocazie. Mă aşteaptă Porţile Închise, Tăul Ţapului (căruia probabil o să-i fac cel puţin 40 de poze) şi multe alte restanţe cu care am rămas.

În drum spre cort ne-am lungit gâtul după cioban, l-am strigat, dar nimic. Vroiam şi noi să cumpărăm nişte brânză din aia ţapănă, dar nu ne-a răspuns. Cine ştie pe unde hălăduia…

La cort, noii noştri prieteni au încercat să ne convingă să rămânem încă o noapte, şi să coborâm cu ei a doua zi dimineaţă. Noi însă ne-am apucat de strâns, având mult prea multe motive pentru care nu mai puteam rămâne… mâncare nu mai aveam (deşi s-au oferit ei să împartă cu noi frăţeşte), eram murdari.. şi în plus, îi spusesem mamei că o sun seara şi nu mai urcam până în Curmătură la semnal nici să mă baţi. Plus că totuşi, de-aici nu mergem acasă, ci mai avem planuri măreţe, care n-aş vrea să mi se dea peste cap (încearcă să-i schimbi planul unui control freak ca mine…)

Aşa că, înhămaţi iarăşi ca nişte măgari (nu ştiu cum naiba eram tot la fel ca la venire) am plecat, cu un zâmbet pe faţă alimentat doar de amintirile pe care tocmai le făcusem, căci numai eu ştiu ce rău îmi părea că plecam… mai ales că iarăşi se însenina, de parcă vroia să ne facă în ciudă :P

Până jos la Poiana Pelegii (pe cruce roşie) am făcut câteva minute peste 1 ora şi jumătate, însă mi s-a părut că a durat o veşnicie, rucsacurile le simţeam de parcă aveau tone, şi simţeam că dacă nu ajungem mai repede o să ne rupă spatele în două.

Când am ajuns la poiană ne-am oprit să umplem sticlele cu apă, şi am asistat la o fază, pe cât de amuzantă, pe atât de nasoală. În poiană erau la păscut mai mulţi cai,care, din greşeală probabil, ajunseseră în preajma corturilor. Şi cum păşea unul dintre cai pe lângă un cort verde, deodată haţ! A muşcat din cort! L-o fi derutat culoarea, i s-o fi pus pata pe cort, cine ştie? Cert e că a rupt cortul omului, şi îi lăsase o „aerisire” cam mare în “uşă”, dar din plasa din spate nu apucase să muşte, deci măcar nu-i intrau gângănii dacă mai avea de stat acolo. Oricum o dai, mi s-a părut super nasoală faza, mă gândesc că mie nu mi-ar fi plăcut să plec pe traseu şi când mă întorc să-mi găsesc cortul vandalizat. Plus că m-aş gândi prima dată că vinovatul ar fi ursul…

A, ca să nu mai spun că noroc că a venit unul dintre salvamontişti în fugă spre el, şi l-a gonit, că altfel cine ştie cât mai mânca din cortul omului, săracul…

Uşor amuzaţi, dar mai mult speriaţi, dorindu-ne să nu ni se întâmple niciodată aşa ceva, am plecat spre parcare, unde am găsit maşina unui “domn” cu mult bun simt, care probabil vroia să ajungă pana la cort cu maşina, si urcase cu roţile pe iarbă, blocând exact poteca pe care mergeam noi. Dar ce vrei, acolo era mai sus decât toată lumea, că doar asta era important nu?

Ne-am amuzat copios însă când am văzut că cineva îi pusese deja în geam un bilet mare, pe care scria “Eşti nesimţit”… deşi nu cred că a produs efectul scontat…

Pe la ora 18:30 ne-am urcat în maşină şi 2 ore mai târziu am ajuns la Cabana Gura Zlata. Am întrebat de camere şi, din păcate, nu aveau decât o singură cameră liberă, deşi era duminică seară, dar care era de 4 paturi şi nu avea baie (70 lei), de care aveam cam mare nevoie, având în vedere că nu mai făcusem duş de….. aoleu, nici nu mai zic de când, că mi-e ruşine :))))

Era tot doamna care era atunci când am venit prima dată şi, fiind drăguţă, i-am spus că avem mare nevoie să facem duş şi că vrem mai întâi să mâncăm (că nu mai vedem bine de foame) şi apoi să ne ducem să încercăm la Pensiunea Iris să vedem dacă au camere libere, iar dacă nu, venim înapoi şi acceptam oferta, chiar şi fără baie. Nu de alta dar era destul de târziu ca să mai facem mari mofturi.

Eram cu benzina alarmant de aproape de roşu însă mi-aminteam că Iris nu e departe, aşa că am mers. După 1 km am ajuns şi ne-am bucurat să vedem că pe uşă scria că au camere libere. Nu mare ne-a fost însă mirarea când domnişoara care a venit la poarta ne-a zis că nu au nici un fel de cameră liberă, aşa că am plecat, dar nu înainte de a-i sugera să-şi dea jos anunţul de pe poartă, că duce lumea în eroare.

La cât de rupţi am fost, ne-am dus frumos înapoi la Gura Zlata, ne-am luat în primire camera şi am adormit duşi înainte să apucăm să savurăm ca lumea senzaţia de pat.