M. Mehedinți – Cheile Țăsnei & M. Cernei – satele Scărișoara și Ineleț

Scris de | Alexandra

A doua zi pe Valea Cernei era rezervată pentru un traseu lung, prin Munţii Mehedinţi. Vremea nu se arăta prea grozavă, dar.. ne descurcam şi noi cum puteam.

Cum ziceam, înainte de plecare nu am apucat să mă documentez deloc despre trasee, nu am căutat jurnale, hartă aveam doar ceva amărât, nimic pe care să ne putem baza, dar am zis hai să mergem şi vedem noi.

Înainte de a porni spre necunoscut m-am gândit să întrebăm şi noi în stânga şi în dreapta. La motel nu ştiau nimic. Deşi de acolo pornea traseul spre Cheile Ţăsnei. Great! Pe net găsisem ca la Şapte Izvoare e un punct de informare turistică aşa că am zis hai că mergem până acolo ca să întrebăm, chit că pierdeam timp mergând cu maşină până acolo şi înapoi. Dar am mers.

Acolo însă, gol. Pustiu! Nu era nimeni! Cică nu sunt rangerii acolo, ne spune o turistă cazată lângă pustiul punct de informare. Aşa că am mers la nişte tarabe şi am vorbit cu nişte femei ce păreau localnice. Habar nu aveau nici ele… Am încercat să storc orice informaţie, despre orice, dar nimic. Nici scara care duce spre satele Ineleţ şi Scărişoara nu ştiau unde e.

Femeia: Da, maică, a dat şi le televizor despre asta, daaaa, îmi amintesc…

Eu: Pai şi ştiţi unde e?

Ea: Nu, maică, nu ştiu… Da de unde sunteţi?

Eu: Pai de la Galaţi / Bucureşti (stai şi explică-i că eşti moldovean la origini dar o arzi la Bucureşti de câţiva ani că ai şi uitat cum arăta locul din faţa blocului unde te jucai cu puţa în ţărână când erai mic).

Ea: A, şi vreţi să mergeţi pe acolo… hmmm….

Eu: Da, pai vrem să facem un traseu pe acolo, să vedem şi noi statele alea… dar nu ştim unde trebuie să oprim maşina…

Ea: Nu ştiu maică.. îmi pare rău…

Şi am plecat mai bou decât când am venit... Nu ştiam nimic dar planul iniţial pentru ziua de azi era aşa:

urcam prin Cheile Ţăsnei, şi să dibuim traseul spre crovuri, apoi să coborâm din crovuri prin Cheile (Foeroaga) Tâmnei, ajungând la şosea, după care mai aveam vreo 10 km de mers pe jos până înapoi la motel Dumbrava. În afară de faptul că asta însemna vreo 11 ore în total, probleme aveam cu faptul că ştiam că sus marcajul nu prea există sau nu e uşor de găsit şi că e posibil să fie probleme să dibuim traseul, dar am zis că încercarea moarte n-are. Aşa că am pornit.

Traseul prin Cheile Ţăsnei începe chiar de la motel Dumbrava şi este marcat cu cruce albastră. E bine să luaţi apă cu voi pentru că apa pe traseu apare doar după vreo oră. Aceste chei se spune că sunt printre cele mai frumoase din ţară.

 Cheile Ţăsnei

Prima porţiune de traseu este o urcare destul de abruptă prin pădure. Ne amuzam pentru că pe copaci apar nişte afişe puse de ciobanii de la stână. Sunt din hârtie şi îmi imaginez că le schimbă frecvent că altfel la cel puţin o ploaie cred că se cam strică. Pe ele ne anunţă că au numai bunătăţi de-ale gurii să ne dea la stână şi trebuie doar să mai urcam un pic şi ajungem. Cu cât înaintăm, mesajul se schimbă un pic, cum ar fi de la „mai urcaţi aşa pieptiş vreo 10 minute” la „hai că de-aici greul a trecut, mai aveţi puţin”. Dar cum majoritatea dintre noi ştiu deja că pentru un cioban „puţin, 5-10 minute” înseamnă minim 30 de minute la mersul nostru, dacă nu şi mai mult, nu ne-am bazat prea tare pe timpii daţi de ei. În plus, eu aveam o idee cam pe unde ar trebui să fie stâna şi ştiam că nu e deloc aproape.

După ce ieşim din pădure, rămân gură cască. Parcă am ieşit în altă lume, aici e numai stâncărie, peisajul s-a schimbat complet şi uit pe loc de urcuşul nesărat din pădure pe care l-am făcut ca să ajungem aici.

Traseul coteşte la stânga pe o potecă săpată în perete, pe care patrulau grănicerii pe vremea austriecilor. Este extraordinară! Aşa ceva chiar n-am mai văzut în viaţa mea.

A trecut ceva vreme de jos şi nu prea mai aveam apă (mă gândeam că găsim repede) dar ne bucurăm că în curând o auzim jos în vale.

Pe urmă poteca începe să coboare destul de mult, parcă tocmai ca să ne poarte pe noi la apă. Întâlnim o mică cascadă de unde putem alimenta în voie şi ne spălăm un pic pe faţă că era destul de cald, deşi nu era soare.

După ce ne potolim setea continuăm traseul şi intrăm într-o porţiune înierbată. Din nou, peisajul s-a schimbat mult, şi mă minunez de cât de frumos poate fi. Mergem la pas, destul de lin, şi ne lungim gâturile după stâncile de pe sus. Pe urmă începem să urcăm un pic şi iată că vedem şi primii oameni care coboară.

Ah, ce bine! Hai să-i întreb de traseu! Speram să fie de-ai locului, dar nu sunt.

Ne spun că vin de departe, că au dormit undeva mai sus de stână într-o poiană, pentru că se întunecase. Au încercat să coboare în aceeaşi zi prin Cheile Ţăsnei, dar s-au rătăcit. Aşa că le-am zis ce planuri aveam noi şi ne-au întrebat dacă avem cort, pentru că nu reuşim să ajungem în partea cealaltă în aceeaşi zi. Eu sunt un pic sceptică în privinţa asta, dar totuşi mă gândesc că oamenii ştiu mai bine dacă au bălăurit deja pe aici 2 zile.

I-am întrebat totuşi dacă am putea dibui traseul punct galben spre stânga şi ne-au zis că dacă am întreba ciobanii la stână probabil ar spune că e greu de nimerit, dar ei zic că n-ar fi chiar imposibil.

Ei, chiar dacă mai confuzi ca înainte, am pornit mai departe. Dar nu am înaintat mai mult de vreo 10 minute că a început să plouă. Mai întâi pic, pic, şi eu mă făceam că NU plouă :P.. ca pe urmă să înceapă mai bine, şi ne-am băgat repede în nişte copaci şi ne-am pus pelerinele.

Atunci am analizat bine situaţia şi am decis că cel mai wise este să ne întoarcem. Ploua, nu ştiam dacă o sa găsim marcajul, traseul se anunţa mai lung decât anticipasem eu şi în plus ce rost avea să mergem în căutarea unor locuri atât de frumoase precum crovurile pe o vreme aşa capricioasă.

I-am ajuns însă din urmă pe cei doi cu care vorbisem mai devreme, nişte oameni mai la vârsta lu mama, cel puţin unul dintre ei, şi au fost foarte surprinşi. Ba aproape că ne certau că ne-am întors.

„Ei, da ce v-aţi speriat de căţiva stropi, aşa e la munte, vremea schimbătoare!”

Da mă, că eu nu ştiu, merg pe munte de ieri alaltăieri.. M-au cam enervat un pic că îi dădeau înainte cu „ah, trebuia să mergeţi măcar până pe Piatra Alba, pe urmă coboraţi şi vă duceaţi în partea cealaltă şi făceaţi crovurile, şi gata, vedeaţi Munţii Mehedinţi!'” în timp ce noi coboram. Era un pic stupidă situaţia, având în vedere că eu o dată ce m-am întors din drum, nu mă mai întorc iar, plus că acum nu aveam nici cel mai vag motiv.

Totuşi a fost şi o treabă bună în chestia asta pentru că i-am întrebat cum facem să ajungem să urcăm prin Cheile Tâmnei ca să ajungem în Crovul Mare, şi ne-au explicat unde anume pe şosea începe traseul şi aşa am rezolvat o treabă. Mi-am dat seama a nu ştiu câta oară cât de puternică şi importantă e informaţia.

Am ajuns înapoi în pădure şi de data asta am făcut poza la una dintre foile puse de ciobani. Ingenios, nu? :)

Deja nu mai ploua, lăsasem norii sus. În speranţa că vom fi scăpat de ea pentru tot restul zilei, am zis că cel mai potrivit ar fi să mergem să facem plimbarea spre satele izolate Scărişoara – Ineleţ. Pozele cu scara misterioasă de lemn, despre care se spune că cică ar fi singura cale de acces a localnicilor către casele lor, mă intrigaseră rău de tot! Trebuia să ajung acolo.

Din nou, nu ştiam nimic, nu ştiam unde anume pe şosea trebuie să opresc şi cum găsesc cărarea. Dar am pornit, spre Cerna Sat cum ar veni. La un moment dat pe partea stângă e un loc în care se poate coborî cu maşina până aproape de râu, sau aşa ceva. Am oprit aici şi am văzut că e un pod peste Cerna, l-am trecut, şi pe partea cealaltă apărea un marcaj punct galben pe copac. Nu ştiu însă dacă e pe aici aşa că ne întoarcem. Peste drum văd o casă. Urc un pic până la ea..dar nu părea să fie nimeni. Mai înaintez un pic cu grijă, să nu cumva să sară vreun câine de vreo undeva să mă muşte, şi văd şi o maşină. Câţiva paşi în plus şi văd un om. Yupppy!

Eu: Domnu, ştiţi, vrem şi noi să ajungem la scara aia de lemn de duce la satele Scărişoara şi Ineleţ. Unde e? Ştiţi cumva?

Localnicul: A, pai da, mai mergeţi vreo 3 km de aici şi e pe partea stângă un loc unde puteţi opri şi acolo e un pod ca ăsta de aici. Pe acolo e. Merge şi pe aci, pe podul ăsta, şi ajungeţi la şcoală, la biserică, etc..

Eu: A, bun, daaaaa… ca să urcăm pe traseu spre Crovul Mare, prin Cheile Tâmnei, ştiţi? Cât mai e de aici?

Localnicul: Hmmm, Tâmna… da… păi uite e şi de aici de la mine traseu de urcă .. şi mai e mai încolo hmm… cam încă vreo 2 km de la podul celălalt, de care v-am zis.

Eu: Şi e marcat?

Localnicul: Da, parcă e… nu ştiu exact, parcă e..

Şi uite aşa ne-am mai umplut încă o dată desaga cu informaţii foarte preţioase pentru noi şi am plecat spre podul următor.

Am ajuns destul de repede şi se şi identifică uşor locul, pe stânga fiind o cotineaţă mică de adăpost (cred că acolo opresc şi autobuze sau ceva, deşi n-am văzut dar cică ar exista) şi această plăcuţă pe un copac.

Aici se poate lăsa maşina, se trece podul şi se urmăreşte poteca.

Este o potecă foarte evidentă, marcata foarte slab cu un triunghi roşu vechi tare de tot, dar nu ai cum să te pierzi, plus că mai apar nişte plăcuţe din alea de lemn pe copaci. În cam 10-12 minute am ajuns deja la scară.

De jos de aici nici măcar nu i se vede capătul şi este de fapt formată din mai multe porţiuni. Cei cu rău de înălţime trebuie să se oprească aici :)

Chiar şi eu am urcat repede repejor ca scara aia nu îmi părea chiar cel mai sigur loc din lume..

Se termină totuşi destul de repede şi pe urmă continuăm poteca, fără niciun marcaj. Doar la un moment dat, la o ramificaţie apare semnul acela de triunghi roşu foaaarte vag pe un copac şi ştim că trebuie să facem dreapta prin pădure.

Traseul, dacă pot să îi spun aşa, este deosebit, nu seamănă cu altceva ce am mai făcut vreodată. Se vede că suntem într-o altă lume, o lume izolată, o lume unde te simţi foarte departe de tot ce cunoaştem noi. Trecem pe lângă vaci care se uită nonşalant la noi, studiem gândăcei care îşi duc veacul pe floricele..

La un moment dat ajungem la o poartă de lemn de care animalele nu pot trece, noi o deschidem, o închidem după noi şi mergem mai departe. După fix o oră după ce s-a terminat scara de lemn, am ajuns în Scărişoara, la biserică.

Este o biserică cum n-am mai văzut în viaţa mea. Pereţii sunt din tablă! Nici nu vreau să-mi imaginez ce chin a fost la construirea ei, la cărarea materialelor. E chiar impresionant.

Aici ne-am cam pierdut un pic, nu ştim în ce parte trebuie să continuăm ca să ajungem mai departe, în Ineleţ, pentru că am ajuns la biserică urcând de-a dreptul dealul din faţa ei şi ne-am trezit pe o cărare care trece pe lângă gardul bisericii. Stânga? Dreapta? Încotro acum?

Dar nu stăm 1 minut că din dreapta apar doi oameni, o doamnă şi un tânăr. După prima privire cred că sunt localnici.

Eu: Bună ziua! Sunteţi de pe aici?

Localnicii: Da!

Eu: Aaa, ce bine! Uitaţi noi venim de jos pe la scara de lemn şi vrem să ajungem în Ineleţ.. la şcoală… pe unde tre să o luăm acum?

Localnicii: A, uite pe-aci la stânga, mergeţi cu noi că şi noi mergem încolo!

Aşa că ne-am încolonat după ei şi în cam 12 minute am şi ajuns la şcoală. Înaintea ei, doamna se opreşte şi spune:

 
Uite, aia e şcoala, şi ăsta e căminul, arătând spre o clădire cam amărâtă.
Eu: Cămin? Ce fel de cămin?
 

Ea: Cămin.. din ăsta.. cultural… Aş, ştii ce era aici de Paşte? Sau la dansuri? Era plin! Plin ochi! Se aduna lumea şi la uşă! Se făceau din astea… baluri, dansuri, şi venea toată lumea din toate satele astea de pe aici. Acu e închis, şi şcoala s-a închis…

Eu: Da? Păi eu am citit că mai sunt vreo 3 elevi..

Ea: Ei, nuuu, anul trecut s-a închis, băiatul meu a fost ultimul care a terminat. Pe urmă au închis-o şi gata! Păi au plecat mai toţi pe la oraşele mari.. Ce să facă pe aici?

Eu: Păi şi mai sunt oameni prin satele astea pe aici?

Ea: Mai sunt, mai sunt. Se întoarce cu faţa spre o casă mai din deal şi continuă. Uite la casa aia mai e o familie mare, şi acolo.. (îmi arată mai sus) acolo mai sunt vreo trei case tot aşa, fiecare cu câte o familie maare (îmi dă de înţeles că o familie înseamnă acolo muulte persoane, nu ca la noi 3, 4 oameni). Şi uite puţin mai încolo (şi porneşte la drum mai departe şi mă ţin după ea) ne oprim un pic să vorbim cu cineva, şi acolo mai e o familie.

 
 

Pe urmă ne-a mai întrebat cum ne întoarcem, şi-am zis că nu ştiu, tot pe unde am venit probabil, că nu ştiu altfel.. Deşi…. (şi scot harta şi îi spun) am văzut la podul celălalt, de dinainte de cel de la scara de lemn, un marcaj galben pe un copac. Dacă mergem pe aici mai departe, ajungem acolo?

Ea stă un pic, se socoate, se uită pe harta mea amărâtă, se gândeşte, îmi zice că nu, mai bine ne întoarcem tot pe la scări, pe urmă încerc eu să-i mai explic un pic cum vine harta şi se răzgândeşte:

Ah, daaa, da, uite pe aici, da, ştiu! Noi mergem la Prisăcina şi vă arătăm noi pe unde trebuie să o luaţi! E aşa mai spre stânga la un moment dat.

 
 

*Paranteză: când ne-a zis prima dată să coborâm tot pe scări, zice: da să aveţi grijă mamă că sunt vipere pe acolo (eu ochi bulbucaţi). Daaa, se pitulesc pe lângă pietre şi seamănă cu ele şi nu le vezi. Să vă uitaţi bine unde puneţi mâna. (eu: ochi super bulbucaţi, gândindu-mă că atunci când am urcat pe acolo n-am căscat ochii la nimic, nu m-am uitat unde am pus mâna, nimic. Eh, n-am păţit nimic.. Pfiu! :P

Când ajungem la casa unde au zis că se opresc, noi am luat-o mai departe şi au zis că ne ajung ei din urmă că nu stau mult. Cristi se oftică pentru că la casa respectivă erau alţi drumeţi ca noi care fuseseră poftiţi la poveşti şi, mai ales ce îl durea pe el, la degustat bunătăţi :) şi dacă ajungeam mai înainte, eram noi în locul lor :P Eh, da cât noroc să ai într-o singură zi? :)

Aşa că am luat-o uşor mai departe pe potecă şi am întâlnit chiar şi nişte marcaje la un moment dat. Punct roşu, şi punct galben, care ne trebuia nouă, care păreau chiar foarte noi, deci eram pe drumul cel bun.

Nu după mult timp Cristi vede o poiană mare şi zice: hai să facem popas aici şi să mâncăm. Eu mă codesc un pic dar zic, hai, bine..

Mâncăm bine, între timp mai studiez harta (care mai târziu aveam să-mi dau seama că era vai de ea, dar tot mai bine că o aveam măcar pe aia) şi concluzionez că tre să mai continuăm înainte pe potecă.

Dar când eram noi în plin „festin”, apar localnicii din urmă. Ah, ce bine că v-am găsit, am crezut că v-am pierdut! Uite aici pe drumul ăsta în jos tre să o luaţi (arătând spre o potecă care se ramifica din cea principală exact în locul în care mâncam noi). Coborâţi pe ea şi ajungeţi la podul ăla! Şi aveţi grijă că jos e o casă şi cred că are câini. Să aveţi în mână ceva.. nişte bâte ceva..

Eu cu ochii cât cepele la ce mi-au auzit urechile îi mulţumesc totuşi din suflet că ne-au îndrumat şi ne-au ajutat, ei pleacă, şi eu mă uit cu aceeaşi ochi bulbucaţi la Cristi şi îi spun: Băi, ce a zis??? Bâte????

Asta nu e sănătoasă? Cum să avem bâte în mână??? În primul rând de unde am face noi rost de nişte bâte şi în al doilea rând ce aş putea să fac cu ea?? Să joc baseball cu câinele? Cum să dau într-un câine?? Doaaaamne!!!

În fine, am trecut peste şoc şi m-am concentrat la ce a spus mai devreme. Hmmm… deci să coborâm pe aici zice? Băi, nu cred.

Cristi: Cum nu crezi? Crezi că ştii mai bine decât ei care sunt localnici?

Eu: Nu ştiu măi dar nu prea se potriveşte cu harta mea! (eu în sinea mea crezând că harta mea e chiar bună de ceva :))) obişnuită fiind că dacă eu fac stânga ar trebui şi pe harta să arate aşa.. Mă rog, bine măi dacă zici tu că tre să o luăm pe aici, o luăm.

Cristi: Ah, băăăăi, dacă nu eram eu să zic să ne oprim fix aici să mâncăm, ce ne făceam? Nu ne mai întâlneam cu localnicii şi ne pierdeam pe aici (umflându-se în pene) :P

Eu: Bine măi, noroc cu tine, că nu ştiu ce ne făceam altfel :P

Şi uite aşa, încă o dată am avut super noroc. :) Ce zi minunată! :)

Aşa că am coborât pe poteca indicată şi mai departe am dat şi peste marcaj (deci era bine) dar şi peste o grămadă de bunătăţi şi frumuseţi. Am mâncat ca ahtiaţii corcoduşe direct din copac, iar asta a fost cum a fost, dar când am dat de tufişuri cu fragi… vai de capul meu! Am dat iama în ele şi nu ne-am mişcat din loc vreo 10 minute. Pe urmă mai făceam 2 paşi, iar ne mai opream până goleam tufişurile :P

Nu mai mâncasem fragi din tufişuri de nu ştiu câţi ani, de când eram copil crecă.. A fost genial! Delicios! Ah, ce bucurie! Şi acuma zâmbesc când îmi aduc aminte :)

Pe urmă am trecut pe lângă un perete aşa maaare şi înalt care nu ştiu de unde o fi apărut…

… şi apoi am ajuns la o poiană aşa maare şi frumoasă, mai mare dragul să te tolăneşti prin ea.

În scurt timp am ajuns şi la un punct foarte frumos de belvedere, de unde mi se părea că vedeam casa la care vorbisem cu omul ăla de ne dăduse indicaţiile prima oară. Acolo trebuia să ajungem, şi apoi să mergem cel aprox. 3 km pe jos înapoi la maşină.

Acest loc se numeşte „La pereţi” dacă îl găsiţi pe hărţi, şi localnicii cunosc denumirea asta.

În jumătate de oră am ajuns înapoi şi la maşină, care era la umbra, din fericire pentru noi pentru că pe drum am îndurat o căldură şi un soare toropitor, ceea ce chiar ne-a mirat pentru că nu de alta dar cât ne-am plimbat noi pe acolo prin sate, deasupra Munţilor Cernei se rupeau norii şi tuna, şi nu am putut decât să mă bucur că nu ne ieşise planul cu traseul de dimineaţă.

Revenind, deci toată plimbarea de la maşină şi înapoi la maşină a durat fix 4 ore, cu toate pauzele de masă şi mâncat fragi din boscheţi de rigoare. :)

Fiind cam 5 şi ceva ceasul, ne-am pus întrebarea: băi ne ducem ca pensionarii la motel sau profităm la maxim de ziua asta şi mai facem şi traseul până la Cascada Vânturătoarea şi înapoi (cam 1,5 ore doar dus)?

Evident că am ales cascada şi am pornit de la motel un pic cu maşina în cealaltă direcţie, adică spre Herculane cum ar veni. Dar nu am mers deloc mult (puteam şi pe jos) pentru că podul de beton chiar dinainte de lacul Prisaca este foarte aproape de motel. Aici apare şi o plăcuţă pe care scrie de traseul marcat cu cruce roşie spre Cascada Vânturătoarea, dar când înaintăm un pic, nu vedem nicio cruce roşie.

Se face însă un drum spre stânga şi întrebăm nişte oameni care vin din partea aia dacă încolo e cascada şi spun că da. Aşa că pornim.

Acesta este un drum pe care scrie că e interzisă circulaţia cu maşinile, dar e destul de bun, chiar dacă nu e

asfaltat şi am văzut maşini care să circule pe el.

Nu mergem mult şi mai întâlnim nişte oameni pe care la fel îi întrebăm dacă pe aici e spre cascadă nu de alta dar mergeam fără să urcăm mai deloc şi paralel cu malul lacului, şi nu prea îmi mirosea deloc a bine. Traseul spre Cascada Vânturătoarea parcă nu era aşa.. Dar ei zic că da, pe aici e, şi că e uşor de ajuns.

După vreo 20 de minute îmi dau seama că sigur nu e ăsta traseul spre Cascada Vânturătoarea. Nu apare niciun marcaj şi nici nu urcăm deloc. Şi atunci? De ce zic oameni ăştia toţi că pe aici se ajunge la cascadă şi au şi fost la ea? Îmi dădea cu virgulă.

Hmmm… păi simplu. Toţi ajunseseră la o cascadă. Până şi noi am ajuns la această cascadă. O cascadă foarte frumoasă chiar. Numai că nu era Vânturătoarea. Asta ştiam sigur, că văzusem poze şi nu semăna. Care era misterul? Simplu. Eu când am întrebat nu am zis niciodată „Vânturătoarea” ci am zis mereu doar „cascadă”. Am întrebat de cascadă, la cascadă am ajuns! :) Ce cascadă? Habar nu avem cum se cheamă, dar tare frumoasă era.

Era într-un locuşior aşa retras, apa se aduna întrun lăcuşor mic şi albăstrui şi mai departe se scurgea într-un pârâiaş.

Dintr-un unghi chiar semnăna un pic cu Cascada Duruitoarea din Ceahlău , dar e mult mai mică.

Ei şi iată că nu ştiu cum a făcut, dar cum necum, am văzut şi o cascadă în ziua asta super frumoasă şi plină, în care am avut parte de atâtea locuri deosebite. Când am revenit la maşină am încercat să văd pe unde era totuşi traseul spre cascada Vânturătoarea şi nu am găsit nimic. Am şi înaintat un pic pe lângă o casă dar a început să mă latre un câine şi am luat-o la fugă ca dracu de tămâie :))) Aşa că habar nu am să vă spun pe unde era de fapt traseul. Poate dacă întrebaţi pe cineva pe acolo, aflaţi. De fapt cu siguranţă aflaţi, eu însă degeaba mai întrebam.. nu mai era timp să o luăm de la capăt la ora aia pe traseu… aşa că am plecat.

Când am revenit la un calculator (btw, în zona aia nu există semnal, nimic! 0 barat! 3 zile nu am avut contact cu nimeni, de am băgat-o pe mama în sperieţi şi am sunat-o abia când am ajuns luni după amiază în Băile Herculane) am găsit evident o hartă cu Valea Cernei şi traseele din zonă mai acătării pe www.romania-natura.ro, pe care v-o arăt mai jos. E un pic cam fracţionată la mijloc, nu ştiu din ce motiv, dar se poate citi. V-am indicat pe ea şi traseul pe la Scărişoara şi Ineleţ pe care l-am făcut şi podurile de care v-am spus.

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Acum 3 saptamani am fost si eu prin Cheile Tasnei, dar nu am ajuns pana la Scarisoara si Inelet ci m-am oprit la stana aceea. Am ramas uimita cum pot sa traiasca unii oameni in varf de munte cu animalele drept companioni si fara apa potabila, curent electric si toalete. Anyway, great experience

    Răspunde
  2. La Scarisoara si Inelet nu se ajunge prin Cheile Tasnei, sunt pe partea cealalta a Vaii Cernei, pe Muntii Cernei cum ar veni.

    Oricum, banuiesc ca ti-a placut multa prin Cheile Tasnei. Sunt cu adevarat deosebite!

    Răspunde
  3. Buna Alexandra,
    Imi place la nebunie stilul in care scrii si alternezi pasaje de autocritica/umor cu cele poetice/visatoare. Felicitari!
    Mai bine ca nu ati tinut-o pana la capat cu Tesna – Crovuri pentru ca zona e foarte salbatica si chiar si acum, cand este marcata cu punct galben (o varianta) si banda rosie (alta) tot prezinta tot soiul de provocari. Probabil povestirea ar fi fost mai lunga si mai interesanta daca incercati sa treceti :)
    Oricum, ati ajuns in Crovuri pe alt drum si asta conteaza.
    Poteci senine!

    Răspunde
    • Buna Tibi! Mersi tare mult pentru apreciere! :) Ma bucur ca ti-a placut!
      Da, stiu ca e o zona salbatica. De cand s-a marcat tot incerc sa revin ca sa fac traseul complet, insa nu prea reusesc, fiind un pic cam departe de Bucuresti.
      Dar acum ca mi-ai amintit, poate ma mobilizez intr-un final :)
      Carari cu soare si tie! Mersi mult!

      Răspunde
  4. Bunaa, Cascada Maica Domnului se numeste cea la care ai ajuns. Astept sa merg si eu peste 2 weekenduri pe Valea Cernei, fix prin aceleasi obiective ca si tine. Scrii genial, continua tot asa, ca tare mult imi place blogul tau!

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei