M. Piatra Mare – Cabana Piatra Mare & Canionul Tamina

Miercuri pe 4 martie cei de la ANM au emis un cod galben de ninsori și vânt ce avea să dureze până sâmbătă la ora 16. Mi s-a părut mie cam ciudat că au dat cod galben cu atât de mult timp înainte (nu cred că mai văzusem așa niciodată), dar am zis că na… ce știu eu. Eram cât pe ce să pun mâna pe telefon să sun să anulez rezervarea la cabană, dar am zis totuși să mai aștept un pic. Poate se întâmplă o minune, ceva.

Adevărul e că având în vedere că le rezervasem cu o grămadă de timp înainte (cred că vreo 3 săptămâni), mi-era și cam rușine să sun să spun „știți, nu mai venim…”. Așa că am continuat să sper cu toată ființa mea că se va schimba ceva în prognoză, deși chiar nu știam dacă are rost să mă amăgesc.

Joi nu s-a schimbat mare lucru, dar am stat în continuare pe gard. Să sun… să nu sun? Cred că m-am hotărât și m-am răzgândit de cel puțin vreo 2 ori. Nu sunt genul de om care riscă cu o mare ușurință. Prefer mai degrabă să fiu excesiv de precaută decât să îmi pară rău mai târziu. De data aceasta cel puțin, nu-mi făceam extrem de multe griji legat de traseu. Cel mai rău lucru ce putea să se întâmple ar fi fost să ningă mult și eventual să fie viscol (deși puțin probabil), dar traseul pe care voiam să îl facem era dosit, prin pădure, deci mare problemă n-ar fi fost. Însă mi-era totuși teamă să nu avem probleme pe șosea sâmbătă dimineață. Iar dacă lăsam mașina acasă și luam trenul, mi-era să nu avem întârzieri mari. Drept pentru care la un moment dat hotărâsem să o lăsăm baltă și am fost din nou foarte aproape să sun să anulez rezervarea, dar ceva iarăși m-a ținut pe loc.

Consultând vremea din nou mai pe seară, am observat ceva cel puțin ciudat. În timp ce codul galben era încă pe poziție, la Starea vremii și la Nebulozitate lucrurile stăteau cu totul altfel. Sâmbătă după ora 11 părea că situația va reveni la normal. M-am culcat joi spre vineri cu gândul că sigur a doua zi codul se va anula, dar oare era doar speranța din mine care mă făcea să gândesc asta? Sau chiar aveam dreptate?

Răspunsul a venit destul de repede, a doua zi dimineață, adică vineri, când, spre maxima mea bucurie, bănuielile mele s-au adeverit. Codul galben emis miercuri fusese anulat, și rămăsese în vigoare doar până sâmbătă la ora 10, dar DOAR în sudul țării. Adică în Piatra Mare, unde voiam noi să ne ducem, codul avea să înceteze pe seară (vineri) la ora 20. PERFEEEEECT!

Nu se compară cu nimic un așa suspans de dinainte de o tură, când doar cu o zi înainte habar n-ai dacă te mai duci sau nu :D

După această veste minunată am putut suna fericită la cabană să confirm că ne ducem, după care mi-am văzut în continuare de treabă.

Seara însă am suferit o mică decepție, pentru că prietena noastră Adina care trebuia să vină cu noi m-a anunțat că nu mai poate veni. Inițial nici n-am știut ce să facem… să mai mergem, să nu mai mergem…? Dar într-un final am hotărât că dacă tot avem locuri rezervate, să mergem să profităm de ele, că la cât de greu găsești acolo loc, cine știe când mai avem șansa.

Așadar sâmbătă dimineață am pornit la drum, având la noi și cele 2 termosuri noi pe care tocmai le cumpărasem și eram nerăbdători să le testăm să vedem ce le poate pielea.

SAMBATA, 7 MARTIE 2015

Așa cum bănuiam, la sosirea la Dâmbu Morii zăpada ce căzuse cu o zi înainte era în cantități destul de mari. Am reușit totuși să înaintăm un pic cu mașina, deși după câteva minute mi-am dat seama că mai bine o lăsam la Poștă, dat fiind că drumul e arhiplin de gropi și atunci mai și erau acoperite cu zăpadă. Nu că dacă n-ar fi fost zăpadă ai avea cum să le ocolești…

Am făcut repede echiparea, am dat unui câine niște bobițe care ne rămăseseră tocmai din ianuarie de când cu cățelușa Husky găsită pe Tâmpa, și apoi am intrat pe traseu.

 Dâmbu Morii – Cabana Piatra Mare: 4h 45

Absolut incredibil cât de rapidă e trecerea de la viața de zi cu zi, mașină, civilizație, etc. la starea de relaxare în care intru imediat ce fac primul pas pe un traseu. E ca și cum ai comuta instantaneu de pe un mod pe altul, de pe purici pe un post TV (pentru cei ce au apucat și mai țin minte cum era cu TV-urile vechi :)

La nici 100 de metri de mașină parcă eram deja în cu totul altă lume. Era atât de liniște încât nu ni se auzeau decât pașii prin zăpadă și respirațiile. Și dacă eram atenți, chiar și bătăile inimii. La intrarea în pădure mi s-a părut chiar neobișnuit de liniște. De regulă mai auzi păsărele, ceva… Atunci… nimic nimic. Ne-a dat impresia că parcă timpul era oprit în loc și numai noi eram singurii pe lume care se puteau juca în voie pe munte.

Ia! Bea și tu! :D 

Deși mai fusesem de câteva ori în Piatra Mare, traseul ales era unul nou pentru noi, chiar dacă era chiar Drumul Familiar. Ne-am bucurat de noutate, de traseul plin de zăpadă, de brazii încărcați la refuz după ninsoare din ziua precedentă, de cotloanele prin care ne-am strecurat, de priveliștea prin mica spărtură în nori ce ne-a permis să aruncăm o privire până spre Brașov… de tot ce ne era dat să trăim.

Și deși se anunțau nori toată ziulica și de jos văzusem ca la altitudini mai mari era ceață, am avut marele noroc să vedem și soarele pentru câteva clipe.

Traseul a urcat chiar neașteptat de lin, pantele fiind foarte mici în mare parte și porțiunile plate din belșug. Cel puțin în prima jumătate, după care, ori am obosit eu un pic, ori au apărut și ceva urcușuri un picuț mai abrupte, nu știu exact care din cele două variante :) Probabil o combinație.

Iar când să ajungem la cabană… ia cabana de unde nu-i. Ceața s-a jucat un pic cu noi „uite cabana, nu-i cabana”, dansând de zor urcând și coborând de la o secundă la alta. Acum era totul alb, acum câteva raze de soare răzlețe își făceau loc printre nori și ne bucurau privirea.

Într-un final am nimerit și intrarea, unde ne-au întâmpinat cei doi câini maaari și frumoși Bruno și Hera care păzeau cu stoicism cabana și în 2010, când mai ajunsesem pe acolo. N-am apucat însă din păcate să le fac nicio poză, pentru că imediat ce am ajuns, au intrat cu dl. cabanier înăuntru și au dormit lați până la finalul șederii noastre acolo, trezindu-se doar un pic din când în când, așa de control, după care le picau din nou ochii în gură, spre amuzamentul nostru. Mai mare dragul ți-era să te uiți la ei cum visează și lenevesc toată ziulica. Mai tragi-comic era când se puteau și pe sforăit, dar din fericire pe timp de noapte nu ne-au ținut treji :))

Restul după-amiezii și serii l-am petrecut fie în cabană, fie afară. Cabana a fost renovată recent, și am observat, atât pe exterior cât și pe interior, o mulțime de detalii inteligente care fac viața mai ușoară și mai frumoasă atât turiștilor cât și cabanierilor. Se vedea că totul a fost făcut cu mult cap. Din partea noastră, cabana a primit nota 10 și jos pălăria :) De exemplu la intrare am găsit niște suporți în care se prind bețele de trekking:

La interior, îți poți lăsa lucruri la uscat deasupra sobei pe un grilaj special și la cuier, ai papuci la dispoziție, și cam tot ce ai nevoie. Și se servește și masa.

Noi după ce am rezolvat cu foamea, am ieșit pe-afară în speranța de-a face câteva poze la apus, însă cețurile nu se dădeau duse deloc. N-am avut noroc decât de câteva ferestre în nori spre est, în rest nimic, așa că ne-am retras resemnați în cabană.

Pulveeeeer!

Jumătate de oră mai târziu însă… surpriză! În timp ce mă uitam fără prea mare speranță pe fereastră, am văzut cum deodată ceața s-a ridicat și la orizont se mai zărea o ultimă geană din apus. Instantaneu am sărit cu arsă în bocanci și în secunda doi am ieșit afară și am alergat prin nămeți în direcția apusului, cu aparatul într-o mână și trepiedul în cealaltă, doar doar oi mai apuca ceva (ziceai că se dau bani gratis, nu alta :))))

Soarele se dusese la culcare deja, însă am vrut măcar atât să mai prind. După vreo 5 poze, în momentul în care zăpada mi-a ajuns la piele, mi-am dat seama că uitasem să îmi pun parazăpezile, și nici măcar nu mă încheiasem la bocanci :)))) Zăpada avea aproape jumătate de metru unde mă băgasem eu. Eh, detalii….

Acu dacă tot eram afară, barem să fac și câteva poze spre Brașov și cu steluțele de pe cer :D

Cabana are pe exterior termometre, astfel că am putut afla că la ora 19 erau aproximativ -10 grade. Ne-am mirat un pic, pentru că datorită lipsei vântului, chiar nu simțeam atâta, că altfel nu cred că rezistam eu mai bine de jumătate de oră să fac poze pe-afară cu trepiedul.

Totuși, cât poți acuma să stai afară la -10 grade? :))) După ce s-a făcut afară mult prea beznă ca să mai pot face vreo ceva cu aparatul (în afară să mă uit la el și el la mine :))) am revenit la căldurica din cabană și am stat la povești cu domnul cabanier și cu restul „locatarilor”, printre care tocmai descoperisem și niște consăteni de-ai noștri din Galați. Ce mică e lumea.

Era de fapt un grup mai mare, adunat din vreo 3 colțuri ai României, și printre ei și un băiat care cu ocazia zilei de 8 martie a oferit câte o ciocolată fiecărei fete din cabană. Și mai zice lumea că nu mai sunt băieți drăguți și gentlemani pe lumea asta :) Unde mai pui că a doua zi la plecare am mai primit una și de la domnul cabanier (nu știu dacă așa face dânsul de obicei sau tot de 8 martie era :D). Și uite-așa am plecat eu de jos fără nicio ciocolată în rucsac și m-am întors de pe munte cu două :)))

DUMINICA, 8 MARTIE 2015

Noaptea am dormit destul de bine, paturile au fost confortabile și căldură suficientă, astfel că nu mi-a fost greu să mă trezesc când a sunat alarma pentru răsărit. Am sărit repejor din pat, iar când am zărit pe geam o geană portocalie la orizont, aproape că era să mă arunc din mansardă ca să ajung mai degrabă la parter. Nu știam cum să mă echipez mai repede (de data asta n-am mai ieșit fără parazăpezi) și am reușit cumva să îl conving și pe Cristi să vină cu mine.

Afară, nici urmă de vreo mișcare. Numai noi doi și muntele. În liniștea aceea ți-era și milă să vorbești, singurul zgomot fiind proprii pași prin zăpadă, când ne-am croit drum spre locul de unde se vede Ciucașul, care cu o zi înainte nu se zărise nicio secundă din cauza ceții.

Soarele nu ne-a lăsat să așteptăm prea mult, și în scurt timp s-a ițit de după o șeuță din Ciucaș, însoțit de exclamațiile mele „uite-l uite-l uiteeeee-l!!!” :D :D

Chiar de se întâmplă în fiecare zi și chiar de îl aștepți să vină, n-ai cum să nu te trezești surprins în secunda în care îl vezi pentru prima oară cum trimite raze spre pământ.

Bucuria răsăritului n-a durat însă foarte mult, pentru că din păcate cerul era atât de senin încât nici măcar un mic norișor nu se plimba prin calea soarelui, astfel că după puțin timp deja era prea sus ca să mai putem privi sau fotografia spre est. Dar chiar dacă n-a fost unul extrem de spectaculos, am savurat momentul și ne-am mulțumit cu ce am primit.

Dat fiind că era încă destul de devreme și în cabană încă nu dădea nimeni niciun semn de mișcare, ne-am lăsat toropiți de căldurica de dinăuntru și ne-am întins la loc pe pat. Am zis inițial că stăm un pic așa, dar ne-a luat repede moleșeala și am mai dormit vreo oră :P

Și nu mi-a părut deloc rău, pentru că a doua trezire a fost cu mult mai dulce. Când am deschis ochii, ăsta a fost primul lucru pe care l-am văzut:

Cum să nu te trezești cu zâmbetul pe buze când afară se vede muntele, cerul e atât de albastru, iar la ferestre sunt mușcate? :)

Pentru a profita cât mai mult de vremea excelentă, hotărâsem încă de vineri să nu ne întoarcem pe unul din celelalte trasee ce unesc Cabana Piatra Mare și Dâmbu Morii, ci să continuăm spre vârful Piatra Mare și apoi să coborâm pe la Tamina spre Timișu de Sus. Urma apoi să mergem un pic de-a lungul șoselei și să luăm trenul ca să putem să ne întoarcem la mașină. Zis și făcut.

După micul dejun am pornit în sus de la cabană, continuând tot pe traseu nou pentru noi, bucata dintre cabana și vârf nemaifăcând-o niciodată înainte.

  Cabana Piatra Mare – Vf. Piatra Mare: 1h 30

Am întrebat pe dl. cabanier care sunt condițiile, și am fost sfătuiți să nu urmăm curba de nivel de după ieșirea în golul alpin, ci să ocolim prin stânga (ceea ce oricum am fi făcut, dar e bine că ne-a spus).

Spre deosebire de traseul de sâmbătă, nu mult după cabană am început să urcăm serios, ba chiar destul de abrupt pe alocuri, însă odată ce am ajuns în zona Piatra Scrisă, ne-am dat seama că a meritat din plin. Imediat după ieșirea din pădure ni s-a arătat în față ultima urcare mai abruptă, pe un fel de horn foarte lat printre stânci, iar în spate priveliști grozave spre Brașov și Ciucaș, care se amplificau și se înfrumusețau din ce în ce mai mult pe măsură ce urcam, iar sus în șa a fost apogeul. În mod cert unul din cele mai frumoase locuri din Piatra Mare.

Imediat după această urcare am avut grijă să nu urmăm linia potecii de vară, marcată cu stâlpii de marcaj, ce o ia la dreapta pe curba de nivel, ci să urcăm spre stânga, ceva mai abrupt, dar mai sigur. Din păcate trei dintre grupul cu care împărțisem cabana apucaseră deja să o ia pe acolo, înainte să apucăm să îi vedem. Probabil nu au recunoscut zona la fața locului, chiar dacă ascultaseră sfaturile cabanierului. Din fericire însă, au avut noroc și nu s-a întâmplat nimic (domnul cabanier ne-a spus că a văzut de mai multe ori zăpadă plecată din acea zonă) și ne-am reîntâlnit cu ei ulterior pe vârf.

Urcarea noastră pe traseul de iarnă a fost una cu final spectaculos, când de după „deal” s-au ivit Bucegii, ca un castel îndepărtat, și nu mult în dreapta lui și Craiul, străjuit bine de Iezer-Păpușa și Făgărași în spate.

În timpul ăsta, Ionuț ne făcea poza asta:

Din acel punct și până pe vârf știam că priveliștea nu se va schimba foarte mult, dar am mers totuși și până acolo, că oricum era la o aruncătură de băț.

Foto făcută de Ionuț Cazacu

Nu ne-am lăsat vrăjiți doar de priveliște, căci la picioare se desfășura de-asemenea un spectacol al naturii. Pe platou fiind, zăpada fusese profilată cu măiestrie de vânt în forme care mai de care mai interesante, ca și cum ar fi fost la mijloc mâna unui artist.

De pe vârf am început coborârea cea întinsă spre Tamina, pe traseul pe care îl știam deja din 2011, dar atunci în același sens doar până la Coada Pietrei Mari și în lipsa zăpezii (doar ici colo mai erau ceva limbi), chiar dacă era doar cu 3 săptămâni mai târziu.

  Vf. Piatra Mare – Coada Pietrei Mari: 1h

Am încercat să ne grăbim un pic, mai ales pe porțiunea destul de plată din platou, însă zăpada era așa mare și cam întărită încât mare spor nu prea aveam la înaintare. Nu voiam totuși să se repete istoria din Baiului din decembrie, când am prins trenul la minut, și mai voiam să intrăm și în Canionul Tamina, pe care în 2011 nici măcar nu reușisem să-l găsim, darmite să-l și parcurgem. Atunci fiind nevoiți să coborâm de pe vârf în aceeași zi, am abandonat căutarea intrării în canion destul de repede, mai ales că eram abia la începutul traseului și nu ne permiteam să pierdem ore întregi căutând. Dar de data asta nu aveam de gând să mă mai las bătută prea ușor. Dar totuși, oare vom avea timp să mai prindem și trenul? Ca de obicei, suspans :))) Om trăi și om vedea.

La Coada Pietrei Mari am pus un pic pe pauză ca să fac un îngeraș în zăpadă, măcar să știu o treabă :P Nu știu ce-a fost în capul meu, că nu era chiar cea mai mare zăpadă acolo, dar cred că m-am entuziasmat așa de tare încât nici nu mi-am dat seama.

Nu mă întrebați ce făceam aici :))) Că nu știu… Dar m-am distrat! :))

 Coada Piatrei Mari – Canionul Tamina – Halta Timișu de Sus:  3h 50 (2h 45 dacă n-am fi intrat în canion)

Un pic mai jos am găsit și un mic petic dezgolit unde am putut sta 5 minute să și mâncăm ceva că să ne împrospătăm forțele, după care gata cu pauzele, glonț la vale până nu se îngroașă gluma.

Prin pădure am coborât destul de repede. Îmi aminteam panta destul de abruptă de înainte de Cabana Tamina care în 2011 ne scosese un pic limba de-un cot (pantă ce era după cabană în sensul de urcare). Din fericire acum nu a mai fost la fel de greu fiind în coborâre, și ne-am trezit destul de repede la drumul forestier.

De acolo până la canion nimic special, dar cum am ajuns la panoul de la Canion, lucrurile s-au schimbat la 180 de grade. De data asta, am nimerit direcția din prima (căutasem și pe internet dar între timp cred că și scrijelise cineva pe panou pe unde să o iei).

Am coborât la dreapta pe o pantă destul de abruptă și cam noroioasă mai ales la început, și în câteva minute ne-am aflat la începutul canionului, unde am găsit o situație cel puțin… delicată. În afară că primele două trepte ale primei scări erau pline de gheață serioasă, mi-era extrem de neclar cum am putea ajunge până la scara respectivă fără să ne udăm. Și de ce am putea să ne tragem în sus, dat fiind că scara respectivă era aproape la orizontală, deci nu te puteai ține tot de ea cu mâna.

Apa curgea într-o veselie, și chiar de noi aveam bocanci de iarnă, amândurora ni s-a părut un pic cam riscant. Ne-am apropiat cât de mult am putut, am făcut vreo două poze, am analizat, ne-am consultat, și până la urmă am decis în unanimitate că cel mai safe ar fi să facem cale întoarsă și eventual să revenim cândva la finalul verii, poate după o perioadă mai secetoasă, sau măcar când n-ar mai fi gheață.

Amândurora ne era o mega silă să urcăm la loc panta cea abruptă ce tocmai o coborâsem, dar asta era. Totuși, parcă nu-mi venea să mă dau așa ușor bătută. Așa că i-am zis lui Cristi: nu vrei să mergem și prin capătul celălalt să vedem cum e și pe acolo? Măcar așa, ca idee… Răspunsul a fost afirmativ.

Ajunși înapoi la panou, parcă de nicăieri au apărut un domn cu fata lui (cred). I-am întrebat: ați fost în canion? Da. Hmmm…. păi și cum ați făcut cu gheața aceea de la început? Și mai ales… nu v-ați udat? Mmm, nu chiar, doar un pic.

Hmmm… deja nu mai înțelegeam nimic. Dar în orice caz, nici n-a fost nevoie să-l întreb pe Cristi, căci din priviri ne-am înțeles că sub nicio formă nu ne întoarcem iarăși de unde tocmai am venit. A treia oară pe panta aia chiar nu mai aveam chef nici să coborâm, nici să urcăm. Așa că am mers mai departe cu planul stabilit un pic mai devreme: să coborâm spre capătul din amonte al canionului, și vedem noi acolo ce și cum, chiar dacă omul respectiv ne spusese că e mai greu să cobori canionul decât să-l urci.

De data asta am coborât spre stânga. Din păcate, spre deosebire de cealaltă coborâre, acolo fiind o zonă mai ferită de soare, totul era acoperit încă de zăpadă, și în vreo două locuri era să îmi iau zborul, pentru că n-am știut că o să calc pe stâncă și nu pe pământ, și mi-au cam fugit picioarele. În plus, era și un pic mai abrupt decât dincolo, astfel că atunci când am ajuns la intrarea în canion, ne-a fost destul de clar amândurora că nu am prea vrea să ne întoarcem tot pe acolo. Decât abrupt pe zăpadă, mai bine abrupt prin un pic de noroi pe dincolo.

Totuși, am stat un pic să analizăm. Chiar și platforma de unde începe prima scară a fost cam delicat de accesat, și deja îmi bătea inima un pic mai tare. Vorba aia… iarna nu-i ca vara, și nu sunt dispusă să-mi asum riscuri mai mari decât ar fi cazul. Mă repet, dar mai bine extrem de precaut decât cu capul spart sau mai rău, mirosind florile de la rădăcină.

Așa că l-am lăsat pe Cristi să decidă. Cumva, chiar dacă el e un pic mai aerian ca mine, în situații din astea, când eu sunt ușor indecisă, mi se pare că pot să am încredere că vede lucrurile ceva mai clar, și dacă el strâmbă din nas, atunci nu mergem.

Dar după o foarte scurtă ședință în capul canionului, el zice să încercăm. Ok, să încercăm atunci. Îl las pe el primul, îl urmăresc atent cât coboară, și când ajunge jos, mă anunță că e ok, și pot veni și eu.

De așteptat însă nu prea are unde să mă aștepte, pentru că următoarea scară e unită de prima. Încep și eu să cobor, cu atenție și fără să mă grăbesc, și de la jumătate încolo sunt deja în inima canionului. O primă cascadă curge fix pe sub scară, fără a ne stropi însă, și mă trezesc fascinată de acest incredibil cotlon ascuns în munte. Ei, iată, pentru asta am venit aici!

Mă opresc un pic să fac o poză, deși e al naibii de greu, dat fiind că nu am o poziție extrem de sigură, și în plus, nicio poză n-ar putea cuprinde pereții întregi de sus până jos sau cum te simți acolo între ei.

După prima scară mai urmează încă două la fel de lungi, unite între ele, formând un trio impresionant, din care ultima se clătina un pic, suficient să-ți amintești că nu ești tocmai pe cea mai sigură structură din lume. N-am avut însă nicio problemă, și am coborât întregi până jos. În schimb la finalul celor 3 scări… a venit hopul nr. 1: o săritoare foarte mică dar foarte spălată, pe care curgea apa la greu și pe care îmi era imposibil să mă prind cum aș putea să o depășesc fără să mă ud sănătos.

Pe perete nu exista niciun fel de cablu de care să te ții, jos era doar un mic buștean proptit într-un mod care îmi părea foarte amatoricesc, după care urma o scândură care de asemenea nu-mi insufla niciun fel de încredere. Am pipăit peretele eu mult și bine căutând o priză pe care să mă pot baza măcar cât de cât, dar tot degeaba. Până la urmă noroc cu Cristi, care m-a ajutat un pic, că altfel cred că acolo rămâneam :))

Foarte încântată am fost când am dat gata și hopul acesta, dar bucuria mea a durat foarte puțin, pentru că am ajuns la ultima scară, cea plină de gheață pe care o văzusem și din direcție opusă. Ei, acu-i acu. Dacă nu ies eu de-aici căzută cu fundu-n baltă, e mare lucru! Și dacă ar fi fost vară, n-ar fi fost chiar așa capăt de țară, dar apa aia cred că avea maxim 1 grad :))

Eh, și cum contemplam eu acolo de zor la timpul aproximativ în care voi intra în hipotermie după ce voi ieși cu fundul ud, îl văd deodată pe Cristi că ia o creangă sănătoasă de pe jos și începe să-i ardă niște scatoalce gheții de pe trepte, de ziceai că vrea să scoată diavolul din ea, nu alta. Inițial am crezut că își pierde timpul degeaba, pentru că gheața era atât de groasă încât mi se părea că doar cu vreun baros ar putea să o spargă. Dar ce să vezi, după câteva lovituri, gheața de pe prima treapta cedează, după care după încă o serie de lovituri o dă gata și pe cea de pe a doua. Și uite așa, treptele au fost eliberate.

Dar… bine bine… nu mai este gheață, dar eu totuși cum cobor după aceea? Mi se părea din nou extrem puțin probabil să nu aterizez în apă. Din nou iau la mângâiat tot peretele din stânga să găsesc o priză, și din nou.. nimic! Da’ nimic!

Mă uit cu ochi cam îngroziți la Cristi și chiar nu-mi dau seama cum naiba de s-a dat jos de-acolo. Și el ca el, dar cum mă dau EU jos? Sub trepte urmează iar tot o scândură foarte înclinată și care mai pare și alunecoasă pe deasupra, așa că nu-mi vine de nicio culoare să mă încumet.

Până la urmă tot noroc cu Cristi, care deja testase scândura și mi-a arătat că nu e deloc alunecoasă , și cu puțin ajutor din partea lui, am reușit să cobor întreagă și uscată :)) Și în felul ăsta am ajuns în locul de unde ne retrăsesem prima oară. După care nu ne-a mai rămas decât să urcăm ÎÎÎNCĂ o dată panta până înapoi la panou, și de acolo să continuăm traseul până la DN1, bucuroși că până la urmă am văzut și Canionul Tamina.

Recunosc că singură, fără ajutorul lui Cristi, nu m-aș fi descurcat, că sunt prea fricoasă când vine vorbă de ape repezi de munte, mai ales când sunt bine străjuite de stânci, așa că lui i se datorează reușita.

Și iată că deși am pierdut destul de mult timp în canion cu prima tentativă, am reușit să ajungem în halta Timișul de Sus cu mai bine de 40 de minute înainte de tren. Ca să nu mai zică lumea că mereu fugim să prindem trenurile, avioanele și alte cele :P

Bilet luat cu o zi înainte din Sinaia de pomană, că am înțeles că dacă te urci dintr-o haltă, poți cumpăra bilet de la naș (ceea ce mi se părea logic, dar nu mă așteptam ca în România să se aplice logica :))) Oricum, de data asta nu ne-a controlat nimeni (spre deosebire de tura din decembrie când între Posada și Sinaia am fost controlați).

Din tren am coborât la prima stație, adică la Timișul de Jos, după care am mers pe marginea drumului înapoi până la Dâmbu Morii. Și dacă de la ieșirea din traseu până la halta Timișu de Sus a mai fost cum a mai fost, deja pe a doua bucată de mers pe lângă șosea ne-am cam pierdut răbdarea. Tare urât e să mergi așa aiurea pe asfalt. Ne tot lungeam gâturile după podul de la Dâmbu Morii, dar parcă intrase în pământ, nu alta. Ne-am gândit că mai bine făceam autostopul decât să ne chinuim așa aiurea, dar până la urmă am ajuns și noi înapoi la mașină, surprinși de faptul că spre deosebire de sâmbătă dimineață, când drumul era acoperit cu zăpadă, acum nu mai era nici urmă, lăsând la vedere în toată frumusețea lor sumedenia de gropi din asfalt. Mai mare dragul, nu alta.

Ajunși înapoi la mașină, am avut surpriza să ne întâlnim fix în acel moment cu domnul cabanier, care tocmai coborâse de la cabană, însoțit de 2 prieteni. Era un pic nedumerit cum de eram noi acolo din moment ce i-am spus că mergem pe vârf și pe urmă coborâm pe la Tamina, dar după ce i-am explicat cum am procedat, s-a lămurit. Câinele ce îl hrănisem cu o zi înainte s-a înființat din nou, poate poate o primi ceva din nou, dar din păcate avusese neșansa să i-o ia înainte câinele din halta Timișu de Sus, căruia îi dădusem tot ce mai aveam la noi.

Și uite așa s-a încheiat ultima noastră tură pe zăpadă din iarna 2014-2015. Să vină primăvaraaaaa! :D