M. Bucegi – Vf. Omu

Mă pregătesc destul de repede, pun la punct ultimele detalii, fac ceiuț bun pentru termos, și cobor. Florin, Ioana și Mihai vin să mă culeagă de acasă.

Iau liftul în liniștea nopții, și am senzația că toată lumea doarme, mai puțin eu. Zgribuliți de frig, dau mâna cu Ioana și Mihai să ne cunoaștem, deși deja am auzit multe despre ei, după care pornim la drum, voioși și bucuroși.

Drumul până la Sinaia merge întins, cu doar o mică oprire (clasică deja) la OMV-ul de dinainte de Comarnic), unde, ce să vezi, mă întâlnesc cu Ionuț. Ce-mi plac coincidențele astea simpatice.

În Sinaia facem stânga și ne îndreptăm spre Transbucegi. Fiindcă traseele de abrupt spre platou nu erau prea sigure și nimeni nu avea chef de clasica urcare din Sinaia, și nici cu telecabina nu urcam nici să ne bați, am hotărât să ne încercăm norocul spre Piatra Arsă, și să continuăm pe jos de unde nu s-ar mai fi putut continua.

Până în Șaua Dichiu, toate bune și frumoase, dar nu mulți kilometri după asta, gluma s-a îngroșat. Stratul de zăpadă de pe șosea a devenit din ce în ce mai consistent, și în dreptul coborârii spre telescaunul din Valea Soarelui a trebuit să „parcăm” frumușel pe stânga și să pornim mai departe per pedes. Ceea ce una peste alta a fost de fapt bine, pentru că în felul ăsta am avut și noi un traseu un pic mai lung de parcurs, că până la urmă am venit pe munte să mergem, nu să lenevim. Că dacă era de lenevit, mergeam și noi ca oamenii ce se respectă, într-o pensiune cu spa, piscine, și paturi pufoase :))

Vremea era absolut superbă. Mă rog, nu superbă în sensul ăla de cer cu norișori pufoși (vrabia… mălai visează), dar cerul era super senin, dimineață pe Transbucegi ne întâmpinaseră cețuri matinale de joasă altitudine, pe cer se dădeau în spectacol zeci de avioane, totul era absolut minunat.

Ba, nu la mult timp după plecare, când am făcut o scurtă pauză de masă, am savurat și un sandwich super delicios à la Florin (moaaaamă ce poftă mi s-a făcut amintindu-mi), așa că nu prea puteam sincer să mă plâng.

Atâta doar că până în Șaua Șugărilor era să mă plictisesc de moarte. De fiiiiecare dată când merg pe traseul ăla spun că nu mai vin niciodată, și de fiiiiecare dată îmi încalc promisiunea. Am mers noi ce am mers, dar parcă nimic nu îmi fura privirea. Deja mă gândeam cu groază că aveam să ne întoarcem exact pe același traseu.

Partea bună e însă că, în același timp, de fiiiiecare dată uit că în momentul în care ajung în Șaua Șugărilor, totul se schimbă la 180 de grade și îmi amintesc de ce a meritat tot drumul până acolo.

La fel ca în septembrie 2014, și acum am sentimentul că o mică frântură din peisaj mă duce cu gândul la Islanda. Vorba aia, nu am fost niciodată, dar am văzut poze :)))

Din entuziasm, trag o mie de cadre cu FIX același lucru, după care ne pregătim de urcarea pe traseul de iarnă pe deasupra Cerdacului.

Urmează o oră absolut fantastică, cu peisaje care ne iau ochii la fiecare pas, de ajung să fac un cadru la maxim 3 minute, cu o scurtă coborâre delicioasă prin horn și o ultimă urcare până sub vârful Bucura, unde am fost atât de copleșiți încât nici nu mai știam pe ce lume eram.

A fost momentul în care am revăzut Valea Gaura, preferata mea din Bucegi, pe care nu o mai admirasem de fapt niciodată iarna, iar acum aveam șansa să o văd și în culorile frumoase ale unui …. pre-apus, dacă pot să zic așa, care ne-a prins fix deasupra ei, în timp ce la orizont cerul căpătase câteva dungulițe roz, portocalii și mov, iar soarele își trăsese un foarte subțire voal peste ochi.

Întoarcerea s-a făcut pe același traseu, aducându-ne înapoi la civilizație mult mai repede decât ne-am fi dorit.

***

O mică serie de fotografii alb negru, așa de final :)

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm