Motivul pentru care nu am ajuns mai devreme este simplu. Buila are din păcate un mare minus: o harababură când vine vorba de hărți și marcaje, precum și acces rutier cam accidentat. Nu există nimic clar, nu există nicio hartă ca lumea, multe din denumirile de pe hărțile existente (vechi sau vai de ele) sunt greșite sau, mai rău, inversate – ceea ce duce la mari confuzii, mai ales dacă vorbim de șei care sunt intersecții de trasee!!), drumurile de acces nu sunt mereu în stare bună (au existat în trecut și viituri care au rupt drumurile în anumite locuri, blocând accesul spre poalele muntelui), iar pentru mine aceste detalii au fost suficiente cât să mă țină departe.

Asta pentru că eu dacă nu am o hartă pe care să îmi pot planifica turele, dacă nu văd totul per ansamblu și nu e vizual, nu am răbdare să mă chinui să pricep. Degeaba îmi explici, trebuie să văd, ca să înțeleg. Și uite așa, ani la rând, am evitat această minunăție de masiv, pentru că pur și simplu nu îl înțelegeam, și nu am avut niciodată răbdare și timp să stau să sap și să mă documentez în ciuda informațiilor ambigue sau lipsă.

Până anul trecut. Când am zis: gata! Până aici! Eu anul ăsta merg în Buila. Așa că am început să sap, să caut, să citesc, șamd. Și în săpăturile mele am găsit o comoară. În sfârșit o hartă care să mă ajute. Ceva clar. Ceva din care să am o imagine de ansamblu, ceva din care să înțeleg intersecțiile de trasee și cum vine treaba. Nu mă interesează foarte tare cum se numesc vârfurile sau șeile, mă interesează să știu pe unde vreau să merg și cam pe unde sunt, ca să pricep masivul. Las aici comoara, ca să beneficieze și alții de ea. Să le dea Dumnezeu sănătate celor ce au făcut-o!

Am luat legătura și cu Florin Stoican, cu care m-am auzit la telefon, de asemenea l-am întrebat și pe dl. Dinu diverse detalii de care aveam nevoie, amândoi m-au ajutat foarte mult, am aflat și starea drumurilor, și astfel am putut porni la drum 100% încrezătoare, și cu planul făcut.

Pentru prima vizită a mea în masivul Buila-Vânturarița, mi-am dorit foarte mult să văd cel puțin 2 locuri: Curmătura Builei și Schitul Pahomie, care mi se păreau, din fotografii, două lăcașuri foarte speciale. Așadar am gândit un circuit de 1 zi (pentru început) care să le cuprindă pe amândouă.

Vremea prognozată pentru weekendul în care îmi doream să ajung acolo nu era foarte grozavă. Părea că plouă cam peste tot. Mai puțin în Buila, sau cel puțin așa părea, că masivul nostru avea să fie ocolit. Măcar cât de cât. Duminică arăta parcă un pic mai bine decât sâmbătă, așa că am ales să plecăm din București pe sâmbătă mai după amiază (mai făcusem eu o dată alegerea asta, și nu se sfârșise deloc bine). În fine. Am găsit o cazare ok-iuță în Băile Olănești, unde nu mai fusesem de când eram mică, am ajuns acolo mai spre ora 16-17, am mâncat ceva pe la un restaurant din centrul turistic, după care am mers la pensiune. Pensiunea era pe un deal pe undeva chiar lângă liziera pădurii, o locație foarte liniștită și drăguță.

Dimineață am dat trezirea foarte devreme, ca să fim la startul traseului cât mai cu noaptea în cap. În fine, adică la ora 8 :) După un drum forestier relativ ok, care nu ne-a făcut probleme chiar și pentru o mașină cu garda nu foarte înaltă, am ajuns la Schitul Pahomie chiar un pic înainte de ora 8, cu doar câteva mici emoții în doar vreo 2 locuri. Am avut noroc ca pe drum să nu întâlnim mașini din sens opus, căci e destul de îngust mai peste tot. Nu îmi mai amintesc prea bine ce-i drept, dar fost bine.

Am parcat chiar lângă cascada de dinainte de Pahomie, ne-am echipat, am făcut câteva poze (că tare frumoasă e) și apoi am mers să vedem schitul.

Exact așa cum mi l-am imaginat, am găsit acolo un lăcaș de o mare frumusețe, și nu doar ca înfățișare. Nu sunt eu cel mai religios om din lume, ba chiar sunt cam plecată pe arătură, dar aici am simțit ceva special. Spiritual, natura cred că e cel mai bun loc de rugăciune, în care oamenii se pot regăsi. Iar un asemenea schit construit în stâncă, aflat într-o asemenea uniune cu natura, mi se pare cel mai frumos din ce am văzut până acum. Locul te reduce la tăcere, la smerenie, în adevăratul sens al cuvântului, și te simți mic într-un loc foarte mare.

Am simțit nevoia să pășesc ca și cum nici n-aș fi acolo, ca să nu deranjez. Aerul parcă era altul, altfel. Am plecat încărcată cu frumos, și m-am bucurat nespus că am avut șansa de a vedea acest loc deosebit sub lumina soarelui, într-o zi atât de frumoasă de mai, când totul e verde. Acel verde adevărat!

De la Pahomie am pornit pe drum spre Schitul Pătrunsa. Este un drum lat, care poate fi parcurs și cu mașina, dar pe alocuri cred că ar fi nevoie de un 4×4 totuși, sau măcar o gardă mai sănătoasă. Încetuc încetuc am început să ne facem încălzirea, iar după cam jumătate de oră am văzut pentru prima dată înalturile masivului. Undeva sus, unde aveam să ajungem după câteva ore, să înălțau locuri încă misterioase, abrupturi și vârfulețe semețe, dar și foarte mult verde.

Timpul a trecut destul de repede, și ne-am trezit nu după mult timp la capătul drumului forestier, care s-a transformat repede în potecă. Apoi o troiță, apoi un izvor captat, și curând am ajuns la schitul Pătrunsa, unde, atunci când ne-am apropiat, mi-a părut că am intrat într-un vechi sat ușor medieval, de demult dispărut. Schitul Pătrunsa este complet diferit de Pahomie. Biserica în sine este foarte mare pentru un astfel de loc izolat, iar pe lângă există diverse construcții ce aparțin de ea. Mi s-a părut o imagine diferită față de ce mi s-ar părut firesc, și în mintea mea locația celor două schituri sunt complet inversate. Schitul Pahomie îmi pare că ar trebui să fie într-o locație așa izolată, iar Pătrunsa aparține de un loc aflat la capăt de drum forestier. Dar asta e doar în mintea mea.

La Pătrunsa am avut parte și de o surpriză mai puțin plăcută. Un călugăr de acolo a intrat în vorbă cu noi în timp ce treceam pe lângă gardul bisericii, iar noi, din bun simț, ne-am oprit din pas. Atât ne-a trebuit. Apoi nu mai reușeam să plecăm. Ne-a întrebat de căsătorie, de toate alea, că de ce nu suntem duminica la slujbă, etc etc. Nu zic, eu înțeleg că omul bisericii le știe pe ale lui, dar de aici și până la a o ține pe a ta și a predica niște fixisme și a pune oamenii în situații ușor penibile… e mare distanță. Am întâlnit la viața mea și preoți foarte inteligenți și cu o viziune mai de ansamblu asupra lumii, care văd dincolo de bucățica lor. Degeaba am încercat noi să îi explicăm, cu puține cuvinte și ușor depășiți de situație, că muntele e biserica noastră, și așa ne simțim noi că suntem cu sufletul în rugăciune, că nu a fost chip de înțelegere. Omul nu era deloc rău intenționat, și a vorbit cu calm, dar prea o ținea una și bună pe a lui. Am reușit într-un final să ne extragem (nici nu mai știu cum, că tare greu a fost), nu de alta dar ne ținuse mai bine de 20 de minute, și ne era teamă că ne prinde întunericul sau ploaia.

De la Pătrunsa am încercat să luăm punctul galben, dar am avut o mică bâjbâială la început. Am apucat o potecă bine bătută care mergea înainte, dar curând ne-am dat seama că era bătută de oamenii de la schit probabil, căci marcajul nostru punct galben cotea la un moment dat brusc la dreapta pe o culme, și îl ratasem pentru că primul marcaj era galben și mic pe un copăcel foarte subțire. Ne-am redresat însă foarte repede și nu am pierdut mult timp, și astfel am pătruns în sfârșit în lumea abrupturilor magice ale Builei.

Urcușul a fost destul de solicitant, urcând abrupt mai întâi prin pădure, după care pe fața înierbată a muntelui, unde, când am ajuns, am rămas mută.

De acolo de sus, după ce se iese din pădure, am avut o vedere 180 de grade fenomenală. Cât vedeai cu ochii numai dealuri împădurite de un verde crud, verdele acela verde pe care numai în mai îl poți admira. Ceva… fabulos! Apoi, surprizele au continuat, pentru că în curând am dat nas în nas abrupturile, de data asta de aproape. Ceva… absolut colosal! Nu îmi imaginasem nici 5% din ce era acolo, sau că Buila ar putea fi atât de impunător! Te copleșea pur și simplu!

Poteca noastră a coborât apoi un pic spre stânga, printr-o zonă ușor stâncoasă, pentru a intra pe firul văii, după care a urmat ultima urcare până în Curmătura Builei, unde am pierdut marcajul un pic, dar direcția era destul de clară (deși pe ceață poate ar fi un pic mai greu).

Înainte de a ajunge sus ne-am întâlnit cu un grup care cobora din șa, de la care am aflat că în ziua precedentă nu plouase. Situație identică ce trăisem în Făgăraș în 2015, când alegerea mea de a urca pe Moldoveanu duminică în loc de sâmbătă, pentru că așa indica prognoza, s-a dovedit a fi destul de aproape de tragică.

Dar nu mi-am făcut mari griji de data asta, pentru că Făgărașul e totuși Făgăraș. Și pentru că sus în Curmătura Builei ne-a întâmpinat o nouă surpriză. De fapt mai multe. Mai întâi am dat cu nasul de doi căluți foarte frumoși, unul alb, mare, și un puiuț mic pe lângă el, maro închis. N-am urcat mult după asta că am dat și de armăsarul locului, un căluț așa de frumos că n-aveai cum să nu te minunezi de el. Un maro impecabil și…. drum roll, o coamă blondă deasă și strașnică, ce flutura în vânt. Ca-n filme, nu alta! Stătea sus în șa impunător, ca și cum era regele întregului munte. Să fi fost el tatăl familiei, și calul alb să fi fost mama? Nu știu. Nu m-am apropiat ca să investighez, ci am rămas să-i admir de la distanță, nu de alta dar mai am eu povești din astea cu cai de care am îndrăznit să mă apropii și de la care era să-mi iau o copită în fund. Nu mai aveam nici un chef să fiu iar alergată de unul, oricât de frumos era. Nu de alta dar era și mare rău, pe lângă frumos.

La refugiu am făcut o mică pauză de masă. Se impunea! Era aproape ora 12. Un câine frumos și într-o ureche de haios ne-a păzit tot timpul și s-a asigurat că la final primește și el ceva.

Între timp vremea se cam schimbase. Pe cerul ce dimineață avea mult albastru, se strânseseră niște nori cam gri, iar soarele se cam ascunsese. Știind că planul era ca mai departe să ne îndreptăm spre creastă, am aut un mic moment de nesiguranță. Oare era decizia buna? Oare n-ar fi mai înțelept să ne retragem și să renunțăm? Există din păcate multe momente în care pe munte trebuie să-ți schimbi planul, și de multe ori aceste schimbări de plan ne salvează viața. Creastă + ploaie nu e niciodată o idee bună, mai ales când e cu descărcări electrice, și am avut un flash cu tura de pe Moldoveanu.

Însă după o analiză mai atentă a cerului, am hotărât să mergem înainte. Porțiunea din Curmătura Builei până în golul alpin al crestei-platou ce avea să urmeze este un labirint foarte surprinzător. Am făcut ochii mari de uimire de multe ori pe acolo, poteca croindu-și drum, fie printre porțiuni de iarbă, fie printre stâncării, urcând uneori aproape insesizabil, ajungând și prin zone întunecate cu brazi și vegetație bogat dezvoltată, scoțându-ne în gol aproape ca dintr-un șir de cotloane dintr-o altă lume.

Am dat cu nasul de un lan întreg pe care piatra parcă crescuse ca iarba, și poteca firavă se ițea foarte puțin vizibilă prin tot acest peisaj neobișnuit. Acolo trebuie să ne fi întâlnit și cu 3 băieți care veneau din sens opus și se pregăteau să coboare. Și nu mult după asta a început. Pic pic pic. Pic pic pic. Până aici a fost.

S-a întețit nițel, așa că ne-am oprit să ne echipăm. Geaca repede, apoi husa de rucsac, și am fost acoperiți. Pentru un moment m-am gândit iarăși dacă n-ar fi bine să ne întoarcem, mai ales că acum eram în câmp deschis, dar ne-am consultat și am decis să rămânem pe traiectorie. Totul părea atât de calm și de liniștit, încât nu ne era teamă. Și am luat cea mai bună decizie. Pentru că după nici 10 minute, perdeaua de ploaie a trecut de noi, și s-a dus în altă parte. Așa ceva nu mai trăisem niciodată! Cât noroc! Și ce șansă! Ne uitam în jur și vedeam cum la o aruncătură de băț plouă bine, fie în perdea, fie de-a binelea, iar noi eram ocoliți și uscați. Incredibil! Și incredibil de frumos!

Nu după mult timp s-a ivit și soarele din nou, iar noi ne-am continuat liniștiți traseul, admirând floricelele, abrupturile, Poiana de Piatră de jos, și toată minunăția asta de munte care mă uimea la fiecare pas!

Am regăsit acolo sus un pic din Piatra Craiului, un pic din Bucegi, un pic din Leaota, dar cert e că sufletul e tot al Builei, unic. Creasta pe bucata parcursă de noi a fost destul de plată, ușor similară cu un platou, dar am ținut mereu cât mai aproape de muchia din stânga, pentru a ne putea bucura de abrupturi și a vedea cât mai mult în jos. O nebunie a fost, nu alta! Am parcurs complet fascinați această bucată, și nici nu ne-am dat seama când am și ajuns în Șaua Ștevioara, unde am făcut iar o mică pauză.

Timp am mai fi avut, și ne-am gândit un moment să mai continuăm un pic, barem până la vârful următor și apoi să ne întoarcem, dar cerul din nou nu arăta foarte bine și nu am vrut să riscăm. Am hotărât să coborâm. Așa cum apărea și pe harta noastră cu punct albastru, așa ne indica și săgeata din șa. Ne-am mirat însă un pic cam mult de timpul dat acolo. 3h30 – 4 h până la Pahomie. Așa de mult?? E drept că nu cunoșteam bine masivul și era prima mea zi acolo, dar deja îmi făcusem o idee asupra distanțelor și pot aprecia destul de bine. Am zis că n-are cum, și am pornit, curioși să vedem care va fi adevărul.

Începutul a fost un pic dificil. Iarăși am bâjbâit un pic, pentru că marcajul era ușor inexistent. Nu știam exact pe ce parte a unui picior ar trebui să fim, iar coborârea era cam abruptă, dar după câteva încercări am avut confirmarea că suntem pe drumul cel bun. Diii la vale!!! Abrupt tare, dar astfel am avansat și rapid.

Am traversat apoi o bucățică de pădure cu piatră în loc de iarbă, apoi am trecut pe la stâna Ștevioara, după care am găsit un gândăcel maaare și cam urâțel (dacă mă întrebi pe mine), după care iar pădure, pădure, apoi o pădure foaaarte deasă, cu copaci subțiri și întunecoasă rău încât dacă te prinde noaptea pe acolo cam faci pe tine (recomand pampers), după care, hop țop am ajuns la Pahomie. Nu înainte de a ne mai lua o mică porție de ploaie, de data asta zdravănă. Am ajuns la timp. Pare-mi-se tot drumul forestier l-am parcurs în ploaie, nu mai țin exact minte (deh, bătrânețile), dar măcar eram în mașină, iar tura noastră în Buila se terminase cu bine. Era pe acolo un pic înainte de Pahomie un câine de trăia în boscheți care ne-a lătrat bine de tot de ne-a țâțâit fundul prin ploaie (vorba aia, dacă nu și toarnă în timp ce-ncerci să-ți salvezi fundul de la capsat, nu-i treaba treabă), dar se pare că sărăcuțul… era doar gura de el, și ne-a lăsat să trăim. De data asta :)

2 ore și un sfert am făcut până la Pahomie. Nu am nici cea mai vagă idee de ce sus pe săgeată scria 3h30-4h, având în vedere că nu am mers repede.

În fine. Prima noastră tură în Buila a fost… fenomenală. Om vedea data viitoare cum o mai fi, nu de alta, dar tot drumul spre București am discutat despre ce tură să mai facem în Buila și ce să considerăm prioritate, căci sunt mai multe locuri pe acolo pe care abia așteptăm să le vedem. Deja croisem cu ochii minții un nou circuit (sau parcă două), acum nu mai rămâne decât să le punem în practică. Cam așa a fost fascinanta mea primă vizită în Buila-Vânturarița! Un munte pentru care se potrivește la fix zicala “mai bine mai târziu decât niciodată”.