Cozia Run semimaraton

După succesul răsunător de la Cross-ul de la EcoMarathon, la care am reușit să termin cei 14 km într-un timp record (pentru cineva care habar n-are să alerge, that is), mi-a venit încă o idee inteligentă: ce-ar fi să merg și la un semimaraton? Să văd cât mi-ar lua să termin și 21 de km fără să alerg mai deloc. I mean, why not? Right?

Am investigat un pic ce semimaratoane urmau să aibă loc în viitorul apropiat, care să nu aibă totuși diferența de nivel cât din Bușteni la Omu, și am găsit Cozia Run. Aaah, perfect! Pe lângă faptul că banii strânși din înscrieri se duceau spre o cauză nobilă, nici nu mai fusesem de mult în Cozia, ceea ce însemna un motiv dublu să aleg acest semimaraton. Perfect. Zis și făcut.

Atâta doar că am omis să iau în calcul un miiiic, foarte mic, detaliu. Cozia Run se ținea pe 1 iulie. Iar iulie = caniculă. Și degeaba am sperat noi că printr-o minune vom avea noroc și în acea zi nu va fi exagerat de cald, vremea a avut alte planuri: cod portocaliu de caniculă.

Iar momentul de nebunie temporară și, așadar, lipsă de discernământ, a fost în momentul în care chiar ne-am suit în mașină și am plecat într-acolo vineri seară.

Toate bune și frumoase, am fost la ședința tehnică, desigur, ca niște alergători (mai ales eu, evident) conștiincioși (tot eu), după care am mers la cazare, o pensiune drăguță de la șosea, unde am încercam să adormim cât mai repede ca să fim fresh a doua zi.

La ora 9:00 la cât s-a dat startul, soarele deja ardea. Eu, ca o naivă care sunt, încă speram ca după primii pași să descopăr că sunt într-o formă la fel de bună ca la EcoMarathon, și că o să rup (ce? nu știu, găseam eu ceva de rupt, important era să nu fie un membru sau gâtul).

This is me când alergam ca o panseluță parfumată și curată după doar câteva sute de metri de la start, fără pic de idee despre ce aveam să îndur:

La la la la la la laaaa…

Am mai sperat de asemenea că, având în vedere că 95% din traseu era prin pădure, soarele nu avea cum să fie așa o problemă. Dar, deși prima bucată de traseu, pe asfalt, este în ușoară coborâre, am apucat să mă încălzesc, atât de la efort cât și de la caniculă, iar când drumul a început să urce spre Mănăstirea Turnu, am crezut că mi se bulucesc ochii în cap de căldură.

Până am intrat în pădure deja speranțele mele că voi fi fresh se duseseră pe apa sâmbetei. Pardon, a Oltului. Îmi simțeam picioarele atât de grele încât păreau de plumb. Mergeam chiar mai încet decât atunci când urc pe munte într-o tură oarecare, cu rucsac în spate. Panta nu era mare, și în orice altă zi n-aș fi avut nicio treabă, dar acum, mi se părea Golgota. Mi se părea că are 70 de grade și că mai am un pic și îmi dau duhul. Ceva clar nu era în regulă, pentru că abia începusem cursa, așa că am decis să mă opresc o secundă, să-mi reglez un pic respirația și să analizez pe urmă dacă plec mai departe sau nu, chiar dacă după EcoMarathon noua mea regulă pentru curse era “don’t stop!”.

Însă acum nu se mai putea. Simțeam că sunt supraîncinsă, și că dacă nu mă opresc, o să fac un atac de cord sau ceva.

Așa că am adus picior lângă picior, și am respirat. Pfiu! De parcă mersesem deja 21 de kilometri și acum eram la finish. Dar nu, eram abia la 1 km de start și praf. But I’m not a quitter… așa că am continuat.

Mi-am împărțit mintal traseul pe etape, și am decis să mă concentrez doar pe câte o etapă pe rând, cea din față. Prima etapă era urcarea până la Troiță. Știam că trebuie să-mi canalizez eforturile doar până acolo, după care urma o coborâre, ceea ce așteptam cu sufletul la gură. Literally.

Toată lumea deja mă depășise. În urma mea mai rămăsese doar o fată și un tip, care mi-am dat seama rapid că era închizătorul, și încerca să o motiveze pe fată să meargă mai departe.

Problema era că, eu având probleme, s-au apropiat extrem de mult de mine, și au mers permanent la un metru în urma mea, vorbind în continuu. În scurt timp am crezut că îmi iau mințile. Nu știam dacă încep să-mi doresc să mă întorc pentru că nu sunt în formă sau din cauza lor. Nu știam ce mă enervează mai tare, că îmi stau în spate ca un ghimpe (ceea ce urăsc) sau că trăncănesc în continuu și nu mă lasă cu gândurile mele. Indiferent că sunt pe munte într-o tură sau la o cursă, sunt totuși acolo pentru munte, pentru liniște, nu ca să îi aud pe unii vorbind non stop. Call me crazy, but that’s me…

Am mers așa mult și bine, iar la un moment dat am zărit un băiat care se întorcea. Închizătorul însă l-a convins să nu renunțe, și ni s-a alăturat, în ideea în care mult din urcuș nu mai era.

Salvarea mea a venit aproape de Troiță, când cei 3 (sau 2, am impresia că băiatul întors din drum ne-o luase înainte) rămăseseră în urmă și în sfârșit am avut liniște. Iar o dată ce am ajuns la Troiță și m-am văzut pe teren plat, brusc parcă am prins putere și dusă am fost. Pe coborâre am și alergat un pic, mai ales pe bucata pe care am început să aud zgomote clare în niște boscheți nu departe, moment în care efectiv am luat-o la sănătoasa. Știam că în Cozia sunt mistreți (ignorând complet că știam că sunt și urși), așa că mă luase un pic frica, nu de alta dar eram singură cuc, toată lumea fiind mult în fața sau în spatele meu.

Când la un moment dat mi-a intrat în raza vizuală organizatorul, care stătea singur cuc în mijlocul pădurii și ne aștepta, era cât pe ce să-mi sară inima din piept. Noroc că m-a avertizat că mai jos e și unul dintre fotografi, că altfel cred că a doua oară chiar făceam un atac de cord.

Râd eu, dar nu-i râsul meu

Jos în Păușa când am ajuns, pe pielea mea deja cred că se puteau face ouă ochiuri. M-a întâmpinat o echipă de fete super de treabă într-un punct de hidratare, care aveau multă apă, și primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi torn cât mai multă pe mine. Pe picioare, de sus până jos, pe brațe, pe față, și pe gât. Aș fi făcut un duș cu totul, atâta de cald îmi era. Deja era trecut de 11, iar soarele crăpa de-a dreptul.

Și deși de la ele până la izvor a fost o distanță destul de scurtă, am mai făcut o mică băiță și acolo. Porțiunea era descoperită, direct în bătaia soarelui, și simțeam că iau foc. De data asta mi-am turnat apă aproape peste tot, oricum nu e ca și cum aveam cum să fac hipotermie la cât de cald era.

Iar după ce m-am răcorit bine de tot, am putut în sfârșit să merg mai departe. Mă aștepta înainte un drum forestier lung, însă destul de plat și la umbra pădurii, așa că nu mi-era teamă. M-am hotărât să îl iau ca pe o plimbare alertă, și i-am dat bice.

Pe drum am fost foarte surprinsă să îl văd pe băiatul de mai devreme, care fusese întors din drum de închizător. Se întorcea din nou. Mi s-a părut ciudat, eram deja dincolo de jumătatea cursei. Zic hei, iar ai greșit direcția! Mi-a zis că nu mai poate. Am încercat să îl conving să vina cu mine, pentru că ce fusese mai greu trecuse, însă nu am avut succes. Așa că am continuat singură.

Până aproape de Mănăstirea Stânișoara toate bune și frumoase, făcusem un progres destul de bun, dar când panta a început să o ia razna și să atingă o înclinație soră cu moartea, am început iar să simt că mă prăjesc. Punctul culminant a fost chiar sus, unde panta e așa de înclinată încât s-a impus asfaltarea ei și profilarea asfaltului, iar toate astea erau în bătaia directă a soarelui. În acele momente recunosc că nu prea îmi mai amintesc că procese mi se desfășurau în cap, tot ce știu însă era că niciunul nu putea fi dus la capăt. Simțeam că dau în gol, că pașii mei au 3 milimetri și că nu o să mai ajung niciodată sus.

Nu am nici cea mai vagă idee cum am reușit. Dar când am ajuns la punctul de alimentare de la Mănăstirea Stânișoara, am zis “mulțumesc, Doamne!”. Eram praf și pulbere. Mai mult decât atât, după ce am început să cobor, deși eram super fericită că de acolo nu mai aveam decât de coborât ]n mare parte (joke was on me), a început să mă doară un genunchi. Great! Fix asta îmi mai lipsea.

Viteză așadar nu mai puteam să iau, deși am încercat, așa că am rămas pe modul “mers”. Și deși a fost o coborâre destul de banală, nu cred să mi se fi părut vreodată ceva mai istovitor. Era atât de cald încât mă coceam, și asta în pădure. Curgeau pe mine toate apele posibile. Dar nici măcar nu aveam nici cea mai vaga idee despre ceea ce avea să urmeze.

Obiectivul meu mintal, și singura chestie care mă ținuse în viață până jos fusese faptul că știam că odată ajunsă la Mănăstirea Turnu, cursa era ca și încheiată. Nu mai trebuia decât să merg pe porțiunea scurtă până la start, și aia era. Done. Caput! Over!

Mi-amintesc și acum destul de clar cum coboram ultima pantă spre Turnu și mă uitam la versantul din fața mea, gândindu-mă: ia uite-i pe amărâții ăștia de la proba de maraton, după tot chinul ăsta și după ce că au fost până tocmai pe vârf chiar, la final mai trebuiau să urce și panta asta infernală. De unde să mai găsești energie???? Doaaamne ferește!

Gândul acesta aproape că m-a făcut fericită. Mi-a trecut repede însă, pentru că atunci când am ajuns lângă voluntarii din punctul de hidratare, care direcționau concurenții, mi-au făcut semn să o iau în sus.

Zic… ăăă, nuuu, eu sunt la semimaraton.
Ei: daaa, pai e traseu comun. Toată lumea urcă pe aici.
Eu: nu, nu, cred că greșiți, traseul de semimaraton e pe lângă rău.
Ei: nu, nu, e tot pe aici.

Moment în care m-am enervat. I-am arătat fetei de acolo harta de pe site și cum era figurat traseul, și a dat din umeri. Ok, până aici. Vreau să vorbesc cu organizatorul la telefon.

Mi se părea incredibil! Pe harta de pe site-ul Cozia Run apărea clar că pe ultima porțiune a cursei, traseul de semimaraton e pe lângă râu și cel de maraton e peste Turnul lui Teofil. Așa că nu înțelegeam de ce voluntarii îmi spuneau altceva.

La telefon mi s-a spus că da… pe hartă e o greșeală – așa a fost mai demult, dar am schimbat acum 2 ani traseul (poftim??? Și lași informații eronate pe site??) și că așa a fost și anul trecut (poftim??? Și eu dacă nu am fost anul trecut, de unde să știu asta?. Plus, de 2 ani nu ați reușit să corectați harta??), și că a spus traseul corect la ședința tehnică (pardon, am fost la ședință, nu s-a spus nimic despre acest lucru), după care mi-a pus că dacă vreau, pot să merg pe traseul vechi, pe lângă râu, și o să-mi ia în considerare sosirea.

Ok, omul mi-a vorbit frumos, nu am ce spune, dar nu pot să fiu de acord. Nici cu faptul că pe site erau informații eronate, necorectate de 2 ani, nici cu faptul că nu se ia în considerare cu nu toți oamenii au participat și la edițiile precedente, nici cu sugestia de a merge eu pe traseul cel vechi. Unu la mână nu am nevoie de tratament special, doi la mână, cum aș fi apărut eu ca o floricică venind din sens opus decât restul lumii și intrând pe poartă invers?? Nu înțeleg de ce mi s-a sugerat că pot alege o variantă care m-ar fi pus într-o situație penibilă. Probabil nu a gândit scenariul până la capăt.

Așa că am refuzat politicos și am continuat pe unde mersese toată lumea. Singura probleme era că… nu mai aveam energie. Eu mă pregătisem psihic doar până în cel punct, de unde avea să fie simplu. Efectiv nu mai aveam putere pentru mai mult. Iar ceea ce urma era o pantă infernal de abruptă și deloc scurtă, și un ocol destul de lung, care mi se părea că mă va omorî cu zile.

Eram deja și plină de nervi, și realizasem de asemenea că planul meu de a ajunge înapoi la ora 13:30 tocmai se dusese de răpă. Așa că mi-am băgat picioarele și nu mi-a mai păsat de nimic. Am luat în primire panta, și, cu viteză de melc, am tras la deal. Cu fiecare pas simțeam că mor cu ea de gât, că nu se mai termină NICIODATĂ!! Cred că am înjurat pe panta aia cât nu înjurasem eu un an întreg înainte de asta. Iar când am văzut că panta s-a terminat, dar urma o porțiune direct în soare, am zis că cineva acolo sus mă urăște. Am crezut că nu-i adevărat. La primul pas în soare am simțit că mă topesc. Nu îmi aduc aminte cum am reușit să ajung cu ultimele puteri la finish, dar principiul “fă-te că alergi că altfel râd toți oamenii știa de tine” funcționează de minune. Iar fața mea spunea tot:

Ulterior am reușit să o dreg, doar acum arătam pur și simplu că delirez:

I believe I can flyyy….

Am și o poză de la primirea medaliei, dar nu pot să o pun, mă strâmbam prea tare. Acolo fiind asfalt, cred că erau undeva la 60 de grade Celsius, așa că nu voiam decât să pot pleca mai repede la dușuri.

Organizatorii ne promiseseră dușuri ca măsură având în vedere codul portocaliu de caniculă, dar în curând aveam să aflu că nu era decât un singur duș amărât. Și nici ăla nu era un duș propriu zis, ci o țeavă din care ieșea apă undeva mai sus de nivelul capului parcă. Am stat acolo vreun sfert de oră cel puțin. M-am udat aproape din cap până în picioare. De mai multe ori. Cu toate astea, imediat ce închideam apa, de fiecare dată mă lua iar căldura. Instantaneu. Și mai deschideam o dată, și repetam operațiunea. Să fi făcut asta de 3 ori până când m-am hotărât, în sfârșit, să plec. Dar unde? În zonă nu era niciun pic de umbră.

Singurele locuri erau pe lângă ceva pereți, dacă stăteai pe jos sau pe trepte. O poziție ideală pentru cineva care tocmai a făcut 21 sau 42 de km. Îmi venea să plâng. Peticele de umbră bune erau deja luate, iar pe cele rămase le căutai cu lumânarea. Voiam doar să-mi trag un pic sufletul și să mă odihnesc, fără să mă bată soarele în cap. Numai un deget dacă scoteai în soare, simțeai cum iei foc. Asemenea caniculă nu mai suferisem de multă vreme. Iar eu urăsc soarele. La mare stau sub umbrelă, atât de mult.

Situația asta m-a cam dezamăgit, punându-o la un loc și cu celelalte. Ca încheiere aș putea să spun că deși s-au văzut eforturi și nu a fost un concurs organizat prost per total, a lipsit atenția la detalii. Din cauza acelor detalii lipsă, experiența mea nu a fost una plăcută.

În primul rând nu mi se pare deloc ok ca pe site să ai traseul concursului figurat pe o hartă plus profilul desenat, și ambele să fie greșite (și harta, și profilul). Eu una sunt foarte vizuală și, cunoscând muntele Cozia, nu am simțit nevoia să citesc descrierea traseului pusă în cuvinte, ci mi-era suficient să mă uit pe hartă și pe profil. De altfel adesea fac asta. Astfel că nu am observat că există o contradicție între ce era figurat pe hartă și ce era descris în cuvinte.

Mai mult decât atât, nu înțeleg de ce se țin concursuri în condiții adverse de caniculă, când oamenii pot face colaps din cauză că organismul lor nu se poate regula corespunzător în momentele în care fac efort în temperaturi ridicate. Au fost astfel de cazuri la concurs și unele se puteau termina cu atac de cord. Din acela din care nu te mai ridici. Iar dacă ții un concurs în asemenea condiții meteo, de ce nu creezi măcar în zona de finish facilități pentru ca participanții să își poată regla temperatura corpului rapid și să nu sufere în continuare de caniculă. Se putea instala ceva care să țină umbra ca lumea, se puteau pune mai multe dușuri, etc. Se putea face ceva…

O altă chestie pe care mi-am amintit-o mai târziu a fost aceea că închizătorul care a urcat în spatele meu strângea benzile care marcau traseul. Ori nu înțeleg de ce făcea asta, pentru că întoarcerea tot pe acolo urma să se facă, pentru ambele probe. La final le-am găsit puse la loc, deci probabil s-a prins sau i-a spus cineva că făcuse o greșeală.

De asemenea, nici faptul că voluntara din punctul de hidratare de la Turnu cu care am vorbit era foarte slab pregătită nu mi s-a părut ok. Nu știa nimic despre faptul că pe hartă nu figurează traseul care trebuie, și părea că e total pe lângă. Știu și sunt conștientă cu nu e ușor să găsești voluntari pentru astfel de evenimente, însă asta nu înseamnă că nu se pot găsi soluții pentru a te asigura că ai în punctele de alimentare/hidratare/orientare oameni competenți și bine informați, care pot ajuta un participant în caz de probleme. Nu mai zic că mă îndoiesc că aveau toți capacitatea și echipamentul de a oferi prim ajutor.

Nu vreau să închei într-o notă proastă, și repet faptul că nu este un concurs prost organizat, însă nici unul excelent organizat. Site-ul de asemenea lasă de dorit, așadar sper ca organizatorii să ia în calcul feedbackul meu și să remedieze pe viitor aceste probleme. (Până la momentul acesta, deși înscrierile pentru Cozia Run 2018 au început, informațiile vizuale de pe pagina de Traseu – harta și profilul – sunt exact aceleași de anul trecut – adică eronate).

Cât despre mine… iaca am reușit să fac și primul semi-maraton, așa șontârc șontârc cum am putut eu. Culmea e că, deși pare greu de crezut, nu am terminat ultima. Și nici măcar penultima. :)))) Am scos 5h10. E ok, nu e cu mult mai mult decât 1h54 cât a scos câștigătorul, sau 2h12 cât a scos prima fată. A, nu, nu o luăm în calcul pe ea, nu e în grupa mea de vârstă, e prea tânără :))) Prima fată din grupa mea de vârstă (grupa semi-old, suntem bătrâne dar încă ne mai credem tinere :)))) a terminat în 2h33. E ok, am fost pe aproape :))))

_________

Fotografiile cu mine din acest jurnal nu îmi aparțin și sunt preluate de pe pagina de facebook Cozia Run.