După mai bine de o lună de la Piatra Iorgovanului, am reușit în sfârșit să ajungem din nou pe munte. Nu am avut noi parte de cea mai bună vreme, dar a ieșit o tură frumoasă cu Cosmin, Aura (cu care ne cunoscusem întâmplător la finalul turei pe Gălbenele și BMC – acea zi cu urși!) și fetița lor, o minune de copil!
M-am bucurat tare mult că am reușit în sfârșit să ne vedem, iar compania lor ne-a făcut mare plăcere. A fost așadar o tură lejeră, lentă, în care am stat la povești și ne-am cunoscut mai bine.
Ideea turei a venit de la Cosmin. In zilele premergătoare am tot stat de vorbă pe fb cu el și Alex (care din păcate nu a mai venit până la urmă) și am întors pe toate părțile toate variantele, mai ales că nu aveam la dispoziție o prognoză meteo prea grozavă. Iar când Cosmin a adus în discuție Piatra Dragoslavelor, am zis imediat da, pentru că nu numai că nu fusesem niciodată, dar nici nu auzisem vreodată de acest munte. Și culmea… trecusem pe lângă el de atâtea ori.
Înălțându-se ca un mic Matterhorn la începutul culoarului Rucăr-Bran, mă și mir cum de nici nu îl observasem până atunci. Căci acum, când ne-am apropiat în acea dimineață de el, mi s-a părut colosal și impunător. Ceva ce nu pot să-mi dau seama sub nicio formă cum ar fi putut trece neobservat în atâtea drumuri pe care le-am făcut pe acolo.
Dar iată că niciodată nu le știi pe toate și mereu este ceva de învățat.
Iar existența lui nu a fost singura necunoscută din ecuație. Fiind un munte așa de mic totuși (1435 m), automat l-am subestimat. Marja de subestimare a mai scăzut un pic când l-am și văzut cu ochii, atât de la depărtare, în primă fază, cât și de aproape, de la poale, însă nu suficient. Astfel că la finalul zilei am ajuns la concluzia că se poate încadra lejer la categoria munților mici dar afurisiți. Sigur, mai mult din cauza zăpezii în cantități destul de mari pe alocuri, dar nu numai.
A fost, așadar, nu tocmai o tură de plimbare, așa cum ne gândisem noi inițial, ci o tură în adevăratul sens al cuvântului. Sigur, nu una extrem de grea, mai ales că nu am avut un ritm susținut, ci din contră, dar nici una ușoară. Cel puțin sus, pe creastă, m-am simțit cu nimic diferit față de cum mă simt pe un munte care mă poartă la altitudini mai mari, și m-am bucurat nespus să trăiesc acea senzație de munte adevărat, cu zăpadă serioasă și urcuș solicitant.
Și chiar dacă nu am avut parte de soare decât foarte puțin la început, priveliștile de sus mi-au plăcut tare mult. Însă este de revenit, căci nu am avut vizibilitate spre Bucegi, Piatra Craiului, și Iezer-Păpușa, care se văd în mod normal de pe vârf. In schimb m-am bucurat la maxim de poteca ce a însoțit creasta într-un mod foarte inedit (croșetând cu pădurea pe stânga), precum și de brazii plini de zăpadă și nămeții în care am zburdat ca niște copii la coborârea de pe vârf. Doamne ce de chiuituri am dat acolo! Ca să nu mai zic și de pădurea fermecată prin care am coborât, plină și ea de zăpadă, dar mai ales de copaci zvelți care păreau că nu se mai termină când încercai să-i cuprinzi cu privirea.
În mare traseul este unul nu foarte greu, singurele porțiuni mai solicitante de urcuș fiind la grohotișul de dinainte de ieșirea în creastă, unde se urcă foarte abrupt și cam incomod, și ultima porțiune de urcare de dinainte de vârf.
Foto: Cosmin Buzoianu
Foto: Cosmin Buzoianu
Foto: Cosmin Buzoianu
Foto: Cosmin Buzoianu
Foto: Cosmin Buzoianu
Foto: Cosmin Buzoianu
Noi am făcut traseul în sens invers acelor de ceasornic (la prima intersecție am făcut dreapta, am urcat pe TA și am coborât pe PA). În acest jurnal pe carpați se poate vedea la final fix traseul făcut de noi desenat pe hartă.
La coborâre aveam de gând să mai urcăm prin ceva sat din zonă să mai facem niște poze, dar deja era o oră destul de înaintată, plus că nici lumina nu era foarte avantajoasă, așa că am lăsat pe altă dată și ne-am retras spre case, cu o oprire foarte importantă pentru masă în Mioveni, unde am mâncat cea mai bună focaccia cu usturoi EVER. Recomand maxim! Se cheamă Green Pub. Eu una mă voi mai abate pe acolo ori de câte ori voi putea. Mulțumim, din nou, Cosmin și Aura, pentru sugestie și companie! N-aș fi aflat altfel de acest local în veci! :)
Și nu în ultimul rând, mulțumim Anelisei pentru compania în această tură, care n-ar fi fost așa de specială fără ea! :)
Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm
RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA
Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.
LOGISTICA TRASEULUI
Traseu: Dragoslavele – Vf. Vârtoapele – Dragoslavele (circuit)
Marcaj: 
+ 
Durată: 6-7 h
Munții: Leaota
Punct plecare: Dragoslavele (650 m)
Altitudine max.: Vf. Vârtoapele (1435 m)
Diferență nivel: + 800 m / – 800 m
Tip traseu: drumeție
Surse apă: nu
Stare marcaj: ok
Sezonalitate: tot anul
Data: 25 martie 2018
La startul traseului este loc pentru aprox. 2 mașini.
Brava fată destoinică! Am inspirat o gură de aer de prin pădurea fermecată ce ai avut-o tovarăș!Mulțumesc.
Frumoasa descriere, Alexandra! Multumim, ne am amintit cu mare drag de tura realizata impreuna, de rasetele cu pofta, de voie buna, relaxare, de copacii incarcati de zapada…intr un cuvant, 6h30 de drumetie perfecta, o zi faina alaturi de voi, doi oameni frumosi! :)
Multumim muuult! Va pupam cu drag si asteptam sa ne revedem curand! :)
Am fost si eu astazi pe Piatra Dragoslavelor, doamne de ce urcare cu genunchii la piept am avut :). Chiar ma intrebam cum e iarna si tu mi-ai dat raspunsul.
Buna Alexandra, crezi ca e ceva pericol de avalanșa in aceasta zona ? Cred ca este foarte multă zăpada acum.
Buna, Anca! In principiu traseul este sigur, dar pe traseul abordat de noi la urcare este o panta la un moment dat care este destul de abrupta. Sanse mici sa plece zapada acolo, dar 100% siguri banuiesc ca nu putem fi niciodata. E mult mai safe de urcat pe unde am coborat noi, caci acolo urci prin padure pana pe varf.