M. Retezat – Piatra Iorgovanului

Scris de | Alexandra

În căutarea unui nou traseu de iarnă ferit de avalanșe, mi-am amintit în februarie de Valea Jiului, unde cu puțin noroc ai chiar mai multe variante. Am ales Piatra Iorgovanului, mai ales că făcusem acest traseu și vara.

Am plecat din București de vineri, ca și prima dată când fugisem un weekend în acea zonă, ca să câștigăm timp. Nu mai țineam minte la ce pensiune dormisem atunci, și căutând în jurnal, am observat că nu notasem (așa ceva?!?), astfel că am căutat pe booking o cazare în zonă. N-am găsit chiar pe drum, dar nici foarte departe. Așa că, după câteva ore de condus, am intrat într-un sat cu o stradă cam vai de ea, undeva între Târgu Jiu și Bumbești Jiu, pe partea stângă a drumului. Când am ajuns la adresă… beznă. O-oooo! Deja mă vedeam dormind în mașină sau căutând o altă cazare până la 12 noaptea, fix ce ne trebuia pe întuneric, după o zi întreagă de muncă și 4 ore de condus.

Dar, spre surprinderea mea, chiar era cineva înăuntru. Doar că nu știa că venim :)))) Se pare că la locație era tatăl proprietarului, și nu fusese informat că va veni cineva. Dar n-a fost problemă, am primit cameră, și totul a fost foarte ok, chiar dacă a fost un pic ciudat și domnul era un pic stinky. Camera a fost foarte mare și curată, patul confortabil, și chiar dacă pe booking nu scrie câte margarete are, aș putea estima că ar fi 3 fără probleme. Recomand așadar pensiunea (notez acum că se cheamă Groza, să nu mai repetăm greșelile trecutului :))

Sâmbătă dimineață ne-am trezit cât de devreme am putut și am pornit mai departe. Până la startul traseului, adică la Cabana de vânătoare Câmpușel, drumul era curățat destul de bine, doar pe ultima porțiune am sporit atenția, fiind acoperită cu diverse straturi de zăpadă aflată în diverse forme și proporții, însă ne-am descurcat fără probleme, nu a fost nevoie să punem lanțurile.

La capăt mai erau 2 mașini (una dintre care aveam să aflu a doua zi a cui e :) și o liniște de nedescris. Pe drum mai văzusem cu puțin în urmă o mașină cu câțiva schiori care se echipau de drum (care din păcate am înțeles tot a doua zi că la câteva ore după ce i-am văzut noi au avut un accident, mai exact unul dintre ei suferind o fractură sau ceva similar, necesitând ajutorul salvamontului), dar la fața locului nu mai era nimeni. Am închis ochii și am tras aer în piept. Eram acasă. Ce dor îmi fusese!

Momentul în care mă dau jos din căldura mașinii și ies în frig nu e niciodată unul plăcut. Durează un pic până mă urnesc și sunt dăți când mai degrabă m-aș băga la somn decât să mă apuc să urc. Dar imediat ce pe nări îmi pătrunde aerul de munte, totul se evaporă. Totul e despre atunci și acolo, și gândul îmi zboară instantaneu de la moțăială și sunt gata de drum. Ziua aceea nu a făcut excepție.

Ninsese recent, astfel că atunci când am văzut niște urme la început de drum, ne-am bucurat tare de tot. Mai ales că realizasem că îmi uitasem acasă ceva extrem de important: parazăpezile. Dar acum părea că nu va mai conta așa de tare. Boy, was I wrong..

Gata de drum echipați, am pornit veseli pe urme, numai ca să ne oprim doar câțiva metri mai departe, când urmele dispăreau. Inițial am crezut că am luat-o noi greșit, și că trebuia să cotim dreapta mai devreme, așa că ne-am întors, căutând urmele înapoi. Dar ia-le de unde nu-s. Ne păcălisem. Urmele fuseseră făcute cel mai probabil de niște turiști care au ieșit din mașină doar să se dezmorțească un pic. Ceilalți din mașinile pe care le găsisem acolo trebuie să fi pornit spre Oslea, nu spre Iorgovan. Am încurcat-o!

Am privit ușor îngrijorați către marea de zăpadă care se întindea în fața noastră. Primul pas fusese dezastruos, ne afundaserăm până dincolo de genunchi. Iar eu nu aveam parazăpezi. Stăteau acasă bine mersi în dulap, știam și exact locul. De ce a trebuit să le uit?!

Dar nu era timp de jeluire. Vorba colonialilor: “it is what it is, what’s gone is gone”. Așa că bărbații au făcut ceea ce numai bărbații adevărați fac, și anume urme. Cap coadă, iar eu am mers ca o mimoză în spate, profitând de munca asiduă a bărbaților. Care erau doar unul. Râsu, plânsu, nu alta! A tras Adi în ziua aia, săracu’… de i-a ieșit și pe ochi. Dar răsplata sper că a fost pe măsură. Căci tura aceea a fost cu adevărat…. un vis frumos! Oriunde te uitai, vedeai numai munte și munți. Aerul era rece, soarele ne ținea companie, și plămânii erau plini de curat.

Pe măsură ce urcam, în urma noastră se înălța Oslea, pe care o puteam admira din ce în ce mai bine. Urcușul era greu, am urcat multe ore, așa că aruncam o privire în urmă spre ea destul de des. Ne-am fixat o oră de întoarcere, la care trebuia să facem cale întoarsă de oriunde ne-am afla, și a fost cât pe ce să renunțăm la vârf la un moment dat, căci efortul a fost unul colosal. La mulți pași ne afundam până la genunchi, de câteva ori chiar până la șold, a fost o luptă continuă, mai ales pentru Adi. Eu… nu pot să mă plâng prea tare, aș fi chiar culmea. Am fost privilegiată.

Poate de asta am și reușit să mă bucur la maxim. După mai bine de o lună de pauză și muuult mai multe luni de la o tură adevărată, simțeam din nou că trăiesc. Simțeam că pot să aud efectiv liniștea, că are un sunet aparte, că ochii mi se curăță, dar mai ales sufletul. Tot ce era urât dispărea, orice supărare, orice stres, și orice gând neplăcut, și în loc rămânea doar mirosul zăpezii, al frigului, și o bucurie rotundă, chiar grasă, dolofană, bine îndesată.

Când am ajuns sus de tot, un pic mai jos de vârf, vântul parcă s-a mai întețit. Am ajuns la Piatră nu după mult timp, unde am știut că nu putem rămâne mult. Am simțit urgența situației și nevoia de a coborî cât mai repede. Dar Doamne cum era acolo sus! Dacă pe tot traseul priveliștile mă impresionaseră, acolo am fost de-a dreptul copleșită. Deși mai fusesem în același loc și vara, nu mai țineam bine minte cum se vede, știam doar că se vede Retezatul. Acela mare. Și atunci mi-am amintit de ce unii oamenii consideră iarna cel mai frumos anotimp pe munte. Pentru că oricât de faină a fost priveliștea de pe vârf vara, acum a avut un impact de zeci de ori mai mare.

Oriunde te uitai vedeai vârfuri semețe. În urmă Olsea și niște cețuri se tot jucau de ceva vreme, ba o vedeai, ba dispărea câteva momente, mai ales porțiunea de creastă. Spre Retezat era un vis frumos! totul alb, imaculat, și-mi dădea impresia că sunt într-o carte poștală. Era perfect. Pur și simplu perfect.

Am privit în toate direcțiile pe rând de mai multe ori, de fiecare dată reacționând de parcă vedeam acea minune pentru prima dată. Căci asta era fiecare priveliște în parte, o minune. Iar noi eram norocoșii care aveau privilegiul de a se bucura de mai multe minuni deodată.

Pe vârf propriu-zis nu am urcat. Piatra era parțial acoperită de zăpadă și nu ni s-a părut foarte safe. Și oricum, nu era necesar, de lângă ea aveam aceleași beneficii, 360 de grade.

Am plecat destul de greu, dacă temperatura și ora ar fi permis și aș fi avut o bancă pe care m-aș fi putut odihni, probabil aș fi rămas cu orele, privind încontinuu și lăsând imaginile să mi se întipărească pe retină. Dar orice tură trebuie să aibă și un final, iar noi am pornit cu pași grăbiți spre el.

Cornișe serioase

Coborârea am făcut-o cu viteza luminii dacă ar fi să comparăm cu urcarea. A mers mult mai ușor, dar și la întors am avut locuri în care ne-am afundat nevoie mare. Un pic mai neplăcut și pentru mine de data aceasta, pentru că nu mă ajutau deloc urmele, astfel că uneori am mers și eu în față. Mi-a intrat zăpadă de câteva ori la șosetă, dar după vreo 2 dăți deja nu mai simțeam nimic.

Doar jos, când am ajuns la mașină, am constatat că partea de jos a pantalonilor îmi înghețase tablă, așa că i-am dat jos rapid, ca să nu se înmoaie pe mine.

Revenind la șosea, am simțit cu oboseala mi se instala în mușchi, cum corpul se pregătea de odihnă, ca și cum aș fi fost cumva în afara corpului, așa cum mi se întâmplă adesea după o tură. Am condus repede spre Complexul Cheile Buții, unde găsisem cazare pentru sâmbătă noapte. Deloc ieftină, dar Pensiunea Retezat era în renovare (acolo am fi vrut să stăm, nu neapărat pentru preț, dar și pentru că preferăm să evităm locurile de cazare mari și aglomerate).

Pe drum m-am cufundat în scaun fericită. Fusese o zi grea, dar Doamne, cât de frumoasă! Dragă Retezatule, chiar dacă ești tu mic, tot Retezat rămâi!
__________
A doua zi când ne-am trezit, am cam regretat alegerea făcută.

Știam noi de ce evitasem Cheile Buții. Întreaga experiență ne-a lăsat cu un gust cel puțin amar. Prima dată am primit o cameră care avea un geam defect. Pur și simplu nu se închidea. Ulterior am aflat că personalul știa despre ea, doar că se pare că nu au considerat că ar fi suficient de important. Doar n-o fi așa de grav că nu se închide un geam. Iarna.
La cererea noastră de schimbare a camerei, am primit o alta, numai că era la un alt etaj, iar acolo camerele arătau cu totul altfel. Nici vorba de cele 3 stele care într-adevăr se puteau găsi în prima cameră primită. Aici am găsit o cameră amenajată în pod, decorată cu mobilier ikea, unde multe elemente erau de tip DIY, inclusiv instalația de încălzire. Însă fiindcă era totuși curat și, mai ales, la recepție ni se spusese că era ultima cameră disponibilă, am acceptat. Maaare greșeală.

Nu cred să fi dormit mai mult de jumătate de oră legat, fără să mă trezesc, deoarece la fiecare întoarcere de pe o parte pe alta, patul scârțâia și se mișca din toate încheieturile. Pentru că, de ce nu, până și acela era DIY, și nici măcar un DIY reușit. Un cadru simplu de lemn întărit cu două mici rigidizări improvizate la mijloc, nu de alta dar să nu facă săgeată. Un coșmar, nu alta.

Iar dacă la asta mai pui la socoteală și faptul că mâncarea de la restaurant fusese extrem de grasă și uleioasă cu o seară înainte, iar la micul dejun a fost o bătaie de joc, pot să spun că nu a fost tocmai cea mai buna experiență. Pe departe. A, și să nu uităm de drumul de acces de 1 km până la complex, care este sub orice critică. Plin de niște gropi imense în care îți rupi mașina în două. Dar se pare că din profitul colosal al complexului nu s-au putut rupe niște bani pentru reabilitarea lui. Săracii de ei…

La plecare, am semnalat problema cu patul la recepție și am cerut o reducere. Prima dată a dat cu stângul în dreptul, fără să îmi ofere nimic. Abia când am insistat, mi s-a sugerat o reducere de 10%, cu care nu am fost de acord, dat fiind că serviciile nici măcar nu erau de 3 stele, asta lăsând la o parte patul. A trebuit să insist de 2 ori (politicos, desigur), ca să obțin o reducere un pic mai mare, dat chiar și așa, cu mult mai puțin decât ar fi trebuit. Dacă eram mai înfiptă, n-ar fi trebuit să plătesc nimic, dacă stau bine să mă gândesc, dar după o zi atât de minunată, zenul meu era cât se poate de activ, așa că nu aveam chef de scandaluri. Am pornit direct la drum cu gândul la patul de acasă, căci, vorba ceea, there’s no place like home! Tot acasă la tine în pat dormi cel mai bine.

Mi-a părut rău doar de ziua de duminică, pentru că ne-am fi dorit să mai facem măcar o plimbare dacă nu un traseu de-a binelea, însă vremea se stricase, începuse chiar să plouă, așa că n-am avut de ales și am pornit direct spre casă. Dar chiar și așa, fiecare km a meritat din plin, chiar dacă pe munte am putut fi doar o singură zi. Căci de o astfel de zi… nu ai parte chiar așa de des. Rămâi cu bine, Retezatule, abia aștept să te văd de pe Oslea!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

 

 

Traseu:Câmpușel – Piatra Iorgovanului și retur
Marcaj:
Durată: 6h30
Munții: Retezat
Punct plecare: Cabana de vânătoare Câmpușel (1180 m)
Altitudine max.: Vf. Piatra Iorgovanului (2014 m)
Diferență nivel: + 900 m / – 900 m
Tip traseu: drumeție
Stare marcaj: ok
Hartă folosită: MN 06 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Retezat
Sezonalitate: tot anul
Data: 17 februarie 2018

 

 

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei