Islanda: Austurland

Scris de | Alexandra

17 mai 2019

Când am plecat dimineață de la cazare nu mi-am imaginat  că următoarele două zile aveau să fie preferatele mele din toată Islanda. Estul! Acest tărâm minunat care mi-a întrecut orice așteptări! Chiar și cele destul de mari cu care mă urcasem în avion la plecare. Căci cam așa e cu Islanda. Tot ce vezi și citești înainte despre ea te cam face să te duci acolo cu așteptări foarte mari. Și pe bună dreptate.

Astăzi aveam de ajuns până în zona Glacier Lagoon. Aveam o cazare de 2 zile la o fermă un pic înainte de asta, dar aveam de gând să mergem până acolo pe seară, nu să lăsăm așa bijuterie doar pentru a doua zi.

Ziua a început nu foarte spectaculos. Toate bune și frumoase, am avut grijă să mă asigur că gps-ul nu ne duce pe ruta cea mai scurtă, ci pe cea pe la fiorduri, tot pe Ring Road în continuare, și, după ce am părăsit zona Egilsstaðir, am intrat în ceea ce a avea să fie realmente sălbăticie.

Am oprit de multe ori pe drum, peisajele se schimbau cu repeziciune și, dacă ar fi fost să tragem pe dreapta de fiecare dată când am fi vrut, ne-ar fi luat șapte zile să străbatem estul, nu două.

Portret de Islanda

După câteva zile în care condițiile atmosferice n-au fost cele mai spectaculoase, astăzi, imediat ce am intrat pe fiorduri, o ceață dementă a început să se dezlănțuie peste tot, de parcă ne aștepta pe noi să dea drumul la spectacol.

Am urmărit uluită pe geam cum pe lângă noi treceau cu viteză colți stâncoși parcă țâșnind din munte pe dreapta, plaje cu nisip negru pe stânga, o nebunie oriunde  te uitai. Drumul ne-a condus pe coastă în mare parte și, deși părea că durează o mie de ani să înconjurăm unele fiorduri, timpul a trecut extrem de repede. Acum eram pe o parte, acum eram pe cealaltă, uitându-ne la drumul pe care tocmai ce venisem vis-a-vis de apă. Îmi dau seama că atunci când ești pe bicicletă nu cred că e așa amuzantă treaba asta.

La o privire atentă asupra pereților stâncoși de pe coastă am observat pentru prima dată că sunt pline de păsări. Pline ochi. Am oprit la un moment dat să filmez o scenă hipnotizantă. Un munte cu două turnuri stâncoase peste care treceau valuri valuri de ceață era survolat de sute de păsări care zburau deasupra lui în cercuri. Iar sunetul! Dacă mă străduiesc un pic, reușesc să-mi aduc aminte cum se auzeau acele sute de glasuri strigând în zbor.

În jur nu era nimeni. Pe acolo nu trecea decât o mașină la câteva minute.

Am ajuns la Vestrahorn destul de târziu, pe la 15, după ce am parcurs un drum de pietriș de câțiva km. Ne era foarte foame, dar la minibarul viking de acolo nu aveau decât chestii dulci. Am mâncat ceva din mașină, am plătit taxa pentru drumul privat Stokksnes și am pornit.

Acolo nu am mai avut așa mare noroc cu vremea și lumina, dar peisajul tot a fost fascinant. Stokksnes este o plajă foarte mare la baza muntelui Vestrahorn, unde poți face și niște hiking foarte frumos. Noi nu știam de treaba asta, plus că nu prea am fi avut timp. Iar vremea pe care ne-am nimerit acolo era destul de câinoasă. Un frig din acela de-ți intră în oase, accentuat de vânt.

Nu cred să fie multe zile pe an în care să nu fie vânt acolo. Între drum și plajă se găsesc o mulțime de movilițe cu câte un moț de iarbă pe ele, formate de vânt cel mai probabil. Toată lumea vine să le pozeze și nici noi n-am putut rezista tentației. Însă cel mai mult mi-a plăcut nisipul, care, la trecerea vântului peste el, se mișca în valuri vălurele, ca prin magie. Mi s-a părut ca o iluzie optică, m-aș fi uitat în continuu la el. Era ca și cum se mișca ceva pe SUB nisip. Fascinant, nu alta. Trebuia doar să fii un pic atent, natura e atât de subtilă uneori.

Am filmat un pic și cu drona (a treia oară azi, cred; în sfârșit aveam noroc să nu fie vânt extrem de puternic), după care am pornit mai departe, mai aveam multă treabă de făcut.

Înainte de a continua spre adevărata lume de gheață din Islanda, am oprit la cazare ca să facem check-in și să mâncăm ceva, că eram cam leșinați. De drum nu a fost niciun fel de loc unde să poți mânca.

Cazarea din această seară (și următoarea) a fost un guesthouse mic de pe proprietatea unei ferme. Pe un drumuleț micuț ce s-a desprins din Ring road am ajuns parcă într-o altă lume. O mulțime de căluți, oițe și, aveam să realizez un pic mai încolo, găini zburdau peste tot. Fericirea maximă! Oițele aveau miei din ăia miciiii, mici tare de tot, unii negri sau negri cu niște pete albe, chiar și mai adorabili, dacă era posibil! Tremurau din codiță când mergeau să sugă de la mamă-sa, te topeai, nu alta.

Cazarea aceasta mi-a plăcut cel mai mult dintre toate. Era un guesthouse foarte mic, cu 4 camere, 1 baie cu duș, una fără, bucătărie comună, toate la același etaj, și un mic lounge în mansardă. Tot ce aveai nevoie, totul aranjat foarte frumos, mai mare dragul.

Pe lângă casă mișunau niște găini și un cocoș, la un moment dat am văzut și un cățeluș frumos tare… o viață tare bună! Dar cel mai mult mi-a plăcut dimineața, când realizam cât de liniște e, și mă lovea acel sentiment acut pe care îl am de ceva ani: așa mi doresc să trăiesc! În liniște și în natură, pe pământ. Sper cât de curând…

Până una alta, ne bucurăm de asta măcar în vacanță. După ce ne-am instalat și ne-am și potolit foamea un pic, am pornit mai departe pe drum spre Glacier Lagoon. Și, trebuie să recunosc, ghețari mai văzusem la viața mea, dar așa tare ca aici parcă nu mi-a plăcut nicăieri. E drept că peisaj identic nu mai văzusem.

La Glacier Lagoon vezi mai întâi bucăți imense de gheață desprinse din ghețarul Breiðamerkurjökull, (care face parte din marele Vatnajökull) plutind pe apă. E fascinant să observi diferite forme ale gheții. Unele bucăți sunt de un alb albăstrui opac, altele dintr-un bleu transparent. Și chiar mai fascinant e când îți dai seama că ai făcut câteva  poze și o bucată pe care o văzuseși într-un loc, acum e câțiva metri mai la dreapta, sau la stânga, depinde pe ce parte a lagunei ești.

Toate aceste bucăți de gheață sunt apoi purtate încet sau mai repede printr-o gură care se varsă în ocean, pe sub un pod, unele dintre ele rămânând o vreme pe plajă. Plajă care, din acest motiv, a primit denumirea de Diamond Beach.

Nu știu care mi-a plăcut mai mult, laguna sau plaja, dar înclin spre a doua. Deși în zonă sunt destul de mulți oameni (cam de aici începe să se simtă mai bine turismul dacă mergi pe Ring Road antiorar), te poți bucura și în liniște de peisaje. La lagună, cel mai bun loc este la parcarea alternativă (după pod dacă vii de la est la vest), acolo nu e mai nimeni, iar pe Diamond beach nu trebuie decât să mergi un pic mai departe de parcare și nu mai e nimeni. Gheață e și acolo, nu doar unde stau cei mai mulți oameni :)

Nu știu dacă această gheață a fost cea care m-a impresionat cel mai tare sau poate datorită luminii perfecte de seară pe care am primit-o de la soarele ce se prezenta pentru prima dată pe ziua de azi, dar locul ăsta mi s-a părut magic.

Am filmat și am pozat o grămadă, doar doar om reuși să luăm cu noi acasă o bucățică din tot ce vedeam. Și-am mai fi stat mult și bine dacă nu se făcuse deja târziu. Și aveam planuri mari pentru a doua zi.

18 mai 2019

Astăzi ne propusesem să fie o zi plină de drumeție. După atâta condus, dat jos din mașină, 3 pași, făcut poze, întors la mașină și plecat mai departe, eram disperați să facem și noi o drumeție serioasă.

Am încercat să pornim devreme spre Skaftafell, dar nu ne-a ieșit întru totul. Plus că Islanda îți cam strică planurile uneori, și nu din cauza vremii, ci din cauză că te obligă să te oprești din 2 în 2 metri :))

Prima oprire o avusesem de la început în plan. Ghețarul Fjallsárlón. Aici nu vine multă lume, cel puțin nu dimineață. Când am mers noi, am găsit aproape pustiu. Aici au făcut o înregistrare live cei de la Kaleo pentru o altă melodie frumoasă de-a lor. Nebunii s-au urcat pe o bucată imensă de gheață și au cântat toată ziua. Am văzut videoclipul de zeci de ori și m-a fascinat de fiecare dată. Trebuia să  văd locul și în realitate.

Aici am făcut o premieră. Am trimis drona la cea mai mare distanță de până atunci: 2 km. Stând pe mal și încercând să estimăm cât e până la ghețar, am zis noi că poate 1 km. Aiurea. Totul e o iluzie optică. Bine, eu oricum nu prea le am cu estimatul distanțelor, ori zic prea mult, ori prea puțin, niciodată cât trebuie, dar cu atât mai greu este când ai în față ceva ce nu vezi în fiecare zi. Am transpirat cu ochii pe telecomandă ca pe butelie, să nu cumva să dispară brusc, dar a rezistat pișpirica strașnic!

Mai departe, următoarele 2-3 opriri pe drum au fost total neplanificate, iar apoi, când ne-am apropiat de Skaftafelll, mi-am dat seama că aveam în plan și ghețarul Svínafellsjökull și uitasem că e un pic în afara drumului. Mai mult, până la el e de mers vreo 2 km jumate pe un drum pietruit extrem de denivelat.

Acolo a fost pentru prima dată când ne-am dat seama ce bine ne-au făcut cei de la firma de închirieri că ne-au dat 4×4 și nu trotineta pe care o rezervasem noi, căci pe drumul ăla nu prea am fi avut cum să mergem cu ea. Am văzut multe mașini mici abandonând. Noi i-am dat înainte, făcea mașina ca barca pe valuri, nu alta, dar doamne ce a meritat!

După Glacier Lagoon și Diamond Beach de cu o seară înainte, nu mă așteptam să ajungem într-un loc care să mă trimită în extaz și mai tare. Dar iată că a fost posibil.

Fericirea maximă a venit cel mai probabil de la peisajul fantastic, crestele înzăpezite de la altitudine care se vedeau deasupra ghețarului, norii care dansau peste ele, ghețarul atât de aproape că aveai impresia că îl poți atinge, florile de lupin ce ne-au întâmpinat chiar de la parcare și, nu în ultimul rând, soarele ce ieșise fix atunci, parcă special pentru noi, și faptul că nu era aproape nimeni acolo. Am stat singuri majoritatea timpului și în rest am văzut doar vreo 3 sau 4 oameni care au trecut de noi.

45 de minute cât am stat acolo am simțit că suntem în paradis. Căci cam așa arătă paradisul la noi: munte, munte și iar munte!

N-a mai contat că era deja ora 12 și noi aveam în plan o drumeție de 7 ore. Trăiam clipa! Și uneori asta e mai important decât orice plan de-acasă!

Am ajuns până la urmă în parcarea de la Skaftafell la ora 13. Eram așa fericiți după experiența de la ghețarul Svínafellsjökull încât nu eram deloc îngrijorați. Traseul pe care îl aveam în plan ar fi putut fi scurtat la nevoie și ne-am gândit că vom vedea la fața locului ce și cum.

Treburile au fost însă decise mai repede decât ne-am imaginat, căci la Visitor center am citit pe panou că e închisă poteca spre Kristinartindar, vârful pe care voiam noi să urcăm în buclă. Teoretic din cauză că încă exista zăpadă pe traseu. Noi avusesem în plan să ne luăm colțăreii pentru astfel de situații, dar nu ne-au mai încăput în bagaj. Oricum, dat fiind că scria că e închis traseul, oricum i-am fi avut cu noi degeaba.

Mai târziu, când am ajuns în punctul de bifurcație, am văzut că unii oameni se duceau mai departe pe poteca teoretic închisă, căci nu era nicio opreliște, dar nu cred că e o idee bună. Din punctul meu de vedere, dar jos scrie că e închis, de bun simț e să nu te duci. Plus că nu știu ce se întâmplă dacă pățești ceva în astfel de situații și ai nevoie de salvare. Cât am putut noi vedea în sus nu părea să mai fie zăpadă pe traseu, dar posibil să fi fost niște limbi de zăpadă ascunse pe undeva, iar acelea pot pune probleme. Better safe than sorry.

Partea bună a fost, însă, că lucrurile s-au așezat de minune. Chiar dacă acea porțiune de traseu era închisă, noi tot am putut face o buclă, ceea ce a fost perfect. Numai bine cât să ne încadrăm în timpul rămas.

Plecasem de la mașină cu rucsacul în spate, am plătit parcarea (noroc că am intrat în Visitor center, altfel nu știu dacă observam) și apoi am pornit pe traseu. După atâta stat în mașină, în momentul în care am făcut primii pași cu rucsacul în spate am simțit că prind viață, nu alta. Abia atunci mi-am dat seama cât îmi lipsise și cât aveam nevoie. Tot corpul a început să mi se dezmorțească parcă și am fost în elementul meu.

Dar ce să vezi? După 100 de metri am început să murim de cald. Noi obișnuiți în ultimele zile cu un mega frig (cam 8 grade ziua), am pornit pe traseu super îmbrăcați, numai ca să ne oprim un pic mai jos să dăm jos de pe noi tot ce se putea. Aveam, culmea, și colanți pe sub pantaloni, dacă-ți poți imagina, i-am dat și pe ăia jos. Aaaa, much better!

Bucla noastră ne-a purtat inițial printr-o pădure pitică, după care ne-a condus la un punct de belvedere asupra ghețarului, ieșind apoi în golul alpin. A urmat încă un punct de belvedere, mult mai generos, și apoi am cotit brusc stânga spre Svartifoss. Acolo ar fi trebuit să continuăm înainte spre Kristinartindar, dacă s-ar fi putut urca.

După aproape o oră pe platou, am ajuns la bifurcația spre Svartifoss, o cascadă pe care mulți o știu din poze, drept dovadă că era plin de influensări, care mai de care. N-aș avea nicio problemă cu ei, deși e greu să nu te calce pe nervi când vezi cum sunt îmbrăcați și încălțați pe munte, dacă n-ar călca fix pe unde nu trebuie. Sunt atât de mulți care nu au niciun respect pentru o balustradă sau orice altfel de opreliște. Măi nene, apăi dacă s-a pus aici o balustradă, înseamnă că nu ai voie să treci de ea, ce-i așa greu de înțeles? Înseamnă că mediul trebuie protejat. Offf, dă-mi doamne răbdare!

De acolo am coborât înapoi spre parcare, continuând bucla. Pe ultima porțiune de traseu, n-am înțeles de ce, montaseră un fel de grilaje pe jos, pe toată lățimea potecii, cum văzusem și la Kirkjufellsfoss. Bănuiesc că este pentru a ajuta oamenii să nu se înnăclăiască atunci când se face noroi, dar din punctul meu de vedere e o prostie care nu mi se părea nimic altfel decât extrem de incomodă, plus că și aluneca un pic. Nu puteai să calci ca lumea pe ea, abia am așteptat să se termine.

N-am să înțeleg niciodată de ce nordicii simt nevoia să ușureze oamenilor mersul pe munte cu tot felul de trepte din lemn sau piatră, grilaje sau mai știu eu ce, în condiții în care nu prea se impune, cheltuind și o mulțime de bani cu asta (în Norvegia pietrele se aduceau cu elicopterul). Și la începutul traseului am văzut o mulțime de trepte de lemn amenajate în locurile cu potecă un pic mai abruptă, în praguri. Și n-ar fi așa o mare problemă dacă chiar ar ușura cu ceva, dar în cele mai multe cazuri măsurile nu erau mai comode, ci din contră.

Mă urile astea nu fac decât să atragă din ce în ce mai mulți oameni care nu merg pe munte și care nu respectă natură. Și atunci când obiectivele sunt și destul de aproape de parcări, se întâmplă ce se întâmplă. De asta am și găsit mulți oameni la Svartifoss, pentru că era la doar 45 de minute de urcat de la mașină. Și acuma au 45 de minute să îi oprească pe influensării instagrameri de la a face poza vieții?

Ei, dar măcar nu i-am văzut pe tot traseul, în rest ne-am putut bucura de natură în liniște și pace. A fost un traseu relativ scurt până la urmă, dar decât deloc… tot e mai bine.

Campingul de la Skaftafell – bun loc de stat la cort

Pe drum înapoi spre cazare am constatat din nou un fenomen foarte ciudat. Îl observasem și dimineață, dar am zis că mi s-a părut. Mergând dinspre Skaftafell spre est, am trecut brusc de la 12 la 8 grade. Dimineață trecusem, invers, de la 8 la 12 grade, dar atunci m-am gândit că poate mi se pare, poate nu m-am uitat chiar la interval de 2 minute la temperatură și am și pus pe seama încălzirii naturale care se petrece după primele ore ale dimineții. Dar acum mi s-a confirmat. Era un fel de zonă crepusculară acolo. Ziceai că era un paravan invizibil, perpendicular pe malul oceanului. Pe fața lui estică erau 8 grade, pe fața vestică 12. Cel mai probabil un fenomen legat de curenți sau ceva similar, în orice caz, o explicație logică, dar când nu o știi e dubios rău.

Nu-mi amintesc să mai fi oprit o dată în seară aceea, deși aveam în plan să mai mergem o dată la Diamond Beach. Dar am considerat că după așa o zi plină, cercul a fost complet. La final, când am revenit la cazare, în liniștea noastră de la fermă, am dormit apoi buștean.

Va urma.


Acest jurnal face parte din seria vacanței ISLANDA 2019. Dacă vrei să afli mai multe detalii (itinerar, hartă, costuri, etc) sau vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.


RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.


UTILE

CAZARE

Un guesthouse mic pe proprietatea unei ferme. Mi-a plăcut extrem de mult aici, totul frumos aranjat, camera, bucătăria și băile pe același etaj, la parter adică, liniște și pace… minunat pur și simplu!

De regulă când caut cazări pe booking bifez să îmi afișeze doar cazările care au nota peste 8, dar în această zonă nu am găsit nimic ok ca preț cu nota peste 8, așa că am mers un pic mai jos. Mă bucur că am făcut asta, altfel n-aș fi găsit această cazare care chiar nu îmi dau seama de ce are doar nota 7.9. Este cazarea cu cea mai mică notă din toate la care am stat în islanda, dar e cea care mie personal mi-a plăcut cel mai mult. Recomand cu mare căldură.

Singura chestie să zicem negativă era că nu mergea wi-fi-ul când veneau mai mulți oameni în gueshouse (mergea dacă eram doar noi), dar nu e ca și cum aveam nevoie, oricum aveam roaming pe telefon și Islanda e inclusă pe lista țărilor în care poți folosi netul fix ca acasă.


Prețul plătit de noi: 63 euro / cameră dublă cu baie comună / noapte


ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT


Majoritatea pozelor sunt făcute cu Sony A6500 + 16-50mm, mai puțin cele în care apar eu, care sunt făcute cu A6000 + 30 mm


TRASEU


GOOGLE MAP


COSTURI

Cazare ziua 6: 63 euro
Cazare ziua 7: 63 euro
Benzină: 8000 ISK
Hamburger menu (lângp o pompă aproape de Skaftafell, Veitingasala): 1550 ISK / buc x 2
Taxă drum Stokksnes: 900 ISK / persoană
Pacare Skaftafell: 750 ISK / mașină / zi

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Buna Alexandra,

    Un mic comentariu despre grilajele de jos de la Skaftafell. Sunt puse pentru controlul eroziunii (pentru zonele cu puhoi de oameni), nu pentru confort. Plus iarna ajuta puțin cu gheata care se face de la mii de pași – eu am fost acolo in Noiembrie și in porțiunile fara grilaj nu se putea merge fara colțari.

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei