Adi mi-a sugerat, de asemenea, să încerc să fac o tură fără rucsac, să vedem ce-i cu durerile astea, mai ales cea nouă, care a apărut pe la începutul anului, care e cam ciudățică, nici n-aș ști s-o localizez foarte bine. Nu că cea veche, cervicală, nu ar fi ciudățică, dar măcar îi cam știu toanele.

Puse toate acestea una peste alta, am simțit nevoia unui weekend relaxant, cu ture mai simple și mai ușoare, în care să ne și tihnească lucrurile, să nu ne grăbim, să ne bucurăm la maxim de natură… și așa mi-am îndreptat atenția spre Șimon.

Deși mersesem în Bucegi de multe ori pe abruptul branean, niciodată nu urcasem din Șimon, de cele mai multe ori din Moeciu și o dată din Bran. De fapt fusesem în Șimon o singură dată mai demult și iarna, într-un blogtrip organizat de o agenție, astfel că și uitasem că mai fusesem pe acolo vreodată.

Am ochit repede pe hartă două circuite simpluțe, numai bune pentru lista de dorințe: un circuit pe la Cascada Moara Dracului și apoi, studiind un pic potecile nemarcate pe hartă, un circuit pe dealurile din Șimon. Planul perfect. Am anulat imediat rezervarea de pe booking pe care o făcusem pentru tura din Făgăraș și am făcut una nouă în Șimon.

Sâmbătă, 20 iulie 2019

Sâmbătă ne-am trezit nici prea târziu, nici foarte devreme, începând weekendul cu starea de relaxare pe care ne-o doream. Pe DN1 nu a fost cine știe ce aglomerație și ar fi fost totul super dacă n-am fi întâlnit multe semafoare înainte de Bran, ceea ce ne-a întârziat destul de mult.

Dar nu ne-am stresat deloc, pentru că nu e ca și cum ne grăbeam undeva. E drept, se anunța o zi cu o furtună pentru un pic mai târziu și voiam să facem cât mai mult din circuitul de pe dealuri înainte să înceapă. Dar prognozele erau incerte în privința orei la care ar fi trebuit să înceapă furtuna, așa că am sperat și noi că ne va cruța măcar câteva ore. Momentan cerul arăta foarte bine.

Când am ajuns în Șimon și ne-am dat jos din mașină, în sfârșit, ne-a lovit căldura. În mod normal nu fac vara trasee la altitudini atât de mici din acest motiv, dar de data asta mi-am asumat.

Pe măsură ce am început să urcăm pe drumeagul lătuț și prăfuit care începe de la biserica cea mare din sat (Sf. Nicolae), aproape că ne rugam să vină norii ăia mai repede. Mă rog, nu ăia de furtună, ci unii pufoși care să mai acopere soarele din când în când, cât să mai scăpăm și noi un pic de caniculă.

Imediat a început să apară și multitudinea de floricele, care mai de care mai frumoase și, cum era de așteptat, prietenii lor, fluturașii, la fel, și ei, colorați în fel și chip. Mai mare bucuria!

Am făcut ceva poze, dar nu multe, căci nu puteam sta mult pe loc pe așa căldură. Am continuat urcușul care are vreo 2 porțiuni mai solicitante, după care am ieșit în sfârșit propriu-zis în Muchia Scorții.

Pe această primă porțiune întâlnim și câțiva stâlpi de înaltă de tensiune, dar care nu după mult timp rămân în urmă, lăsându-ne să ne bucurăm de întreg peisajul fără aproape nicio urmă de civilizație.

Ce am remarcat, însă, a fost zgomotul pe care îl făceau. Nu mi-am amintit să mai fi auzit vreodată „sunetul  electricității”. Mi s-a părut foarte straniu, mai ales că semăna foarte tare cu sunetul scos de aparatele de măsurat radiații pe care îl știam din seria Cernobîl pe care o văzusem destul de recent. Brrr!

Atenția ne-a fost atrasă de multe altele, însă. Peisajul era absolut fantastic. La fel ca în Moeciu, sau poate chiar și mai și, de aici aveam o privire largă spre Piatra Craiului, care se vedea toată în imensa ei splendoare, în depărtare zăream și Măgura Codlei, iar aici, un pic mai aproape, se vedea întreg abruptul brănean, unde puteam repera o mulțime de locuri prin care fusesem, cum ar fi Turnurile Țigănești, Șaua Strunga, Clincea, și multe altele care-mi sunt așa de dragi.

Dincolo de abrupt se vedeau în depărtare ceva nori de furtună, dar părea că mai durează, iar unde ne aflam noi lucrurile încă erau mai mult decât ok. Am socotit că mai avem timp berechet să ne plimbăm.

Iar apoi, când plecam ochii pe jos, tufele ne agățau la fiecare pas: frăguțe (yum, yum, preferatele mele, chiar nu mai mâncasem de mult!), zmeură (nu foarte făcută) și un pic mai încolo chiar și afine.

Zic: Ia uite câte bunătăți… de-ar ști ursu’….

5 minute mai târziu:

Eu le-am observat prima. M-am oprit brusc pe loc, ca și cum mă lovisem de un geam invizibil. Am făcut ochii mari, nevenindu-mi a crede ochilor. Urme de urs? Aiiiiici?

Ba chiar m-am uitat de 2 ori, să fiu sigură că e de urs. Dar era clar ca lumina zilei. Nu e ca și cum ar fi putut fi vreun dubiu :))))

Și noi care credeam că e imposibil să umble ursul pe acolo. Brusc am devenit mult mai atenți și am început să facem și niscaiva gălăgie pe unde era mai boschetăreală, nu de alta, dar nu păreau foarte vechi urmele.

Cu câte o căsuță semi-părăsită pe ici pe colo, o coșmelie de fân pe dincolo, căluți și văcuțe pe terenuri împrejmuite și satul Șimon atât de aproape, parcă nu ne venea a crede că ursulache vine în vizită și pe aceste dealuri. Dar iată că moș martin e peste tot :)))

Partea bună la acest traseu pe Muchia Scoarței este că ai mai multe șanse se retragere înapoi spre Șimon, pentru a scurta traseul în caz de nevoie (vreme rea, accidentare, oboseală sau alte motive), cea mai importantă fiind cea din zona Vârfului Secătura (apare pe Harta Munții Noștri), care duce spre Hotel Hillden. Când am ajuns acolo am zărit o potecă slabă conturată ce vira brusc la stânga pe lângă liziera unei pădurici, dar, analizând bine cerul și norii din depărtare, am calculat că am mai avea timp să-i dăm înainte.

Dacă lucrurile ar fi arătat mai rău, am fi scurtat pe aici. Așa… am zis săru’mâna și am mers mai departe, rugându-ne să se țină totuși ploaia până ajungem noi la mașină. Sau măcar până la asfalt, unde am găsi noi cumva un adăpost.

Traseul ne-a mai servit câteva urcușuri și coborâri în continuare, dar și multe flori, peisaje frumoase, astfel că am făcut și ceva filmări cu drona, ne-am bucurat de toate și nu am obosit. A fost, însă, un traseu mult mai montan decât m-aș fi așteptat, fiind ca un fel de creastă în miniatură, numai cu coborâri și urcări, unele chiar abrupte. Sigur, nimic de speriat, dar oricum, nicidecum o simplă plimbare pe dealuri așa cum mă gândisem eu și cum arată multe culmi de pe lângă Moeciu, de exemplu, relativ plate pe sus. Spre finalul muchiei scoarței este un loc în care am lăsat pajiștea pe dreapta și am intrat pe o “poartă” încropită special ca să nu treacă animalele (din aceea care are niște lemne puse transversal, doar proptite, ca să le poți da la o parte să treci), intrând în pădure. Se putea și pe dreapta, cred, dar m-am gândit că ulterior probabil n-am mai fi avut spărtură în gard.

Când am ajuns la finalul muchiei, la intersecția cu Culmea Lungă dincolo de care se află Moeciu de Sus, am găsit un cadru tare fain. E acolo o bifurcație de 3 drumuri, de unde se continuă exclusiv prin pădure. Nu am ratat momentul și am făcut câteva poze la peisajele rurale frumoase, că tare mi-s dragi.

Aerul deja mi se părea că are culoarea de dinainte de ploaie și ne-am gândit că acuș acuș începe.

I-am dat bice cotind stânga prin pădure, pe o potecă bine conturată. Imediat a apărut și un omuleț roșu pictat, un traseu de ecoturism de care nu știam, dar pe care a trebuit în scurt timp să îl părăsim, lăsându-l pe dreapta (să coboare spre Moeciu, probabil), noi trebuind să urmăm poteca nemarcată ce urca în stânga. Atenție celor ce vor să parcurgă acest traseu, neapărat urmăriți-vă poziția cu ajutorul unei aplicații de hartă digitală (de exemplu Maps.Me am folosit noi), nu de alta dar te poți trezi în Moeciu în loc de Șimon.

Nu mult după asta am ajuns în sfârșit și la marcajul bandă roșie, pe Plaiul lui Lom, cotind astfel brusc stâng din nou și intrând pe ultima bucată a traseului, singura cu marcaj montan turistic din tot circuitul.

Am început coborârea  prin pădurea deasă, bătând din palme din când în când, nu de alta dar n-am fi vrut, fix atunci, să dăm nas în nasul cu posesorul urmelor de pe dealuri. Mai ales că pe la jumătatea coborârii a început, în sfârșit, să și tune, moment în care am realizat că nu mai avem mult timp la dispoziție. Hai, lasă-ne să ajungem măcar jos la drum, te rugăăăm!

Am mărit un pic pasul, începând o discuție despre tunet, fulger și trăznet, analizând definițiile și încercând să ne lămurim, o dată pentru totdeauna, care e unul și care e celălalt. Ce înseamnă să n-ai ce face ca să omori timpul :)))

Jos pe drum am pus primul pas exact în momentul în care a căzut și primul strop, spre uimirea noastră.

Dar nu a început să plouă, ci doar picura așa, timid, drept urmare i-am dat înainte. Noi, lacomi, după ce că ne permisese ploaia să facem tot traseul dorit, acum mai voiam să ajungem și la mașină, că de, ar fi fost incomod să trebuiască să ne adăpostim pe undeva, cine știe cât avea să dureze furtuna.

Și dă-i, și dă-i, aproape alergam, așa repede mergeam, iar ploaia și-a întețit un pic stropii. Ei, dar ce crezi? Și noi putem merge mai repede de-atât! Ia să vezi!

Și uite-așa ne-am luat la întrecere cu ploaia și, culmea, pentru prima dată în istorie, am câștigat!

Pentru că, după nici 15 minute, stropii, de unde păreau că se întețesc, s-au rărit până au dispărut de tot. În spate norii erau negri rău, deci se pare că pur și simplu nu a mai venit spre Șimon, ci a rămas strict deasupra Bucegilor, iar noi i-am prins doar codița. Haha! Ce nebunie!

Am ajuns la mașină cu fața toată un zâmbet, fericiți din cale-afară că avusesem atâta noroc. Chiar chior, nu glumă!

Și, chiar dacă am mers cu viteza maximă, din capăt până acolo tot am avut timp să admirăm aproape întreg satul Șimon. Foarte diferit de Moeciu ni s-a părut, cu mult mai puține pensiuni, majoritatea făcute cu bun gust, clădiri nu așa înghesuite, multe case vechi și frumoase, unele păstrate bine, iar în tot satul nu există decât 2 restaurante. Per total, ne-a dat un sentiment foarte plăcut, al unui sat într-o atmosfera rurală, conectat cu natura, liniștit… ni s-a părut mult mai frumos decât Moeciu. Noi cu siguranță ne vom întoarce aici mai degrabă decât acolo.

După ce am recuperat mașina de la biserică, am mers doar un pic până la cazare (Șimon House), o căsuță micuță foarte rurală unde gazdele au amenajat un corp cu vreo 3-4 camere pentru oaspeți. Am găsit pe booking această cazare cu doar 99 de lei și a fost cea mai bună alegere. Unde mai pui că fix lângă ea este unul dintre cele 2 restaurante din sat, Brandeberg, un hotel măricel amenajat în stil germanic unde am mâncat foarte bine. Și acolo ne-a plăcut foarte mult, terasa este foarte frumoasă, stilul în care a fost amenajat e foarte fain, te simți fix ca în Alpi, mai ales dacă mănânci înăuntru, unde se asculta un radio germanic.

Iar după o masă copioasă ce credeți că am făcut? Duș și soooomn! Aaaa, că tare bine e să tragi un pui mic în  mijlocul zilei!

Ne-am pus însă alarma pe la ora 18, pentru că ne gândisem să mai urcam o dată pe un deal la apus. Hehe, relax relax, dar, cu atât mai mult când ești relaxat îți vin tot felul de idei năstrușnice :)))

Inițial am vrut să urcăm pe același deal, dar din dreptul hotelului Hillden, însă, fix când ne-am urcat în mașină mi-a picat fisa că exact vis-a-vis de pensiunea noastră e un marcaj cruce albastră care urcă pe celălalt deal, și am schimbat planul ad-hoc.

Am lăsat mașina în parcare (încă un avantaj) și am început direct să urcăm, începând tot de lângă o  biserică, de data asta mai micuță (Sf. Cuvioasă Paraschiva). Am trecut pe lângă o casă veche taaare frumoasă (pe stânga) și apoi pe lângă un șerpișor. Wait, what?

Da… stătea și el pe acolo… nu deranja pe nimeni. Cred că dormea sau ceva… Era micuț, nu ne-am speriat.

Apoi am văzut că se bifurcă poteca. Una mai pronunțată urca la dreapta și alta mai firavă cobora la stânga. Și cum noi aveam de urcat, nu de coborât, am ales să mergem în dreapta. Că doar n-am alege o coborâre ca să avem de unde să urcăm mai mult. Logic, nu? Wrooong!

Poteca noastră, după nu mult timp, s-a pierdut în iarbă, și am realizat că, de fapt, urmasem un drum de ciobani, dar n-am mai avut chef să ne întoarcem din drum și să pierdem tot ce urcasem, așa că i-am dat înainte, orientându-ne după “nas” și un pic după harta digitală, desigur.

N-a fost foarte roz, am dat de niște pante destul de abrupte, de niște garduri, dar, cum ne-cum, până la urmă am izbutit noi. Am transpirat un pic mai mult decât era cazul, de unde eu plecasem cu ideea că facem „o plimbare de seară”, dar se pare că noi facem ce facem și tot găsim ceva de urcat :)))

Sus am ajuns în zona unei clădiri foarte interesante, ce părea nouă, dar nelocuită. Am realizat mai târziu că face, probabil, parte din Inn On Balaban, căci mai jos pe drumeagul în care am dat pe culme am găsit o altă clădire similară, dar un pic mai mare. Nici acolo nu mi s-a părut, însă, că ar fi cineva înăuntru. Dar tare fain mi se pare acest gen de cazare, undeva departe, pe un deal, unde nu mai e nimeni și se ajunge greu. Până la această clădire se poate urca cu un 4 x 4, dar drumul este foarte îngust.

Am stat un pic în zonă făcând poze, iar eu, cât Adi a filmat cu drona, m-am dus chiar până aproape de Schitul Șimon. Eram curioasă și am pornit mai departe pe drum, mai ales că vizitasem acest schit cu ceva ani în urmă, dar pe timp de iarnă, venit cu o dubă de bloggeri de jos din sat.

Apusul nu a fost chiar cel mai spectaculos, așa cum ne-am fi așteptat noi, dar a fost unul cald și plăcut. Eu mă gândeam că poate aveam noroc de ceva nori, dar după furtună tot cerul se eliberase complet.

Am urmărit în liniște cum vârfurile Bucegilor au căpătat o vagă tentă de roz-violet și am făcut cu mâna celor ce probabil se uitau spre noi de la Refugiul Țigănești care, de aici, se vedea ca un simplu punct alb, așa cum și noi am salutat satele de jos când am trecut pe acolo.

Coborârea am făcut-o, de data asta, pe traseul corect, pe cruce albastră, care ne-a întâmpinat pe ultima bucată cu o pantă destul de abruptă. Exact înainte de locul unde greșisem drumul la urcare.

Ș-apoi, înapoi la somn cu noi! Mai e și mâine o zi :)

Citește continuarea aici.