Pentru cei ce nu știu ce înseamnă vreme prea bună, să știți că da, există. Este acea vreme fără niciun nor pe cer și cu lumină stridentă, moartea pasiunii pentru orice iubitor de fotografie.

Asta plus ajutorul de la fața locului primit de la Lucian care era la fața locului m-au făcut să renunț la ideea cu crovurile. Și era cât pe ce să nu mai mergem nicăieri weekend-ul acela, dar până la urmă am stabilit să facem o nebunie. O zi în inima munților Latoriței.

Era un vis ce părea aproape nerealizabil. De când mă tot gândeam la asta, însă accesul extrem de dificil până acolo, plus lipsa unei posibilități marcate, sau măcar cât de cât ușor de dibuit, de a face un circuit, m-au ținut departe atâția ani.

Și iată că părea, în sfârșit, că visul putea deveni realitate.

Ne-am trezit la ora 4, o oră la care nu mă mai trezisem de muuulți ani, și mi se părea SF. Era încă întuneric când am ajuns în Pitești, unde am lăsat mașina noastră și am continuat împreună cu Cosmin și Aura în mașina lor 4×4, cam singura șansă de a ajunge tocmai până în ultimul punct posibil pe Valea Galbenu.

Am intrat pe valea Latoriței din Ciungetu și am admirat cheile frumoase, copacii ruginiți și ne-am bucurat că măcar acolo ne puteam clăti ochii cu natura bogată în toate nuanțele posibile ale toamnei. Drumul a fost cam bombardat, dar nimic ce nu poate depăși un 4×4, sau măcar o mașină cu garda înaltă.

De fapt, până la Cabana Petrimanu se poate ajunge cam cu orice (doar să nu fie super joasă mașina), dar, după aceea, mașinile normale au șanse mari să rămână pe-acolo sau măcar să-și spargă baia de ulei.

Am făcut o oprire la baraj, unde toate culorile acelea puternice se oglindeau atât de viu în apă încât aveai impresia că sunt două realități egale. Un peisaj greu de uitat.

Era ora 10 când am ajuns în capătul “lumii” și afară era un frig teribil. Deși era soare, îți intra în oase recele, iar dacă stăteai la umbră deja aveai impresia că a venit iarna.

Cu greu am făcut operațiunile necesare pentru a mă echipa și, ca de obicei, n-am rezistat să plec pe traseu doar cu gecuța subțire de puf, ci am pornit cu cea medie, știind sigur că în maxim jumătate de oră aveam să mor de cald și să trebuiască s-o dau jos, ceea ce avea să-mi umfle aiurea rucsacul. Dar cu frigul nu mă pot pune. Mai am ceva de lucru la capitolul ăsta…

Cosmin și Aura mai fuseseră în zonă cu ceva ani în urmă și grija lor principală era să vedem dacă avem cum să trecem apa. Eu însă știam că traseul până la Iezerul Latoriței era marcat acum (relativ recent) și îmi imaginam că sigur se făcuse ceva și pentru trecerea apei.

Am fost foarte fericiți cu toții când am găsit un trunchi de copac plasat peste apă, cu scopul clar de a fi folosit pentru trecere.

Atâta doar că… 90% din trunchi era încă în umbră și avea un mic strat de chiciură pe el. L-am testat un pic cu piciorul, deși nu aveam niciun dubiu că e lunecos, ceea ce s-a și dovedit a fi adevărat. Aaaa, fericirea mea numărul 1: să găsesc o modalitate de a trece apă în așa fel încât să nu pic cu fundul în ea. De fiecare dată când trebuie să fac asta mă simt ca și cum cineva mă pune să mănânc supă cu două cuțite. Sunt total antitalent, nu alta!

Cu chiu cu vai, până la urmă am găsit niște pietre cât de cât stabile și suficient de ieșite din apă încât să pot călca pe ele, iar la final am urcat pe trunchi, căci în celălalt capăt era deja ieșit în soare și uscat. Victorieeee! :D Întotdeauna cu gura până la urechi când ajung pe partea cealaltă fără turul pantalonilor ud :))))

Și așa a început aventura noastră prin una dintre cele mai sălbatice zone montane din România. Traseul era, într-adevăr, marcat, însă era limpede că poteca era încă tânără, pentru că a trebuit să ne luptăm destul de mult cu vegetația înaltă care părea că e stăpână pe aceste locuri îndepărtate. Așa cum e și normal, de altfel.

Am urcat un pic anevoios pe ici colo, făcându-ne loc pe niște pante un pic nefirești, fie că mergeam în sus sau de-a coasta. După o vreme am ajuns să mergem pe lângă apă și au fost și vreo 2 locuri în care poteca era surpată și a trebuit să avem grijă, plus un loc stâncos echipat cu lanțuri pe care s-a impus o mică descățărare, dar nimic complicat.

Apoi ne-a apărut în față un marcaj punct roșu și o săgeată spre Cascada Moara Dracului, ceea ce ne-a bucurat foarte tare, pentru că nu știam că este și acea deviație marcată.

Am pornit așadar într-acolo, căci era primul nostru obiectiv de pe listă. O potecă lină urmată de o urcare abruptă, dar scurtă, și o coborâre aproape la fel de scurtă ne-a condus înapoi în valea cu cascada, pe care am zărit-o, de departe.

Cosmin și Aura ne-au povestit că atunci când veniseră acolo, au bălăurit și boschetărit în asemenea hal până la cascadă și până la ezer încât acum nici nu le venea a crede cât de ușor era totul. Și era, totuși vegetație mare și acum, nici nu vreau să-mi imaginez cum era atunci.

Din punctul până la care ne-a condus marcajul punct roșu ne-am dorit să ne apropiem cât mai mult de cascadă, pentru a o admira cât mai bine. Am început să mergem din piatră în piatră, apoi din bolovan în bolovan, parcursul transformându-se rapid într-o cățărare și descățărare pe firul apei. Nimic complicat, uneori nici nu era nevoie de mâini, dar trebuia totuși un pic de îndemânare și atenție să nu picăm în apă. Mai ales eu, că-s talentată rău :)))

Dar, de fapt, e vorba doar de obișnuință, căci, la întoarcere, după ce deja aveam antrenament, mi s-a părut mult mai ușor și deja țopăiam ca o căpriță din piatră-n piatră. Iar la coborâre în mod normal lucrurile sunt mai dificile, în niciun caz mai ușoare.

Revenind la traseul principal spre iezer, am continuat într-acolo cu sufletul la gură să vedem în sfârșit această oază din mijlocul pădurii.

Am admirat totul în liniște câteva momente, dar ne-am și minunat cu voce de tare de tot ce vedeam. Am găsit, desigur, și niște excremente, din nou, cel mai probabil de urs, deși zona e oricum frecventată de mult mai multe animale, printre care și lupul. Nu era nimeni acolo când am ajuns noi, însă :))

De altfel nici nu m-aș fi așteptat să fie. Chiar dacă eram sigurii oameni din zonă, pe acolo nu mă aștept să dau nas în nas cu un animal sălbatic, chiar dacă poate sunt mai multe decât în alte zone. Sunt pur și simplu prea speriați de oameni încât să nu fugă la cea mai mică indicație că e vreunul prin preajmă.

Ei, dar acu-i acu. Planul nostru era să continuăm să urcăm de acolo până în golul alpin, să facem dreapta pe Strategica și să ne croim un mult visat circuit. Dar să vedem dacă avem vreo șansă de a străbate prin această sălbăticie.

Și ce să vezi? Surpriză! Nu numai că poteca s-a continuat de la iezer mai departe, dar și MARCAJUL!! Am fost complet uimiți să constatăm asta! Bucuroși și curioși, totodată, să vedem până unde oare aveam să găsim marcajul.

A urmat un labirint fantastic de frumos, printr-o pădure care ne fascina la fiecare pas, cu mușchi verde pe jos și cotloane prin care ni se părea o minune că mai descopeream încă un marcaj, și încă un marcaj…

Am trecut și pe lângă Lacul Violeta, mai degrabă un tău mic și ascuns, pe care, dacă n-am fi știut că trebuie să fie pe-acolo pe undeva, nu știu dacă l-am fi observat.

Această porțiune de traseu a fost și surprinzător de plată, ceea ce ne-a dat voie să o admirăm în tihnă, fără să fim distrași de efort.

Și, uite-așa, din vorbă-n vorbă și din pas în pas, am ajuns într-un final să vedem lumina de dincolo de ultimii copaci. Marcajul ne condusese, ca prin minune, tocmai până la ieșirea în golul alpin, unde am găsit o construcție mică recentă. Un fel de captare sau așa ceva, nu știu exact ce era. Nu am găsit pe nimeni acolo, însă am găsit, spre surprinderea noastră, pe cineva mai sus.

După ce am înaintat un pic pe drum înspre vest, am căutat să schimbăm macazul spre dreapta, ca să urcăm în Strategica. Era o urcare cam abruptă, dar nu prea aveam ce face. Atunci am observat că sus, exact unde trebuia să ieșim noi, era o turmă de oi. Acuma… eu știam că oile se coboară de pe munte la sfârșitul lui septembrie, dar nu și acestea, se pare. Am ochit și câinii, dar și ciobanul, și nu ne-am făcut mari griji în privința asta.

Am continuat să urcăm și, pe măsură ce panta devenea din ce în ce mai abruptă, și noi am început să tragem din ce în ce mai greu. Dar nu panta a fost cea care m-a enervat cel mai tare, cât terenul, care era plin de iarbă uscată care-mi intra la glezne și mă făcea să mă urc pe pereți.

În schimb, vremea era ceva… complet diferit de dimineață. A trebuit să dăm până la urmă totul jos până la tricou și să continuăm așa o vreme. Mai rar să merg pe munte în tricou în mijlocul lui octombrie, dar e drept că nu era chiar prima dată.

Pe măsură ce ne apropiam de turma de oi, am încercat pe cât posibil să o evităm. Am făcut dreapta mult de tot, cât de mult am putut, ca să nu ieșim fix în ea, dar până la urmă n-am reușit să ocolim extrem de mult, chiar dacă ne-am dat peste cap să reușim asta. Sus în Strategica am nimerit fix la 10-15 metri de oi, ceea ce i-a activat imediat pe câini, care au început să ne latre ca la balamuc. Ciobanul era degeaba…

Am strigat la el să-și cheme câinii, dar n-am scăpat fără să ne țâțâie fundul bine de tot. Am avut însă noroc, până la urmă, că nu erau din ăia turbați, ci voiau doar să ne gonească. Singura chestie e că e cam greu să te grăbești când ai ditamai panta de urcat…

Când am ajuns sus, ne încălzisem așa de are încât ne venea să ne dăm și tricourile jos, dar am decis totuși să rămânem decenți :)))

Odată intrați pe Strategica, am pornit înspre est, căutând să aruncăm o privire spre Lacul Vidra înainte să ne încadrăm pe coborârea finală. Lucru care s-a dovedit a fi un pic mai dificil în practică decât în teorie.

Strategica merge pe versantul sudic al coamei și, oricât ne-am străduit noi să evităm o urcare de-a dreptul până pe coamă, nu prea s-a putut. Eu nu mai suportam să îmi intre iarba aia oribilă la glezne, Adi voia să facă o filmare cu drona, fiecare cu ce-l durea. El a luat-o până la urmă de-a dreptul la un moment dat, noi trei am mai continuat un pic să găsim o variantă mai bună, dar am sfârșit și noi prin a urca destul de abrupt o bucată, dar măcar am dat până la urmă pe un drum care în sfârșit ne-a dus, chiar dacă ușor cotit, dar lin, până sub stația superioară a unui telescaun ce urcă de la Vidra.

Loc din care tot a trebuit să urc tocmai până în capul coamei ca să îl găsesc pe Adi :)))) Deci, cum, necum, m-am învârtit așa de bine că până la urmă tot n-am scăpat.

Lacul Vidra se odihnea în liniște la picioarele noastre, în timp ce noi am făcut o pauză pentru un sendviș mult amânat. Nu se auzea nici pâs, nu era nimeni…deși, peste ceva timp, acasă, Adi a observat că pe una din filmări apare o vulpe la un moment dat, câteva sute de metri mai jos de noi. Amuzantă descoperire.

Peisajul mi-a plăcut, însă acel telescaun părea tare nefiresc trântit acolo, mai ales acum, toamna, când nu este zăpadă. Un pic ciudat…

De acolo am revenit la Strategica, pe unde venisem, și am luat în primire Muchia Borcei, pe care se află un drum forestier mai vechi foarte ușor de urmărit.

Prima porțiune este de vis. În timp ce avansam încet pe începutul aproape plat, mă tot minunam de cât de magică poate fi pădurea, mai ales în lumina aceea de după-amiază și, în același timp, cât de norocoși am putut fi că ne-a ieșit acest circuit prin niște locuri atât de speciale și sălbatice.

Am oprit de câteva ori să încerc să pozez codrul care, mi se părea că e luminos și întunecat în același timp, mă fascina acea atmosferă fantastic de tare, și îmi doream să fac cumva să pot să o încarc în imaginile pe care le făceam. Tare aș mai fi stat pe acolo câteva ore…

Dar nu era chip, cel puțin nu atunci. Am coborât mai departe, întâlnindu-ne un pic mai jos cu singurii oameni văzuți pe traseu (ciobanul nu se pune), câțiva bicicliști printre care și o fată împingând la bicicletă, pe care am admirat-o foarte tare, fiindcă mi s-a părut SF ceea ce făcea, mai ales că mai jos panta se abrupțește rău de tot. Abia reușeam noi să mergem pe picioare, nu îmi dau seama cum au putut împinge bicicletele pe acolo. E clar, sunt o leșinată :))))

Jos la mașină am ajuns pe la ora 16:30, după 2 traversări ale apei de data aceasta, însă acum a fost mult mai ușor, prima nepunând mari probleme, iar a doua, care era de fapt, cea de dimineață, avea acum trunchiul complet uscat, astfel că nu a mai fost nimic dificil.

La finele traseului am fost cu toții super încântați, căci apreciezi un traseu cu atât mai mult cu cât, la start avusesei multe necunoscute și nu erai prea sigur că o să-ți iasă.

Drumul spre casă a fost lunguț, dar l-am asezonat cu două opriri pe vale, una tot la baraj, căci nu se putea să ratăm lumina ireală ce se așternuse peste apă, și alta mai departe, în pădure, când un copac m-a determinat să-l rog pe Cosmin să oprească un pic mașina, căci nu puteam trece de el fără să-i acord atenția cuvenită. Toamna se instalase deja bine de tot.

Iar după o masă bună la Pensiunea Roberto din Ciungetu, ne-am luat la revedere de la valea-minune a Latoriței și am pornit spre casă, întrebându-ne oare pe unde va fi următoarea ieșire pe munte.

Încă nu știu răspunsul…

A, și, să nu uit, poftă bună! :)

The end

PS. Toate informațiile utile se găsesc un pic mai jos :)