Am lăsat o mașină la Dâmbu Morii și una la Timișu de Sus, unde se varsă Horvatca în răul Timiș. De acolo am început traseul, pe muchia Ciorga, un traseu nemarcat pe care aveam de gând să urcăm până pe Vf. Piatra Mare, după care planul era să coborâm la cabană, și apoi pe la Șirul Stâncilor până la Dâmbu Morii.

Aveam track GPS de la Mihaela și Radu Diaconescu, dar traseul este relativ ușor de urmărit, chiar și fără track. Chiar de la început am dat peste un vechi marcaj forestier roșu care se găsește adesea pe culmi, și ne-a ghidat și pe aceasta foarte bine. Nu e la fel de vizibil ca un marcaj turistic de traseu omologat, dar e mai mult decât suficient.

În mare parte am ținut mereu culmea, singura excepție fiind ceva mai sus, la o poiană, unde trebuie cotit dreapta și apoi revenit înapoi la culme după un ocol (pe hartă, la final, se vede foarte bine acest lucru).

În prima parte a urcării găsim zăpada foarte mică. Ninsese un pic vineri spre sâmbătă și acum e duminică. Mi se pare proaspătă. Urc voinicește prin pădure, în timp ce încerc să mă țin de Adi și Dragoș care, cu toate că vorbesc, au viteză. Te pui cu alergătorii? :))))

Îi dau eu acolo la deal, mă strofoc, dau din coate, dar chip să mă țiu de ei nu-i. Oricum, nu merg nici ca melcul’, avansez chiar bine, dar parcă nu-i tocmai cea mai bună zi a mea.

Un pic mai sus ne oprim să ciugulim ceva, să mai prindem puteri. Și când spun “prindem”, vreau să zic “prind”.

O idee mai târziu decât mă așteptam, ajungem la o căbănuță de vânătoare frumoasă tare, după care, numai bine ce parcă am mai prins energie în picioare, că se îngroașă gluma. Ajungem într-o zonă cu brazi îmbrăcați frumos într-o mantie de zăpadă proaspătă, unde ne cufundăm până la genunchi în zăpadă. Dar suntem prea încântați de winter wonderland să ne facem griji.

Unde mai pui că în spate, printre brazi, ni se arată impunători Bucegii, iar privirea îmi e atrasă de fața albă a Bucșoiului, care parcă mă hipnotizează. Doamne, ce frumos e!

Mai avansăm noi ce avansăm, trecem și de un mic foișor din lemn, râdem, glumim, zăpada e mare dar panta e micuță și încă ne vine să zâmbim la soare, dar de pe la 1600 de metri în sus…. se cam duce distracția și începe munca adevărată.

Nu că până acolo ar fi fost ușor, dar acum mușchii picioarelor deja încep să urle.

Încercăm noi să găsim calea cu cât mai puțină zăpadă. Aș! Fii pe pace! N-ai șanse. Și pe culoar, și prin pădure, e la fel de mare. Pe alocuri ne cufundăm până la genunchi, alteori până la fund. Fiecare pas devine o luptă, mai ales că în unele gropi e foarte ușor să intri, dar mult mai greu să ieși din ele. Norocul meu că-s mai ușoară și nu intru chiar până la capăt, dar băieții au de furcă la greu.

Abia atunci am înțeles cum a fost făcutul ăsta să avem mai mulți oameni la făcut urme. Dacă am fi fost doar noi doi ar fi fost cam nasol.

Însă, chiar și așa, ne simțim bine, și tot chinul ăsta prin zăpadă are și o doză de bucurie în el. Îmi aduce aminte de copilărie când ne jucam prin nămeți. Nu pot să spun că regret 100% că nu am avut rachete. Mai ales că nu e nicio plăcere să urci cu ele în spate toată porțiunea pe care nu le poți purta, și să le tot pui și să le dai jos, cum am pățit în Cindrel acum câțiva ani.

Muchia se subțiază și se dezgolește încet încet, ceea ce ne spune că ne apropiem de vârf și, cel mai important, că dăm de zăpadă mică, însă nu încă. O ultimă pantă super abruptă ne pune la încercare serioasă. Sau, cel puțin, așa sperăm noi, că e ultima. După cum se vede, așa pare.

Aici ne chinuim cel mai mult. Energia ni s-a cam terminat tuturor, iar eu cel puțin nu mai am decât 1% (am măsurat :))) Îmi simt pulsul cum mi se zbate-n gât. Sau îl aud? Nici nu-mi mai dau seama.

Pantă foarte abruptă + zăpadă până la fund nu e tocmai cea mai bună combinație. Din când în când ne mai uităm în urmă cât ne tragem sufletul, spre Bucegi, dar nu numai, căci acum se vede bine și Piatra Craiului, precum și Iezer, și chiar și un pic din Făgăraș, dincolo de ea. O nebunie!

Ultima porțiune e cea mai frumoasă, în sfârșit scăpăm de zăpada imensă și putem înainta cât de cât, ne clătim ochii cu peisajele, cu zăpada modelată fotogenic de vânt, și fac poze cu gura până la urechi.

În sfârșit ajungem pe vârf! Tare bine e când știi că nu mai ai decât de coborât. După 6 ore de urcuș susținut, nu mai vreau să văd nici cea mai vagă pantă de urcat. E drept că nici coborârea nu va fi prea roz, mai ales pentru picioare, dar măcar am scăpat de ce-a fost mai greu.

Sus ne uităm bucuroși în toate zările, salutăm și Ciucașul, vedem cabana ce pare destul de departe, mai ales că nu credem că mai găsim cabanierul acolo să ne dea ceva de mâncare, dar pe moment ne bucurăm de clipă. E ceva vânticel, dar mai tragem un puf pe noi și ne încălzim cu ceiuț cald. Aaaah, this is the life!

Abia aici vedem primii oameni pe ziua de azi. Și chiar sunt multicei, nu glumă. Era de așteptat, de altfel. Grupulețe mici de 2-3-4 oameni vin pe rând să “viziteze” vârful, majoritatea dinspre cabană, și apoi pleacă înapoi.

Și noi, după scurta pauză binemeritată și “baia de soare”, pornim mai departe. Evităm poteca de vară care taie panta, deși mulți vedem c-o iau pe acolo. E drept că acum nu e foarte multă zăpadă în acel loc, însă nu e tocmai o idee bună, fiind o zonă unde se formează plăci care pot pleca foarte ușor la vale.

Am preferat să o luăm frumos pe deasupra, cât mai safe, și în 2 timpi și 3 mișcări am ajuns în capul hornului. Iuhuuu, să-i dăm la vale! E mic tare acest hornuleț, dar foarte distractiv!

Coborâm apoi pe potecă spre cabană, uimiți de cât de frumos se văd pereții printre brazi, în lumina caldă a după-amiezii, și de cât de bătută e poteca pe aici. De mult n-am mai mers pe o potecă așa de circulată.

La cabană, spre surprinderea noastră, găsim încă multă mișcare. Cabanierul nu numai că mai este acolo, dar nu este singur, așa cum l-am găsit cu 5 ani în urmă, exact în aceeași perioadă, când am dormit acolo un weekend. Sunt mai mulți oameni la bucătărie, și tare ne bucurăm să primim o farfurie de mâncare caldă. După efortul depus până acolo, abia mai știu cum mă cheamă, mă simt de parcă m-au bătut jandarmii, așa că fasolica cea de toate zilele mă unge la suflet. Acum 5 ani cred că fix același lucru am mâncat. E mâncarea clasică de la cabana Piatra Mare.

Nu stăm mult după ce-am luat și ultima furculiță, căci e deja ora 16. Domnii de la cabană sunt foarte drăguți și ne umplu unul dintre recipientele noastre cu apă, căci izvorul de lângă cabană este înghețat.

Ne echipăm repede la loc și pornim. Aveam eu de gând să urc pe vârful de lângă cabană ce-mi poartă (oarecum) numele (Pușcaș) – mai puțin ultima literă,  dar mi-a trecut instant când ieșim din cabană și îmi dau dat seama că nu vreau decât să mă teleportez la mașină. Ba nu, direct acasă, în pat, după un duș fierbinte, dacă tot am inventat teleportarea.

Abandonăm și planul inițial de a coborî pe bandă albastră, pe la Șirul Stâncilor, pentru că ar fi cea mai lungă coborâre din toate trei. Cea mai scurtă ar fi pe bandă galbenă, dar mi-e teamă să nu găsim gheață pe traseu (cum am găsit în 2013), iar Florin și Dragoș nu au colțari la ei, ceea ce ne conduce la concluzia că cea mai bună soluție e să coborâm pe Drumul familiar.

Zis și făcut! 2 ore mai târziu suntem la mașină, după o coborâre care mi-a cam rupt picioarele, mai ales că pe a doua jumate din ea zăpada se cam topise. Acuma… nu știu ce-i mai rău. Să mergi cu bocancii de iarnă pe pământ, în coborâre, sau să înoți în zăpadă de 1 metru, în urcare? Hmmm….. :)

The end