M. Ciucaș – Bratocea

Scris de | Alexandra

 

Da, zic după 20 de ani pentru că ultima oara când am fost la Cheia cred ca aveam în jur de 5 ani şi eram în Tabără de vară cu mămica mea.

Acu nu mai e chiar aşa de vară, e deja toamnă în toată regula, şi pe alocuri e chiar un pic de iarnă, dar despre asta veţi afla numaidecât.

Din păcate ştiam dinainte că vremea nu avea să ţină cu noi, însă zarurile erau deja aruncate.

Plecare Bucureşti: Sâmbătă, ora 8:30

Este extraordinar de senin, ceea ce nu mă face decât să mă bucur (degeaba). După Ploieşti încep să apară şi norii, încet încet, astfel că undeva după Lacul Măneciu, prindem în poză ultima bucată de cer senin.

Zic după Lacul Măneciu pentru că, deşi era unul dintre obiective, nu am reuşit să opresc decât după ce am trecut de el. Pe hartă văd foarte clar 2 căi de acces din DN 1a spre lac, însă eu le-am ratat cu brio pe ambele. Ei, asta e zic, poate mâine la întoarcere.

Ajungem în Cheia, oprim la pensiunea depistată pe internet, unde ne rezervăm o cameră, culmea ULTIMA cameră liberă. Măi să fie, chiar nu mă aşteptam.

Mai departe, mergem până în Pasul Bratocea (1263), lăsăm căluţul în parcare şi ne pregătim de urcare.

Traseul propus: Bandă roşie până la Sfinxul Bratocei şi retur.

Nu mi-am propus să ajungem prea sus pentru că nu suntem echipaţi prea bine, Vf. Ciucaş este la 4 ore depărtare, timp de care nu dispunem ca să ne putem întoarce tot pe lumină, să nu uităm de energie pentru un traseu de 7 ore, şi desigur, motivul principal, pentru că nu mi-am făcut foarte bine lecţiile de acasă ca să am o hartă foarte bună a munţilor Ciucaş. Pentru a veni în ajutorul celor aflaţi în această situaţie, la sfârşit veţi găsi o hartă excelentă, pe care eu sincer mi-aş fi dorit să o am atunci la mine.

Buuun, am pornit pe banda roşie. Desigur că nu am observat că există 2 variante: una prin pădure, care te duce muuult mai repede până la releul de televiziune, iar a doua este calea făcută de tractor probabil, drum în serpentine, pe care mergi de ţi se lungesc urechile, drumul ales de noi, bineînţeles, nu de alta dar chiar nu l-am observat pe celalalt.

Cred că indiferent pe ce traseu am fi mers, am fi avut parte de aceleaşi peisaje care îţi cam taie răsuflarea. Nu-mi aduc aminte când am mai beneficiat de o privelişte atât de frumoasă. Şi nu una, ci nenumărate.

Din nou, traseul este pustiu. Nici măcar un sufleţel nu am văzut. Ce-i drept nu mai este chiar vară, şi frigul s-a făcut simţit cam imediat ce am început urcarea. Un fes ar fi fost foarte bine venit, dar măcar am avut glugă şi mănuşile uitate în geacă de iarna trecuta.

Până la releu, efortul depus este minim. De aici începe un mic urcuş. Din nou atenţie la marcaj, pentru că trebuie mers cât mai spre stânga. Marcajul este un pic ambiguu, noi am luat-o un pic mai spre dreapta, şi ne-am pierdut un pic. După ce am pierdut aproximativ 10 minute, am reuşit să revenim pe traseul corect.

De aici se merge pe potecă, cu pădurea pe partea stângă. În altă ordine de idei, iarna pe partea stângă, toamna pudrată pe partea dreaptă.

După ceva timp, cred ca aproximativ 1 oră, am ajuns la Sfinx, dar noi nu ştiam asta atunci. Şi asta pentru că nu prea ştiam prea bine cum arată Sfinxul ăsta, şi nici nu este marcat corespunzător la faţa locului. Pe undeva pe paginile domnului Goagăl am găsit Pasul Bratocea – Sfinxul Bratocei: 45 de minute, însă fiindcă am ales traseul ocolitor şi ne-am şi pierdut puţin, am făcut un pic mai mult. Neştiind că fenomenul pozat este chiar sfinxul cel căutat, am mers mai departe în căutarea lui.

Lucrurile de aici încep însă să se cam… albească. Şi anume am cam trecut din toamnă în iarnă. Este o senzaţie destul de nouă şi incitantă. Ochii nu ne mai ajung să absorbim diversitatea peisajului care ni se perindă prin faţa ochilor, de care suntem de-a dreptul fascinaţi: toamnă, iarnă, formaţiuni stâncoase care mai de care mai interesante ca formă, Muntele Babeş de vis-a-vis (cu Vf. Babeş – 1468), and the list goes on…

…deja eram speechless de mult când am ajuns undeva unde albul era singura culoare prezentă.

Sus spre Vf. Ciucaş ceaţa începe să-şi facă apariţia. După 1 oră jumătate de mers, aici hotărâm că e sfârşitul turei noastre, deşi nu eram foarte obosiţi, însă vântul bătea cu o viteză care aproape ne dă jos din picioare, ca să nu mai zic că nu eram deloc echipaţi pentru zăpadă.

Aici vedem şi singurele 3 suflete de oameni, care coboară de pe Vf. Ciucaş. I-am întrebat şi pe ei care e Sfinxul dar nu ştiau. Am avut eu grijă să mă documentez când am ajuns acasă însă. Ei erau foarte echipaţi, că de, nu erau acolo pentru prima dată, ceea ce m-a făcut să mă simt foarte pantofară, deşi nu eram chiar în pantofi, însă noi chiar nu ne aşteptam la zăpadă. Eh… juniorii ăştia…

Uitându-mă acum pe hartă, cred că am ajuns până la 1660, adică înainte de Culmea Bratocea, ceea ce înseamnă cam 400 de metri diferenţă de altitudine, which sounds about right. Dacă aveam şi eu harta la mine, şi ştiam unde suntem, aş fi mai înaintat măcar puţin. Însă nu-i nimic, astfel am învăţat să nu mai plec pe munte fără hartă. Şi oricum, în vară mă voi întoarce cu siguranţă pentru Vf. Ciucaş, Mâna dracului, Tigăile, Babele la sfat şi bineînţeles adevăratul farmec al Muntelui Roşu. Şi pentru cei ce nu ştiu care este acela, este vorba despre perioada de la începutul lunii iunie când muntele se colorează în roz, datorită miilor de flori de Rhododendron.

Priveliştea de la cota la care am ajuns a fost mai mult decât satisfăcătoare având în vedere scopul iniţial al drumeţiei, deci nu am cum sa mă plâng.

Ajunşi înapoi la releul de televiziune, abia acum am depistat că există o scurtătură la drumul parcurs de noi, văzându-i pe colegii de drum că apar deodată în altă parte decât noi, aşa că i-am urmărit, ca să ajungem şi noi mai repede în Pas.

Planificam să mergem apoi la Muntele Roşu, şi desi ştiam că drumul nu e chiar prietenos, mă încumet să merg cu maşina, mai ales că ne-a asigurat Andrei că nu e chiar aşa balaur cum ar spune unii. :)

Sunt 3 km, aşa că nu pot decât să mă bucur că se termină repede.

Mda, drumul nu e chiar cea mai plăcută experienţă, câteva serpentine sunt într-adevăr ‘Hard core’ şi ideal este să nu cumva să te opreşti din mers în momentul în care urci. Mai rău a fost că pe laterale era pat de frunze, şi când venea o maşină din sens opus, nu prea ştiai dacă e bine să te dai ‘di pi şentru’, pentru că nu vedeai în ce anume te dai. În fine, am ajuns sus, unde evident nu e pic de zăpadă, frigul mă izbeşte brusc şi îmi face o poftă subită de ciorbă.

Cam comunistă chelneriţa, dar ciorba e buna. De fapt cam asta conta atunci. Din păcate, cam doar pentru asta se pare că am venit pentru că norii nu ne permit să ne bucurăm de priveliştea munţilor. Dar poate era de vina faptul că făceam comparaţie cu ce ne clătisem ochii mai devreme… Hmmm…

Dat fiind faptul că sunt deja orele 16 trecute, o luăm pe liber înapoi spre DN, şi în continuare până la pensiune.

Este ora 17 când ajungem să ne trântim pe pat, unde cădem laţi şi moţăim / dormim până pe la 19, când abia-abia ne dăm jos de pe pilota muuuult prea moale pentru secolul asta, ca să coborâm să mâncăm.

Vezi ce am făcut a doua zi, aici.

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Buna Ciprian!
    Mersi mult de tot pentru informatie.
    Vazusem si eu aceasta poza pe net inainte sa plec la Cheia (caci am cautat destul de mult) insa, asa cum ziceai tu, era ascuns :) Chiar nu l-am vazut, eh, poate data viitoare.
    Ca paranteza, m-am uitat pe blogul tau, si ti-am recunoscut numele de pe carpati, unde sunt si eu membra din decembrie anul trecut :)

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei