M. Ciucaș – Cheile Cheiței

După un somn genial, duminică ne trezim la 8:30 pentru mic dejun. De fapt puteam să ne ducem până la 10 dar chiar nu era nevoie să lenevim atâta.

Aici voi face o paranteză pentru a comenta pensiunea. Este o pensiune nouă, deschisă în vara anului curent (2009), genul pe care îl recomand, pentru că se ştie, în Cheia trebuie evitate hotelurile/pensiunile/vilele construite pe vremea lui Ceaşcă, deoarece comunismul persistă.

Puteţi alege pensiunea la care am fost noi, având în vedere următoarele:

Plusuri:
– camere foarte curate şi frumoase
– pat mai mult decât comod, nici acasă nu am pilote aşa pufoase, zici că dormi în rai, m-aş întoarce numai pentru asta
– preţ ok, 110 lei cu mic dejun inclus
– restaurant la parter, mâncarea ok
– nu sunt probleme cu apa caldă sau căldură

Minusuri:
– am observat că pentru a aerisi camera, nu există decât varianta deschiderii uşii care dă pe un mic balcon, geam nu există, iar vara dacă vrei să aeriseşti, nu există plasă la uşă, deci…..
– se cam aude tot ce se întâmplă pe hol
– micul dejun e el inclus, dar nu m-a săturat nici măcar pe mine, deci….
– jumătate din camere dau direct la DN 1a, deci se aud maşinile, nu foarte tare. Dacă eşti măcar puţin obosit, adormi oricum fără probleme
– am observat că nu există etajere la baie, deci nu prea ai unde sa-ti pui…chestiile.

Cântăriţi şi decideţi singuri.

Aşa, şi revenind la planul pentru azi

 Cheile Cheiţei

De pe internet nu am aflat decât de existenţa acestui traseu, însă nimic altceva, cum ar fi poze sau alte indicaţii. Asta ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar pentru că nu prea aveam ce altceva mai interesant să facem, am zis no, hai.

Am oprit în faţa Hotelului Cheia, unde se află o harta pictată. Trecând peste acest detaliu cam derutant, am depistat pe unde ar fi aceste Chei, şi am mers cu maşina până în curtea Hotelului Zăganu, urmărind marcajul triunghi albastru care apărea pe stâlpii de electricitate. De aici începe traseul, care indica 1 – 1,5 ore.

La început drumul merge cu pârâul cheia în dreapta şi pare foarte lejer. Zic, aaa, taci că e un traseu de plimbare. Little did I know…

După ceva timp ni se alătură un câine foarte drăgălaş. Poteca se îngustează, urcă, coboară, ne duce în erori, deja nu prea mai este amuzant. Dar adevărata distracţie începe abia când traseul îţi încearcă, spre enervarea noastră, abilitatea de a traversa pârâul de vreo câteva ori fără a te uda şi câteva alte abilităţi pe care îmi e destul de greu să le descriu. Până şi câinele săracu abandonează intenţia lui prietenoasă de a ne însoţi în momentul în care se îngroață gluma. Noi ne-am strecurat, el probabil s-ar fi udat groaznic, lucru pe care probabil nici în calitate de câine nu ţi-l doreşti la 4 grade Celsius.

Înainte de aceasta cred că am observat mini-cascada din imagine, cam ultimul lucru pe care l-am văzut cu ochii înainte să încep să mă cam enervez.

La un moment dat, după ce se trece de o mică zonă stâncoasă, care probabil ar trebui să deduc că sunt Cheile Cheiţei, suntem confruntaţi cu o mare problemă, a cărei rezolvare a durat cam 10-15 minute. Nu aveam pe unde să mai trecem pârâul. Era imposibil, având în vedere că nu eram echipaţi cu cizme de cauciuc. Singura variantă era traversarea pe un copac (subţire) care părea să fie culcat peste pârâu pentru acest scop, însă pentru mine chiar nu constituia o variantă, nu de alta dar pe la mijloc cu siguranţă mi-aş fi pierdut echilibrul. Pare o situaţie foarte amuzantă, dar nu prea era. Chiar vroiam să continui traseul, măcar să aflu pentru ce m-am chinuit atâta, dar nu vedeam nicio soluţie. În final a trebuit să ne întoarcem un pic din drum şi să ne căţărăm iarăşi prin locuri cam neprietenoase. După acest episod realizezi că lucrurile încep să se aplatizeze şi poteca se îndepărtează uşor-uşor de traseul pârâului. Great, deci tocmai am aflat că m-am chinuit o grămadă pentru ceva ce la mine în dicţionar nu poate fi încadrat la „CHEI”. Încercând totuși să nu mă enervez prea tare, caut cea mai scurtă cale să ieşim pe DN 1a, şi să ne întoarcem la picior pe şosea. Toata distracţia a durat 1,5 ore.

După cam 10 minute, se iese într-adevăr la şosea, când, desigur, începe şi să picure uşor. După cam 5-10 minute de mers, întâlnim şi prima bornă care arata nici mai mult nici mai puţin de 6 km până la Cheia.

Eu însă mă bazez pe o scurtătură pe care ştiu că am văzut-o pe hartă, care ar trebui să ne ducă chiar unde am lăsat maşina.

După cam 3 km, nici nu mai ştiu exact, după ce se trece de drumul spre Muntele Roşu, dibuim scurtătura, care o ia prin pădure. Se zăreşte vag ceva ceva printre copaci, şi la scurt timp se ivesc şi marcaje roşii pe copaci. În vreo 15 minute suntem la poarta care permite accesul în complexul Hotelului Zăganu. După ce că a şi început să picure mai tare, realizez cu foarte multă plăcere că poarta este închisă. Un anunţ zice că hotelul este închis pentru reparaţii. Hai serios? Şi cu maşina noastră din curte cum facem?

Dar să nu ne impacientăm, poarta nu este închisă cu lacăt, ne strecurăm pe lângă ea şi reuşim să o deschidem. Pfiu….. That was close!

De aici, direcţia Bucureşti cu oprire la Lacul Măneciu. A, nu, nici nu plouă…

Cum se iveşte lacul, trag pe stânga undeva unde nişte oameni fac grătar. Bravo! Tot aşa! Şi vedeţi că dacă nu lăsaţi gunoaiele după voi, n-aţi făcut nimic!

Aici fac o poză chinuită cu lacul, care nu este deloc reprezentativă, dar….ata ete!

Dar nu mă dau bătută; e clar, prima cale de acces e pierdută definitiv, încercăm pe a doua. Nici atât. Mai frate, eu chiar nu ştiu care sunt aceste 2 căi, că nu am dibuit niciuna. Totuşi, fac stânga în comuna Măneciu şi întreb un localnic cum ajungem la lac. Cică întorc, dreapta şi tot înainte. Ei bine, dacă zici tu…

Urmând aceste indicaţii, ajung într-un punct în care drumul meu continuă pe sub un pod, de pe care, spre stupoarea mea, coboară maşini. Îmi pare tare rău că nu am făcut o poză cu situaţia complexă în care mă aflam, mai ales că acolo am mai întrebat pe cineva cum se ajunge la lac, şi mi-a zis că trebuie să mă urc pe pod. Şi fiindcă în ziua aceea nu mi-am luat pastila de super woman şi chiar nu aveam chef de peripeţii pe ploaie şi aventuri prin locuri necunoscute şi cu siguranţă accidentate, am făcut cale întoarsă, că deja mirosea a trouble. Nici nu ştiu exact dacă să las acest lac pe ‘data viitoare’, având în vedere că nu cred că o să ştiu atunci mai multe, sau poate o să mă apuc serios de un search pe Goagăl. Rămâne de văzut.

Acestea fiind spuse, drumul spre Bucureşti a fost luat în piept, cam aglomerat pentru ora respectivă, însă, asta e pe DN-uri cu o singură bandă.

Şi pentru că v-am promis o hartă bună pentru Munţii Ciucaş, here it is: