M. Hășmaș – Piatra Singuratică

Locaţie: Bălan, Munţii Hăşmaş, Lacu RoşuParticipanţi: Mihai, Cati, Cosmin, Catalina, Ana-Maria, Vlad, Laura, Maddie, Alina, Matei, Claudiu, Emil, Lizuk, Mihai, Andy, Sorin, Mario, Marian, Adi, Cristina, Alice, Anisia, Mihai nr 2, Ileana, Cristi & me. A 27-a persoană mi-e imposibil să-mi amintesc cum o cheamă. De fapt exista şi o mică posibilitate să fi fost 28, însă cine mai ştie…

După o pauză mult prea mare în luna ianuarie, în care am muncit ca un negru mititel non stop, inclusiv în week-enduri, veni într-o zi vremea să plecăm într-o tură în Hăşmaş. Ceva nou pentru noi, pentru că nu am mai fost niciodată în munţii ăştia, cu excepţia unei excursii la Lacul Roşu într-o tabără prin clasa a 6-a, care nu se pune.

Traseul a fost modificat de mai mult ori, fiindcă s-au schimbat şi răschimbat variantele de transport cu care am fi ajuns acolo. Iniţial era vorba de Bălan – Piatra Singuratică – Vf. Hăşmaşu Mare – Lacul Roşu, un traseu foarte fain în mare parte de creastă, pe care abia aşteptam să îl fac. Apoi s-a ajuns la varianta Bălan – Piatra Singuratică – Vf. Hăşmaşu Mare şi întoarcere în Bălan, unde ne-am lăsat maşinile.

Dar ca de obicei, socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg.

Fiindcă aveam de gând să facem un traseu destul de lung pe timp de iarnă, când se întunecă foarte repede, s-a stabilit plecarea la ora 4:00 sâmbătă dimineaţă de la Piaţa Romană. O oră total de neconceput pentru mine, şi ca de obicei, m-am culcat pe la miezul nopţii, şi pe deasupra nici nu aveam somn, drept urmare, cred ca am moţăit (nu dormit) vreo oră jumate. Durerea era mare. Dar în scurt timp la ora 4 fix eram toţi grămadă la Romană, ne-am îmbarcat în maşini şi pe cai! Evident că fantezia mea de a dormi pe drum a rămas doar la stadiul ăsta, pentru ca nu a fost chip.

Şi uite aşa am pornit eu la ora 10 pe traseu, nedormită şi ibuprofenizată (pentru că da, durerile vin când ţi-e lumea mai dragă) cu mari speranţe că o să ajungem pe vf. Haşmaşu Mare.

 Bălan (1000 m) – Cabana Piatra Singuratică (1504 m)

Traseul din Bălan la Piatra singuratică durează vara în jur de 1 oră – 1 oră jumate. Noi am mers într-o mare lejereală, un ritm numai bun pentru mine la momentul respectiv, şi fiind şi o trupă cam numeroasă, am ajuns la Piatra singuratică după „doar” 2 ore şi un sfert.

Dar înainte de asta, după un vânt lateral total nesimţit care m-a ciuruit pe faţă în pădure, ne-a bucurat ca nişte copii de singurele raze de soare care s-au ivit chiar când am ajuns într-o poiana superbă. Ne-am aruncat cu toţii în zăpadă, am făcut poze şi ne-am gudurat de parcă căzuse prima ninsoare.

Odată ce am ajuns la Piatra singuratică, deja se lăsase ceva ceaţă, şi nu ne-am putut bucura la maxim de peisaj. Am făcut un popas la cabană, sau mai bine zis ceea ce a rămas din Cabana Piatra singuratică. Camera cu paturi suprapuse este într-o stare jalnică, tavanul stă să cadă iar despre saltele … nu mai zic nimic. Las poza să vorbească de la sine.

Aici nu sunt în niciun caz condiţii de înnoptat (decât poate ştiu, eu, în cazul în care e sigura opţiune pentru a rămâne în viaţă), nici în cabană şi nici în refugiul de afară, care numai refugiu nu se mai poate chema.

Uşa cred că nici nu mai există, tabla este tăiata intr-un loc, exact cum se vede în imaginea de mai jos, şi înăuntru sunt depozitate tot felul de chestii, dintre care unele nici nu mai ştii ce au fost la viaţa lor.

După o pauza cam lungă după părerea mea, ne-am încolonat spre vârf. La început am coborât o bucată destul de scurtă, după cam am mers un pic drept şi… ne-am oprit. Zăpada era foarte mare, înaintam destul de greu şi se pusese ceaţa destul de serios, astfel că vizibilitatea era foarte, foarte mică. În condiţiile astea Mihai a sugerat că ar fi o idee înţeleaptă să ne întoarcem, deoarece am ajunge la maşini rupţi de oboseală, şi probabil la o oră mult prea înaintată în noapte. Am stat cu toţii să ne gândim şi, deşi ne părea tare rău, am hotărât că cel mai bine ar fi să ne întoarcem în Bălan, pe celălalt traseu care coboară de la Piatra Singuratică (adică noi am urcat pe bandă albastră şi ne-am întors pe triunghi roşu).

Zis şi făcut, am făcut stânga împrejur (nu înainte de câteva poze de grup care mai de care cocoţaţi pe stânci sau tăvăliţi prin zăpadă), am ajuns iar la cabană şi apoi am luat în primire marcajul triunghi roşu spre Bălan.

 Cabana Piatra Singuratică (1504 m) – Bălan (1000 m)

Ca idee, recomand exact alegerea făcută de noi pentru urcare şi respectiv coborâre. Adică, mie mi s-a părut ca triunghiul roşu ar fi fost mai greu de urcat (panta este mai mare) decât varianta pe bandă albastră. În orice caz, ambele trasee mi-au plăcut foarte mult.

După cinci ore de la plecarea de la maşini am ajuns înapoi şi a venit momentul să mergem la cabană în Lacul Roşu. De fapt nu este chiar o cabană, ci chiar o pensiune foarte mare, în care când am intrat prima oară am crezut că mă pierd, la câte coridoare şi cotloane are. Nu era nimic simetric în casa aia şi m-a bulversat total. Probabil eram prea obosită.

Însă indiferent de nedormită aş fi fost, frigul care era înăuntru m-ar fi trezit instantaneu. Cum am ajuns acolo, nu vroiam decât să ajung în cameră, însă cred că a durat cel puţin 15 minute, pentru că, după cum am zis, odată ce intrai în clădire, te pierdeai efectiv într-un labirint. Habar nu aveam unde sunt camerele. Era ceva cu adevărat haotic şi mă stresa la culme că pe coridoare nu era căldură (care erau şi multe şi neîncălzite), eu muream de frig şi nu vroiam decât să întru într-o cameră. După ceva timp s-a rezolvat şi misterul ăsta şi spre fericirea mea am intrat într-o cameră, unde slavă Domnului nu mai era frig. Bineînţeles că am dat caloriferul la maxim şi m-am lipit de el.

Însă coşmarul nu avea să se termine aici, pentru că de fiecare dată când ieşeam pe hol, frigul mă lovea din nou din plin. Şi da, ştiu că cei care mă cunosc o să zică „ei, hai că sigur exagerezi, că tu eşti super friguroasă”, but noooo… toată lumea stătea înfofolită cu gecile pe ei, and I’ve got proof! Desigur, din cauză că nu dormisem mai deloc, frigul îmi intrase de tot în oase şi nu mai era nicio cale de întoarcere.

Am fost chemaţi destul de repede pentru ciorba de perişoare promisă, pe care am înfulecat-o rapid. Nu numai pentru că muream de foame, ci şi pentru că nici sala de mese nu era încălzită, spre exasperarea mea.

La scurt timp după asta am decis că în loc să stau să-mi clănţăne dinţii şi să nu mă simt bine alături de colegii de tură, mai bine mă duc şi dorm vreo două ore şi cobor mai târziu.

A fost cel mai dulce somn, întrerupt la un moment dat de o farfurie cu friptură (căci în timp ce eu dormeam, lumea s-a îndeletnicit să pună mâncarea pe grătar), pe care am primit-o sub nas şi am mâncat-o (friptura) mai mult ca să am ceva în stomac decât de poftă, după care m-am culcat la loc.

Bineînţeles că după ce m-am trezit şi eu cu puţin mai mulă vlagă şi m-am simţit în stare să cobor să socializez şi eu cu oamenii, în scurt timp lumea care rezistase cu stoicism s-a declarat învinsă şi s-a dus la culcare. Am mai rămas totuşi o mână de oameni în jurul unui om talentat care ne-a cântat un pic la chitară până pe la 12 şi ceva, când am mers cu toţii la somn, evident fiecare în camerele lor.

Duminică ne-am trezit constatând că nu degeaba se anunţase cod galben, căci toate maşinile erau acoperite cu destula zăpadă încât să credem că a nins o bucată bună din noapte. Şi astfel a început o luuungă activitate desfăşurata cu viteza luminii stinse de deszăpezire a maşinilor, care s-a soldat desigur cu o bulgăreală pe cinste pe care am urmărit-o de la geam. He he..

Unde mai pui că eram vreo 2 maşini care nu aveau cauciucuri de iarnă şi s-a făcut galerie ca să le susţinem la ieşirea de pe drumul secundar mega înzăpezit care făcea legătura între şoseaua principală şi pensiune.

Din nou planul a fost schimbat, şi am fost informată că nu mai mergem pe traseu, ci trecem prin Cheile Bicazului şi apoi direcţia home.

Mi-a părut destul de rău, însă aşa e când se merge în grup mare, nu ajungi mereu să faci ceea ce ai vrea, ceea ce nu m-a deranjat, mai ales că încă mă mai resimţeam un pic de la noaptea pierdută.

Aşadar, am încălecat pe-o şa şi ne-am întors la casele noastre, cu amintirea unei ture faine, în care am cunoscut o groază de oameni deosebiţi, cu care sper să mă mai întâlnesc şi în alte ture de aici încolo.