M. Bucegi – Predeal -> Diham -> Azuga

sau cum să NU te duci în tură dacă te doare măseaua

Luni, 22 martie: Greşeala nr. 1: mă duc la dentist chiar dacă nu „arde” nimic şi mai ales nu mă doare nimic. Face omu ce face acolo şi plec liniştită. Cică dacă mă doare vreun pic să iau un antiinflamator. (Nu, articolul asta nu este despre măsele, vine şi tura un pic mai jos).

Miercuri, 24 martie, ora 3 a.m.: Mă trezesc din somn de durere. Hmmm…

Miercuri, 24 martie: Kill me now!!!!

Joi, 25 martie: Mă târăsc înapoi la dentist şi îl implor să-mi facă ceva până nu leşin de durere. Pastilele nu îşi mai fac efectul nici cele 3 ore cât îşi făceau înainte.
Vineri, 26 martie, ora 18: Am trecut pe Ketonal (nu ştiu de ce naiba nu am luat din prima) şi mă pregătesc să merg la Roblogfest, crezând, nativa de mine, ca dacă am luat o pastila şi mi-a trecut pe moment, lucrurile vor reveni la normal. Wrong!!!

Roblogfest, ora 22 (sau asa ceva): Pentru un moment uit de durerea care de fapt mă luase din nou cu câteva ore în urmă.

Sâmbătă, 27 martie, ora 2 a.m.: Greşeala nr. 2 Mă încăpăţânez să îmi pun ceasul să sune ca să plec în tura la care mă înscrisesem cu mult timp înainte.

Nici prin cap nu-mi trece ca varianta în care stau acasă şi las durerea să îmi invadeze creierul şi să nu mă pot gândi la nimic altceva toată ziua este muuult mai bună decât combinaţia durere acută + efort fizic + aer rece pe munte.

Aşa că iată-mă în tren de dimineaţă, cu unicul gând de a găsi o modalitate în care atunci când înmulţesc 3 pastile (cât aveam voie pe zi) cu 4 ore (cât mă lasă durerea) să îmi dea 24 de ore cât are o zi. Evident, nu îmi dă nici pe aproape, şi creierul meu crede că îi dă chiar cu virgulă.

Să trecem la partea frumoasă totuşi.

Este o zi superbă, soarele e sus pe cer şi la 10:30 luăm direcţia DN1 spre Azuga de la Gara Predeal.

Predeal – Valea Leuca – V. Iadului – Cabana Diham: 2h 15

Acolo unde drumul face la dreapta spre Pârâul rece, facem şi noi dreapta şi după câteva sute de metri facem stânga şi intram pe traseul care ne va scoate în Şaua Baiului, adică pe Valea Leuca şi apoi Valea Iadului. Traseul a fost odată marcat cu triunghi roşu, însă acum nu mai apare pe hârţi.

Cu cât ne depărtăm mai mult de şosea şi intrăm în mijlocul naturii, mă simt din ce în ce mai bine. Durerea e acolo, pe baricade, dar sunetul apei (Leuca) şi toate celelalte sunetele ale pădurii, inclusiv păsările, soarele care mă încălzeşte.. toate parcă mă fac să uit un pic de durere.

După vreo oră de mers ne oprim pentru câteva minute într-o poieniţă şi apoi pornim iar în şir indian, prin zăpada care sincer, nu e deloc comodă la mers. Doar e primăvară deja..

Pe Valea Leuca se merge foarte lejer, adică nu se urcă deloc, însă când începe Valea Iadului…. nu degeaba se numeşte aşa.

Mă uit la ceas. E 12:20. Începem să urcăm un fel de panta prostului, şi nu mă rog decât să se termine mai repede.

Spre fericirea mea, cam în jumate de oră încep să zăresc un stâlp de releu şi îmi dau cu presupusul că e unul dintre cele din Şaua Baiului.

Instinctul nu mă înşeală, astfel că la 13:00 suntem în Şaua Baiului, unde luăm o pauză binemeritată printre brânduşe şi ghiocei. Ne minunăm iar cât de aproape pare Coştila şi de ce vreme bună avem parte.

Activitatea mea preferată: studierea hărţilor

 Șaua Baiului – Cabana Diham: 30 min

O luăm apoi încet spre Cabana Diham şi mie mi se pare mult mai lung decât prima dată când am mers pe aici, ce-i drept în direcţie opusă. Salutăm şi pe Bucşoiu

…. şi la 13:30 suntem la cabană, unde ne întâlnim cu piciu nr. 1 şi cu uriaşul nr. 2.

Ultima dată când am ajuns aici nu am intrat în cabană şi nici nu am încercat să merg la toilet. Probabil pentru cei care nu stau aici noaptea, nu e dispobilă decât toaleta de afară, care sincer m-a debusolat total pentru că nu era apă la chiuvetă. Am trecut peste condiţiile foarte proaste ale toaletelor turceşti care nu prea se potrivesc cu felul în care arată cabana, însă măcar un ţâr de apă mi-aş fi dorit ca să mă spăl pe mâini.

Nici mâncarea nu prea mi-a plăcut şi în momentul ala nu prea eram mofturoasă, dar îmi era şi destul de greu să mănânc din cauza durerii.

În momentul ăla mă simţeam sincer vai de capul meu. Aşa şi eram. Eram pe munte, mă durea îngrozitor şi eram uşor obosită, mai mult psihic decât fizic. Cu toate astea trebuia să cobor.

În încercarea mea disperată de a avea măcar câteva ore fără durere, am luat o fiolă de algocalmin. Greşeala nr. 3, căci nu numai că nu mi-a trecut deloc durerea, dar mi-a căzut rău la stomac şi m-a făcut să mă simt şi mai rău, în condiţiile în care trebuia să fiu atentă pe traseu.

Şi uite aşa am plecat de la cabană la ora 15:00, direcţia Azuga, pe triunghi galben.

 Cabana Diham – Valea Grecului – Azuga: 2h 30

Prima parte a traseului a fost foarte faină, şi uite aşa am ajuns cam prin dreptul Vf. Grecului (1432 m). Abia aici mi-am dat şi eu seama că sunt cam epuizată, şi va trebui să trag rău de tot de mine ca să termin tura asta.

Pensiune de 5 stele în zăpadă

Mi-am dat seama că o mişcare deşteaptă ar fi fost să mă retrag din Şaua Baiului spre Cabana Gura Diham, unde ajungeam mult mai repede, luam trenuleţul şi eram în Buşteni. O mişcare şi mai înţeleaptă era să încercăm să rămânem la Cabana Diham peste noapte, dacă mai erau locuri, idee care mi-a venit abia acum, când scriu aceste rânduri, însă ţin minte că trebuia să ajungem în Bucureşti cât mai repede totuşi. În orice caz, nu am apelat la niciuna dintre aceste variante. Din moment ce m-am încăpăţânat să merg în tura asta, barem să o şi termin.

Pe cât de faină a fost prim parte a traseului de întoarcere, pe atât de solicitantă a fost a doua parte, ca să nu zic de-a dreptul de brutală.

Se coboară direct prin pădure, nu există o potecă evidentă, iar panta este îngrozitor de mare. Nu e doar senzaţia mea fiindcă mă simţeam rău, ci a tuturor. Cel care mergea la urcat primul în faţă, acum era la coadă, lumea cădea din când în când pentru că aluneca pe frunzele care erau pe sub urmele de zăpadă, era şi noroi..ce să mai, nu traseul cel mai plăcut. Drept urmare nici poze nu am.

Eu trăgeam de mine constant pentru că efectiv nu vroiam decât să ajung cât mai repede într-un pat, nicidecum să cobor pe pante abrupte pe munte. A fost o bătălie continuă în capul meu, însă spre liniştea mea, am ajuns şi la un drum mai drept, pe lângă râu, şi în curând am ajuns şi în Azuga, pe la 17:30.

Aproape că nu mi-a venit să cred că am reuşit şi am ajuns şi la „linia de sosire”.

Mi-a părut foarte rău că nu am fost în apele mele şi cei cu care am mers în tură m-au cunoscut aşa, şi probabil le-am stricat şi lor un pic cheful cu faţa mea care implora milă cerească. Cu toate astea nu pot să uit că tura asta a fost încă una în care mi-am depăşit altă limită, şi am realizat că pot să fac lucruri care nici prin cap nu-mi treceau cu ceva timp în urmă. Nu, nu vă îndemn să mergeţi pe munte când vă doare ceva, dimpotrivă, ăsta este şi scopul articolului, adică nu faceţi ca mine. Şi nu, dacă ar fi să pot alege din nou, nu aş fi plecat la drum sâmbătă dimineaţă, însă având în vedere că nu pot să fac asta şi mai mult decât atât n-a fost sfârşitul lumii, nu pot să regret în niciun caz o ieşire pe munte. Asta sper să nu se întâmple vreodată.