Culmea Gropșoarele Zăganu – drumeție de 1 zi în Munții Ciucaș

Cum vă ziceam în articolul precedent, ne culcasem cu ideea că a doua zi coborâm în Cheia şi gata. Dimineaţă însă m-am trezit stil Dracula, într-o secundă de când am deschis ochii m-am ridicat în capul oaselor şi mi-am dat seama că afară s-ar putea să fie vreme bună. În 2 timpi şi 3 mişcări m-am şi îmbrăcat şi am ieşit afară, unde soarele strălucea şi cerul nu avea niciun nor. Atâââât!

Am înşfăcat harta, am calculat repede cu aproximaţie traseul pe Culmea Gropşoarele, am estimat că avem timp să ajungem să prindem ultimul maxi taxi şi am ieşit repede să vorbesc cu trupa.

Credeam în sinea mea că eu am fost matinală… Adi era trezit de o grămadă de timp, în care chiar mişunase peste tot pe o rază de 1 km şi făcuse o grămadă de poze. Iată o mostră:

Dar să revenim. Am început eu ca o mâţă miorlăită: „Nuuuu-i aşa că mergem şi azi pe traseeeeu? Haideeeeţi vă roooog! Uitaţi-vă ce vreme bună e! Ar fi păcat să ratăm aşa o zi! Vă rooooog!”.

Evident că i-am convins :D Doar ce erau să facă? :P Iar acum ca paranteză, mi-am dat seama că e extraordinar cum cu o zi înainte eşti rupt după o zi întreagă de traseu şi nu vrei decât să te culci şi juri că a doua zi cobori de pe munte, iar a doua zi ai uitat de toate şi o iei de la capăt! :)

Şi asta am şi făcut. Am mâncat repede şi ne-am angajat în urcuşul spre punctul La Răscruce, singurul urcuş de pe ziua de azi.

 Muntele Roşu / Cabana Silva (1280 m) – La Răscruce (1805 m): 2h 20

Mai făcusem traseul ăsta o dată, dar în coborâre, şi primăvara, când încă mai era ceva zăpadă, deci acum era total altfel. Pe parcurs a trebuit să ne oprim un pic, pentru că obosisem. Oricum, aveam la ce casca ochii…

În stânga…

În dreapta…

Înainte… spre cabana Ciucaş (ce vă ziceam eu de super-locaţie)

Oriunde te uitai, îţi venea să nu mai pleci de acolo. Până şi norii aveau forme pe care nu aveai cum să nu vrei să le pozezi.

Iar florile împânzeau iarba cât puteai să vezi cu ochii.

Numai rhododendronul era cel care lipsea aproape cu desăvârşire pe aici, pe unde trebuia să fie peste tot roz, în loc de verde :)

Eh dar hai să pornim mai departe spre La Răscruce. „Mai facem o pauză acolo dacă e”…  Pentru a nu crea confuzii, această poză este făcută în sens invers.

La Răscruce însă nu am stat foarte mult pentru că era deja instalat un grup mare de unguri care făceau ceva zumzet şi nu aveam cum să ne bucurăm de linişte, aşa că după 5 minute am pornit pe Culmea Gropşoarele Zăganu. Din păcate s-au întâmplat 2 lucruri: au cam început să vina ceva norişori, nu de ploaie dar oricum… şi în plus aparatul nostru s-a descărcat. Noroc că aveam şi un ţâşti bâşti de canon vechi cu care am mai tras câteva poze, că altfel chiar mă enervam.

  La Răscruce – pe Culmea Gropşoarele-Zăganu – Vf. Gropşoarele (1883 m) – Vf. Zăganu – Stâna din Zăganu – Cheia (900 m): 4 h

Aşa că am băgat un pic viteză. Am trecut destul de repede şi pe lângă Vârful Gropşoarele, unde eu n-am sesizat stâlpul marcator, poate nici nu mai este sau chiar nu am fost atentă…

Apoi am trecut şi prin zona cu lanţuri, care nu este deloc de speriat. Mai degrabă un pic de speriat sunt zonele de coborâri abrupte, unde sunt pietre „mişcătoare” care îţi fac picioarele să alunece. Dar cu atenţie nu sunt probleme, desigur.

După cam la 1 h 30 de la Răscruce a venit vremea să facem şi noi o pauză totuşi, şi să mai mâncăm ceva, că ne ajunsese foamea, plus că nişte odihnă nu strica.

Am ales un loc foarte frumos, cu un peisaj de vis în spate:

Iar în jos se zărea printre norişori şi Cheia, dar fiindcă nu aveam tele, mai „important” de pozat au fost însă bocancii lui Cristi, de care s-a eliberat pe durata pauzei. Îl cam chinuiau iar ulterior am şi cumpărat nişte branţuri de silicon din Decathlon, care îmbunătăţesc substanţial situaţia dar nu atât de mult pe cât ne-am fi aşteptat la cât am dat pe ele..

După această pauză făcută după ce traseul începe să coboare de pe creastă printre stânci, ajungem la un moment dat la Stâna din Zăganu. Aici mă uitam ca prostu că nu-mi dădeam seama pe unde merge traseul, pentru că îmi imaginam că ocoleşte puţin stâna, din motive lesne de înţeles. Dar de unde! Merge exact pe lângă gardul ei, iar câinii au început să latre cu muuult înainte. Făceau o gălăgie ceva de groază şi mi s-a făcut frică.

Din fericire ciobanii erau acolo şi i-am stăpânit, urmărindu-ne în acelaşi timp cu privirea până când am trecut de stână. Mai departe am întrebat, mai mult ca şi confirmare, pe unde se continuă traseul, iar ciobanul ne-a zis să coborâm prin dreapta, să nu mai mergem pe traseu, ca scutim ceva timp.

Nu ştiu dacă doar eu am problema asta, dar sincer eu uneori nu înţeleg ce spun ciobanii sau oamenii de la ţară. Zici că vorbesc alta limbă :P În fine, acum am înţeles cât de cât, dar la un moment dat, dându-ne indicaţii a zis ceva de genul „…şi o să ajungeţi la o tăiere şi pe urmă…nuştiuce”.

Băieţii, repede: „Hai pe aici, că ştie baciul ce ştie„, mai ales că eram şi un pic stresaţi cu timpul, vrând să ajungem mai repede la locul de unde se ia maxi taxi, ca nu cumva să nu mai găsim locuri. Eu, muuult mai sceptică, şi mai ales pentru că mă trimitea în pădure pe nemarcat… nu prea aveam chef. Ba chiar m-am şi enervat un pic, ca o mare crizată ce sunt :)))) şi i-am bodogănit câteva minute, punându-le şi lor întrebarea care mă tot frământa la mine în cap: „băi da voi ştiţi măcar ce e aia „tăiere”?”, eu gândindu-mă că e vreun termen din ăsta de-al lor, legat de relief oricum.

Dar totuşi am pornit după indicaţiile ciobanului, dându-ne seama în scurt timp că este super ok. Am ajuns în scurt timp şi la „tăierea” lui peşte, care nu era altceva decât o zonă cu defrişări, fisa picându-mi imediat la modul „Aaaaaaa, deci ASTA vroia să zică prin tăiere!!!!”

Drumul se continuă oricum pe urme de tractor, deci nici gând să ne pierdem. Ba ne duceam la vale aşa încrezători de parcă era pădurea noastră şi am bătut-o de o mie de ori de când eram de-o şchioapă :)

S-a dovedit a fi o alegere foarte bună până la urmă. Am ieşit într-o poiană mare cu aceleaşi urme de tractor, dar de data asta prin iarbă, nu pe pământ, ca în pădure, unde se formaseră noroaie.

De aici ajunem pe Valea Tâmpa, unde încep să apară şi nişte marcaje pe copaci (punct albastru cred) şi mai încolo şi oameni. Bun, deci ne apropiem de civilizaţie.

Noroc că e o barieră acolo unde ieşim la DN, pentru că altfel ar fi fost aici un fel de Valea Cerbului. Nu de alta dar la barieră găsim ceva maşini iar înainte de asta grupuri de diverşi oameni la taifas.

Şi iată că la ora 15:40 am ajuns în Cheia, mai exact am ieşit la DN. De aici se continuă urmărirea marcajului cruce roşie sau bandă albastră printre case, şi apoi se merge la dreapta, pe drumul principal, până la Hotel Cheia de unde se ia maxi taxi.

Am ajuns super bine ca şi timp, aşa că nu aveam altceva de făcut decât să aşteptăm. Dar ce să facem că e super arşiţă şi nicăieri umbră! Ne-am târât însă ca şerpii la umbra minusculă de sub nişte copăcei mititei de la Hotel Cheia. Trebuia efectiv să mă chinui să intru cu totul sub umbră dar chiar şi aşa.. taaare bine era! Mersesem ceva, şi mi-am scos şi bocancii din picioare că nu mai puteam.

Cristi s-a dus chiar şi să caute pârâul să îţi bage picioarele în apă că nu mai putea :P

Aici n-am stat însă foarte mult pentru că a tras microbuzul şi ne-am dus să ocupăm locuri. Pe urmă ne-am împrumutat de vreo 5 lei de la Adi (noi cheltuisem tot până la ultimul leu pentru că luasem prea puţini bani de acasă :P) şi ne-am cumpărat o ţandără din cea mai bună brânză de la localnicii care ţin piaţă acolo. Mmmmm….numai la brânza aia m-am gândit tot drumul :P

Cam atât… A fost super în Ciucaş, deşi se putea un pic mai mult cer senin şi muuult mai mult rhododendron, dar a fost foarte frumos şi aşa. Şi vorba aia… I’ll be back!!!! :)