După 3 săptămâni după ce am zis că nu mai merg pe DN2 nici să mă baţi, m-am trezit iar că îi uzez asfaltul. Barem de s-o uza de tot şi l-ar reface, şi poate le dă în cap să-i şi facă banda a doua întreagă!!! Dar mă rog, să trecem peste detalii. În ultimul weekend din august am ajuns să facem şi rafting.

Foarte puţini dintre cei 20 câţi am fost mai făcusem rafting, şi mulţi nu ştiau la ce să se aştepte, printre care şi eu, care, deşi eram printre organizatori, nu am avut timp să mă informez despre cum se desfăşoară această activitate. Cumva aveam deja încredere în echipa de la Outdoor Events dinainte de a-i cunoaşte.

Şi deşi era cât pe ce să renunţ cu o zi înainte, vreau să zic că până la urmă mi-a plăcut extrem de mult, chiar dacă în unele porţiuni mă făceam mică mică spre interiorul bărcii în loc să vâslesc cum striga Mihai, „căpitanul bărcii” :P

Toată aventura a durat mai mult de jumate de zi cu tot cu pregătiri şi dezpregătiri, iar „plimbarea” pe Buzău chiar nu e scurtă deloc, cred că a durat cam 2 ore, pline de distracţie, adrenalină şi voie bună. La finalul turei a trebuit să trecem ultima probă, cea mai grea, „maşina de spălat”.

Barca mea, intrand în maşina de spălat

Am ieşit teferi din maşina de spălat! Yuppy!!

O altă echipă după proba de foc cu maşina de spălat

O echipă mixtă aş putea spune, căci probabil cu toţii puteţi observa probabil primul câine din România care a făcut rafting.

La final de drum, echipa albastră salută fotograful

Câteva detalii pentru cei ce nu au făcut rafting şi ar vrea să ştie mai multe:

– mare atenţie cu ce firmă alegeţi să faceţi asta. Dat fiind că printre cei care au mers în această excursie cu noi se aflau oameni care au avut experienţe dezastruoase cu alte firme, vă recomand din suflet pe cei de la Outdoor Events. Nu le fac reclamă, dar chiar am fost extrem de mulţumită şi sunt cu adevărat profesionişti, îşi fac treaba bine şi eşti în siguranţă cu ei.

– ca un exemplu de bad services ale altor firme: Pe râul Buzău, raftingul se face dimineaţa, pentru că pe după amiază se reduce debitul apei şi implicit nivelul apei şi în loc să faceţi rafting pe apă, faceţi pe pietre, ceea ce nu e deloc amuzant. Ei, asta au păţit alţii care au fost întârziaţi de o firmă până după prânz şi au avut parte de o tură de chin, în care barca se bloca la fiecare 5 minute şi trebuiau să se dea jos din barcă pentru a o urni. Şi ăsta nu e rafting.

– alte exemple ar fi că nu le-au făcut training înainte de a intra în barcă, i-au pus să stea în barcă, şi nu pe marginea bărcii, cum se stă în mod normal, şi multe alte neplăceri sau chestiuni din astea care denotă mai mult decât neprofesionalism.

Eu una m-am simţit foarte bine că m-am lăsat complet pe mâna lor şi nu a trebuit să ştiu eu nimic dinainte că s-au ocupat ei de toate: să ne înveţe la început ce şi cum, să se asigure că ne simţim bine pe traseu dar mai ales, să fim în siguranţă. Şi fiind un sport extrem, asta e cel mai important.

Noi după ce am terminat cu raftingul am pornit destul de obosiţi (atâta distracţie te oboseşte :P) spre Vulcanii Noroioşi. Ne-am cazat fix la pensiunea Vulcanii Noroioşi care e lângă Pâclele Mici, am luat mai întâi masa, pentru că eram morţi de foame, şi am terminat la fix ca să prindem ultimele momente de lumină în Pâclele Mici.

Pisica de la Pensiune. Fugea de mânca pământul de câine :)) Dar a stat tare cuminţică la o poză.

La Pâclele Mici se plăteşte o intrare de 4 lei pentru adulţi, însă e gratuit pentru cei ce sunt cazaţi la pensiune.

Eu personal am fost foarte încântată că am reuşit să ajung îîîîn sfârşit la Vulcanii Noroioşi. Din 2009 mă tot chinui să ajung dar, deşi e destul de aproape şi puteam veni chiar şi pentru o zi aici, mereu intervenea altceva şi nu a fost să fie. Până când am zis gata!

Este destul de fain aici la final de zi, dar nici ziua nu m-aş fi supărat să ajungem. Din păcate n-am putut intra fix când am ajuns, pentru că stomacul a fost prioritar :)

Poza asta îmi aduce aminte de scoverzile pe care mi le făcea mamaia. Mmmm… :)

Foarte interesante multe din formaţiunile întâlnite aici. Am găsit astfel de şanţuri zimţate, dar şi ravene imense precum cele din pozele de mai sus, pe care le-am şi explorat un pic, căci nu degeaba aveam încălţări de munte în picioare :)

Atracţiile cele mai mari erau desigur vulcanii care fac bulbuci :P Şi erau câţiva din care să alegi :)

După ce a început soarele să apună de-a binelea, ne-am întors la pensiune şi am petrecut seara la taifas într-un foişor. A doua zi ne aştepta încă o zi plină de chestii interesante, printre care şi vizita la Pâclele mari, de care auzisem mai demult că sunt mai interesante decât Pâclele mici, dar nu am mai avut timp azi să le vedem şi nici nu ştiam exact unde sunt, aşa că au rămas pentru a doua zi.

A doua zi era rezervată pentru Ţara Luanei, o tărâm magic despre care citisem multe chestii interesante şi care îmi stârnise foarte tare curiozitatea. Însă este un loc ceva mai greu accesibil, şi pentru că eram şi un grup foarte mare cu mulţi oameni cu mai puţină experienţă de trasee mai lunguţe, şi eram şi cam strâmtoraţi cu timpul, ne-am combinat iar cu echipa de la Outdoor events şi ne-au ajutat ei cu logistica.

Astfel că duminică dimineaţă am plecat de la Pensiunea Vulcanii Noroioşi de lângă Pâclele mici, cu gândul să revenim mai pe seara la Pâclele mari, şi ne-am înfiinţat la locul de întâlnire, în Bozioru.

Avertisment: dacă vreţi să ajungeţi în Bozioru, nu vă bazaţi pe google maps!!! Arată că porţiunea de drum  DJ 203L chiar există între Berca şi Robeşti, ceea ce o fi existând, dar nu e practicabil cu maşina. De asemenea, nici hărţile rutiere nu vă vor ajuta. Singurul pe care vă puteţi baza este un Atlas Rutier. Chiar şi aşa, a trebuit să întrebăm la un moment dat un localnic dacă suntem pe drumul cel bun, căci diferea un pic realitatea cu ce arăta în atlas, dar important e că am nimerit pe baza lui.

Deci, drumul corect este: Mergeţi să zicem dinspre Buzău înspre Braşov pe DN10. După ce treceţi de Sătic, mai mergeţi un pic să treceţi şi de Unguriu, şi abia apoi faceţi pe prima stradă mai acătării la dreapta. După aceea pur şi simplu urmaţi drumul asfaltat şi eventual mai întrebaţi pe cineva dacă sunteţi bine şi o să ajungeţi la Bozioru. Drumul este bun, exceptând o ultimă porţiune de câţiva km, pe care asfaltul e cam varză, dar e ok, nu sunt probleme grave.

Noi, ajunşi în Bozioru, am lăsam maşinile chiar la intersecţia cu drumul neasfaltat spre stânga, ce merge spre Nucu. Aici este amplasat la vedere şi acest panou:

10 km sunt cam până la Poiana Cozanei, unde se află primul şi cel mai important vestigiu, Chilia lui Dionisie Torcătorul. Noi am fost însă trasportaţi cu 2 maşini 4 x 4 în care cu greu am încăput toţi. Dar nicio problemă, a fost mai fun aşa :P mai ales că eu eram cu picioarele mai mult pe tavan, căci nu mai încăpeau prin altă parte :)))

Drumul a fost… extrem. Puţin spus. Nu am condus eu, ca să pot face comparaţie cu alte drumuri extreme pe care am avut curaj să conduc, dar sunt aproape sigură că ăsta îl întrecea pe toate. Pe măsură ce maşina 4 x 4 se zgâlţâia din toate balamalele, eram convinsă că nu are cum să meargă pe aici o maşină normală.

Aşadar am fost complet şocată să observ maşini cât se poate de normale când am ajuns în Nucu, un sat parcă uitat de lume. Şi nu erau maşini cu gardă foarte înaltă…

Noi din Nucu am mai mers un pic, până în Poiana Cozanei adică, de unde am început traseul.

După o mică poveste de introducere în aceste tărâmuri cu adevărat magice de la Mihai, ghidul nostru, am pornit în sus pe potecă. Potecă e mult spus, pentru că fără Mihai nu cred că nimeream…

Mai întâi am ajuns la Bisericuţa lui Iosif, atestata documentar din anul 1587, o chilie extrem de interesantă, sculptată într-un perete oblic, cu suprafaţa extrem de dreaptă.

Înăuntru era la fel de intersant, şi toată lumea a scos aparatele care mai de care mai profi din dotare, ca să încerce să captureze cât mai bine minunăţia.

Următoarele vestigii rupestre au fost Agatonul vechi şi Agatonul nou, de la care am urcat apoi şi la Crucea Spătarului, o cruce foarte mare de piatra care a fost sculptata la baza muntelui şi cărată până aici în creastă.

Chilia lui Dionisie Torcătorul, cea mai interesanta dintre chilii, a rămas la urmă. În ea se urcă pe o scară din lemn, care trebuie să recunosc că mi-a dat ceva emoţii pentru că nu era fixată şi nu oferea deloc un sentiment de siguranţă.

Se spune că în timpul atacurilor tătarilor sau ale altor cotropitori, toată populaţia satului se refugia în această chilie şi trăgeau scara după ei. La cât era de mic spaţiul înăuntru, trebuie sa fi fost mare înghesuială aici…

După ce am terminat cu vestigiile rupestre ne-am îndreptat înapoi spre maşini şi, chiar dacă era cam târziu, eu am zis clar că vreau să văd şi Pâclele Mari, aşadar ne-am încolonat înapoi spre Berca, şi apoi pe acelaşi drum până la Pâclele Mici, dar n-am ajuns până la ele, căci drumul spre Pâclele marise desprinde cu 2 km înainte de alea mari.

Indicaţiile exacte ar fi acestea:

ca sa ajungeţi la Vulcanii Noroişsi în primul rând trebuie să vă aflaţi pe drumul DN10 intre Buzău şi Nehoiu / lacul Siriu / Braşov. În localitatea Sătuc faceţi dreapta (daca veniţi dinspre Buzău) sau stânga (daca veniţi dintre Braşov) aşa cum va arata indicatorul spre Vulcanii Noroioşi. După aceasta urmăriţi indicatoarele, majoritatea noi, care arata mereu direcţia spre Vulcanii Noroioşi. Nu aveţi cum să vă pierdeţi. In total sunt aproximativ 14 km. Mai întâi se face stânga şi apoi dreapta de 2 ori dacă nu mă înşel, si se trece prin localităţile Joseni şi Policiori. La un moment dat apare drept in fata un panou mare cu Vulcanii Noroioşi, unde exista şi o bifurcaţie. Drumul asfaltat de pe care venim continua de fapt spre stânga, ajungând după 2 km la Pâclele mici, iar pentru a ajunge la Pâclele mari, trebuie mers direct înainte, pe un drum pietruit, dar care imediat după colt este din nou asfaltat. De aici se merge cam 1,5 km pana se ajunge la un fel de staţie cu rezervoare, pe partea stânga. Se lasă maşinile aici si se urca 5 minute pe un drum care se vede pe dreapta, chiar vis-a-vis de unde am lăsat maşina. Atenţie! Nu opriţi înainte de rezervoare, la o parcare cu plată de pe partea dreapta, unde scrie „Vulcanii Noroioşi 500 m” pentru ca se merge si se urca mai mult.

Aşa cum auzisem, Pâclele Mari sunt cu adevărat mai interesante decât Pâclele Mici, şi a meritat din plin să mai batem drumul o dată ca să venim şi aici.

Sunt foarte mulţi vulcani mult mai activi, atât de activi că uneori, dacă ne apropiam prea tare, ne cam stropeau :)

Mult l-am pândit pe ăsta …

În afară de cei foarte activi, mai sunt cei foarte artistici :)

Hmm… acum înţeleg de ce spune lumea că am picioare lungi :P :P

Hmmm… o fi ajuns Bigfoot şi pe aici???

Şi a aterizat cu un OZN???

Aşadar, pe lângă vulcanii mici şi ţuguiaţi, aici avem şi vulcani mari şi supăraţi :P

Aici m-am simţit cu adevărat un pic pe altă lume. Bine, era şi seară şi nu mai erau decât vreo 2 persoane care nu erau în grupul nostru, însă chiar e altceva…

Small foot? :P

Eu mă gândesc că nu prea ai cum să vii aici şi să nu-ţi placă. Atâta doar, atenţie mare să nu călcaţi în nămol că e de rău. Dacă vă murdăriţi totuşi destul de mult pe încălţăminte sau pe haine, nu le spălaţi acasă în cadă/chiuvetă sau în maşina de spălat că o să aveţi necazuri. Încercaţi să le clătiţi un pic acolo, la un râu sau ceva. Dar decât să vă doară capul, nu mai bine nu călcaţi deloc? Zic şi eu… :)

Nu mai zic nimic de cei ce intră în nămol intenţionat, că eu una nu pot înţelege ce oare te-ar putea poseda să faci asemenea imbecilitate, însă nu mă impacientez, sper că printre cititorii mei nu se află astfel de specimene…

Cu asta am încheiat povestioara. Am descoperit nişte locuri foarte frumoase, am trăit nişte experienţe geniale (chiar nu credeam că o să-mi placă raftingul aşa de tare) şi ne-am făcut încă o mână de prieteni cu care sperăm să ne mai întâlnim şi pe viitor.

UTILE

ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT

ECHIPAMENT MONTAN FOLOSIT