Duminică dimineaţă am luat trenul din Sinaia spre Predeal şi pe la ora 11 sau aşa am luat-o frumos pe jos din Predeal spre Trei Brazi.
Predeal – Trei Brazi: 1h 15
În mod normal pe acolo există un traseul, marcat cu cruce albastră care se tot intersectează cu şoseaua, însă acum erau aşa mari nămeţi încât, deşi ne-am bucurat că am găsit marcajul şi l-am urmat pentru câteva minute prin pădure, traseul scutindu-ne practic de o serpentină de pe şosea, ne-am dat seama imediat că ne-ar fi imposibil să îl urmăm mai departe din cauza nămeţilor, care mai şi ascundeau marcajul uneori, aşa că am rămas pe şosea.
Din Predeal până la Trei brazi sunt vreo 5 km, şi în prima parte şoseaua urcă.
Nu ne-a obosit foarte are căci în maxim 15 minute după ce am început să mergem a început să ningă. Aşa că am intrat iarăşi în starea aia de zen care scoate copilul de noi, şi ne-am bucurat de ninsoare.
După cam o oră şi un sfert am şi ajuns la Trei Brazi. Ce-a făcut aici? Iar o să râdeţi de mine, da băi frate, niciodată în viaţa mea nu m-am dat cu colacul :P
Snow Park-ul era mai mult o glumă, că în afară de colac nu prea aveai ce să faci, degeaba se lăudau ei cu nu ştiu ce pârtii de schi pentru copii, dar băi nene, să nu credeţi că cu colacul ăsta te dai aşa.. de capul tău! Deci nu! Organizat! Iei frumos cartelă, iei colacul, te urci pe o bandă rulantă aproape orizontală cu tot cu colacul (zău???? Chiar aşa leneşi ne credeţi??? Nu puteam să merg pe jos 2 metri???) şi sus te urci pe o scară şi îţi dai drumu pe un culoar special amenajat, ca de bob cum ar fi.
O adevărată chestie, nu aşa! Fix ca la Aqua park, dacă v-aţi dat vreodată. Şi fiindcă acolo mi-a plăcut foarte mult când am fost vara, am zis că nu pot să trec pe lângă aşa ceva şi să nu încerc.
Nu m-am dat decât de 3 ori, dar vă zis sincer, mi-a plăcut la nebunie! Mă enervează şi pe mine ăia de se dau de aiurea pe pârtiile de schi, şi încurcă lumea cu colace sau pungi, dar aşa, organizat şi frumos chiar e super distractiv! Şi dacă nu ne mai jucăm şi noi din când în când.. ce-ar mai fi? Pentru ce mai trăim? Râsul e cea mai bună terapie, nu uitaţi! :) Şi râzi mai nene pe colacul ălă, de te doare gura pe urmă! Prinzi o viteză.. de urci pe pereţii ăia de zăpadă ca un fulg, nu alta!
Anyway, noi după ce ne-am făcut şi pofta asta, am plecat mai departe pe “traseu” spre Cabana Poiana Secuilor, pentru că ulterior vroiam să coborâm la DN1 prin pădure, pe alt traseu, marcat cu triunghi galben adică.
Trei Brazi – Cabana Poiana Secuilor: 20 min
Zic “traseu” pentru că de fapt tot un fel de şosea de la Trei Brazi la Cabana Poiana Secuilor. Nu am fost niciodată aici vara, deci nu ştiu cum e, dar presupun că nu e asfalt, ci doar un drum pietruit. Dar cred că mergi lejer cu maşina pe el. Acum nu era cazul, desigur.
Cam pe-acum a început să ningă cu adevărat ca în poveşti. Cu fulgi maaari, gigantici şi frumoşi, şi niciun pic de vânt, aşa că era o perdea nemaipomenită. O minunăţie, nu alta!
La cabană din păcate nu am primit ciorba la care mult visasem, că de, ni se făcuse o mega poftă de la vremea de afară, dar am mâncat nişte mici. Căci doar asta aveau. A fost drăguţ, dar ne-a luat repede frigul căci în sala de mese nu era căldură.
La plecare ne-am luat la revedere de la câinele mare şi negru (cam bătrân probabil, pentru că se mişca foarte încet) de la cabană
… şi am plecat în căutarea intrării în pădure pe traseul triunghi galben care duce practic spre Timişu de sus, mai exact se iese în DN1 exact la ultima serpentină din cele care sunt după Predeal, când mergi spre Braşov cum ar veni. Acolo e şi un Han, numit Cotul Donului.
Cabana Poiana Secuilor – DN1 Hanu Cotu Donului: 1 h
Până la intrarea în pădure, chit că nu se oprise ninsoarea şi nu găsisem încă marcajul, am zis că eu nu plec de acolo până nu fac şi un om de zăpadă! Am zis! Aşa că m-am trântit fix în “mijlocul drumului” şi m-am apucat de treabă. Eu am crezut că o să am şi ceva ajutor, da de unde? Ajutorul se gândise că mai bine îmi face poze. Aşa că am făcut singură marele om de zăpadă, care a fost de fapt unul mic şi aşchilopat, pentru că nu prea era bună zăpada. Dar eu nu m-am dat bătută! No, no, no! Ba am şi scurmat în zăpadă să găsesc ceva ce pot folosi pe post de nas, ochi si gura. Ba acuma daca mă uit mai bine, văd că mi-au ieşit şi doi dinţi la gura omului de zăpadă, deci sunt cea mai tare! :)))
Am lăsat omul în urmă în final, şi ne-am afundat în pădure, unde n-am avut nicio problemă nici cu nămeţii nici cu marcajul, totul a fost super. Ba traseul a fost chiar scurt, practic n-a durat decât vreo oră de la cabană.
Atâta doar că am cam suflat în fluier prin pădure, că era cam pustiu şi mi-era frică să nu dăm din greşeală nas în nas cu Martinică.
Când am ieşit la DN1 era încă devreme pentru microbuzul care vine de la Braşov, căruia aveam de gând să îi facem cu mâna să ne ia, aşa că am intrat şi am mâncat o ciorbă.
Cu 5 minute înainte de ora estimată, am ieşit afară. Nu a trecut mult că a început iar ninsoarea. Tot din aia, deasă de abia ne mai vedeam unul pe altul.
Trece un autobuz. Eh, nu-i facem semn, că nu merge la Bucureşti, nu-i bun.
Mai stăm noi ce stăm, eu îmi scot din buzunar mini ştergătoarele de parbriz, mi le montez pe ochelari şi le pornesc! Păi nu se poate frate, nu mai văd nimic!
La un moment dat, îl văd! Vine! Yuppy! Heeey! Neneeaaaa! Ia-ne şi pe nooooi! (şi aici eu sărind aproape în faţa maşinii, făcând semne disperate ca să nu cumva să nu ne vadă.
Moment în care totul devine în reluare. Îl văd pe şofer cum se uită la noi, se uită, se uită, şi trece. Mai departe. Iar noi rămânem ca proştii. În ninsoare.
N-a oprit. Ne uitam ca proştii unul la altul şi nu ne vedea a crede. Mai ştergeam un pic ochelarii de zăpadă, că vorba aia, nu ne mai puteam uita unii la alţii ca proştii, şi ne întrebăm, tot ca proştii: păi şi noi acuma ce naiba facem? Nu de alta, da suntem pe marginea drumului…
Şi ce oare poţi face pe marginea drumului? Autostopul, duhhh….. E unica soluţie!
Şi dă-i şi scoate degetul mare la înaintare. Am staaaaaat bai neneeee ….de mi s-au lungit urechile! Nimic. Cine credeţi voi că opreşte să ia doi amărâţi de pe DN1? Nici naiba!
Am staaaaaaat… de se pusese atâta zăpadă pe noi că abia se mai vedea că aveam şi haine pe sub ea. La un moment dat am pus şi la cale un plan. Tu mă scuturi pe mine de zăpadă, după aia eu te scutur pe tine de zăpadă. Şi după aia, o luăm de la capăt, că iar s-a pus :)))) şi tot aşa. Doar când mai trecea o maşina, întrerupeam procesul şi săream bezmetici făcând semne disperate. Da nimic măi frate. Ne uitam ca nişte boschetari cerşetori la maşinile bengoase care treceau prin faţa noastră şi la oamenii din ele care stăteau fără haină pe ei la cât de căldurică era în maşină. Ne uitam şi vedeam câte şi mai câte locuri libere pe banchetele din spate… Fix ca nişte câini vagabonzi care stau afară la geam şi se uită în casele oamenilor, ca în filme.
Nu mai ştiu exact cât a durat toată chestia asta, dar cert e că deja ne luase frigul. Începusem să ne facem planuri de backup, dacă mă credeţi că era posibil să avem aşa ceva în asemenea condiţii.
Înainte să treacă microbuzul prin faţa noastră, cum stăteam noi aşa pe marginea şoselei, a oprit lângă noi o dubă mare, din care sau dat jos doi tineri, care au mers la han.
Aşa că după ce am văzut că nu opreşte nici naiba să ne ia, zic eu cu dinţii clănţănind:
– Auzi? Back up plan: dacă nu ne ia nimeni, îi aşteptăm pe ăştia care au venit cu duba asta. Cât poa să mănânce acuma???
– Eh, da dacă au venit pentru altceva?
– Ei, păi şi cât poa să facă altceva acuma???
Eh, dar din fericire nu a fost cazul, pentru că până la urma a oprit lângă noi o maşină şi ne-a luat. Bineînţeles, o maşină din anii 1800 toamna, vai mama ei, cu număr străin, cu doi tineri mai mult sau mai puţin coloraţi, dar care au fost chiar de treabă. I-am rugat să ne ducă doar până la Predeal, adică câţiva kilometri, ca să putem lua trenul. La final, cred că se aşteptau să le dăm ceva, dar noi am mulţumim frumos de vreo 10 ori, am coborât la fel de frumos şi am închis portiera după noi la fel de frumos şi ne-am pus palma în… mănuşă.
Partea proastă a fost că a trebuit să aşteptăm o căruţă de timp până la următorul tren, dar cert e că am avut timp să reflectez la tot weekendul care aproape se terminase, care chiar dacă la început părea că s-a stricat de tot din cauza planurilor eşuate, s-a dovedit unul foarte reuşit.
Sfatul meu pentru voi: jucaţi-vă fraţilor! La munte, la mare, acasă, oriunde! Lăsaţi toate probleme la o parte, uitaţi de rate, facturi, datorii, depresii, job nasol, supărări, necazuri în dragoste sau pe alte planuri şi amintiţi-vă că joaca de copii e cel mai bun tratament pentru orice! Dacă uităm să ne mai şi jucăm, practic uităm să trăim. Bucuraţi-vă de lucrurile simple, râdeţi cu poftă, strângeţi prietenii şi jucaţi o carte, ceva, orice! Numai jucaţi-vă! Nu uitaţi că mai trebuie şi copilul ăla de voi să mai scoată capul şi să ia o gură de aer uneori. ;)
