Nasol, ar zice unii. Câmpia e nasoală rău. Vara e caaald, totul e plat, bleah. Dar câmpia e frumoasă, cel puţin atunci când o vezi de pe munte. Dar unde vezi tu măi fată câmpie de pe munte, eşti nebună? Hehe, păi acolo unde ai munte la câmpie, adică mai exact, aţi ghicit, în Dobrogea.

Vedeţi voi, de aia oraşul meu natal e cel mai tare din parcare (glumesc, dar am şi eu cu ce să mă dau mare), pentru că are munte la o aruncătură de băţ (peste Dunăre) şi nu orice munţi, ci cei mai vechi munţi din România, Munţii Măcin. S-au format acum 300 de milioane de ani, şi unii ar zice că sunt şi cei mai vechi din Europa. Nu ştiu dacă e fix aşa, fruncea acolo în top, dar printre cei mai vechi sigur sunt.

Desigur, gurile rele ar zice… da’ ce munţi sunt băi ăştia… la 400 de metri înălţime? Ei, uite că sunt. Vârful Ţuţuiatu, la grandioasa lui altitudine de 467 de metri, reprezintă acoperişul Dobrogei, şi mai e cunoscut şi după denumirea de vf. Greci, după localitatea cu acelaşi nume care se află la poalele lui.

Eu personal nici acum nu pot să înţeleg cum am trăit 19 ani în Galaţi şi nu am fost niciodată în Munţii Măcin. Şi mai culmea, de vreo 3 ani încoace mă tot chinuiam să ajung în Măcin şi din diverse motive care ţineau în principal de vreme, planul îmi tot eşua. Aveam în minte o tură de 2 zile acolo, de fapt 2 trasee de câte o zi, şi hotărâsem să facem asta cu ocazia unui Paşte, când oricum mergem spre casă. Dar mereu se petrecea ceva. Ba îmi era rău de la alergii, ba ploua, ba nu mai ştiu ce.

Iar anul ăsta, am crezut că planul se va duce iar pe apa Sâmb… pardon, a Dunării. Şi asta din cauză că nu aveam 2 zile la dispoziţie. Nu voiam nici să nu petrecem zilele de Paşte alături de familie, şi nici să ne luăm liber special pentru asta, aşa că aproape mă resemnasem iarăşi cu “poate la anu…”. Şi asta pentru că noi spre Galaţi nu mergem decât de Paşte şi de Crăciun, şi din astea două perioade, prefer primăvara, nu iarna, deşi probabil şi iarna e destul de interesant peisajul acolo, când e zăpadă cel puțin.

Iar în restul anului nici nu prea se pune problema. Vara în Măcin este extrem de cald, leşini pe acolo doar stând locului, darmite în timp ce urci cu soarele în cap, aşa că ieşea din calcul. Până la urmă însă mi-a dat prin cap revelaţia secolului, şi anume aceea că dacă tot vreau 2 trasee în 2 zile, putem să mergem acum 1 zi, şi la anu’ cealaltă, care e problema? Decât deloc, mă mulţumesc şi pe bucăţele.

Ok, m-am luat în braţe şi m-am felicitat pentru această idee minunată (da, ştiu, sunt de râsul curcilor că nu m-am gândit la asta mai devreme) şi am trecut la planificat. De fapt nu e nimic de planificat, sâmbătă când plecăm spre Galaţi, ne oprim în Măcin şi gata :) Ce simplu!

Am ales pentru prima dată să urcăm direct pe Ţuţuiatu (ca să ştiu o treabă :) şi pentru asta nu am luat calea traseului clasic (cel care pleacă din Greci), din simplul motiv că acela merge prin “câmp deschis” şi varianta cealaltă, de pe partea opusă, merge doar prin pădure. Şi pădure = umbră, deci… variantă câştigătoare. Mai ales că noi am fi ajuns acolo în jurul prânzului, deci fix când bate soarele mai tare. Nu ştiam acum 1 an de traseul ăsta, dar noroc cu colegu’ Andrei, care a fost anul trecut şi ne-a povestit.

După un lung drum fără întâmplări de la Bucureşti până la Brăila, am luat bacul peste Dunăre şi din Smârdan am continuat pe ruta Măcin-Jijila-Luncaviţa. Din Luncaviţa se face dreapta spre Nifon pe DJ 222A şi, după ce am intrat în pădure am găsit o barieră și un indicator (săgeată) unde se desprinde la dreapta un forestier.

Eu nu ştiam de existenţa unei bariere acolo, aşa că prima dată am trecut pe lângă şi am căutat mai departe. Dar ne-am întors în curând. Când m-am dat jos să văd ce scrie pe indicator, am zis că sigur nu e bine, că scria că până pe Ţuţuiatu se fac 3 ore (nop, siiiigur nu e bine!) aşa că iar am plecat în direcţia Nifon, numai ca să ne întoarcem iar cu coada între picioare la barieră, concluzionând că sigur pe acolo e.

Dau să îl sun pe Andrei: bah, aici spre rezervaţie e o barieră? mama ta, că n-ai scris nimic despre asta în articol! Dar ia semnalul de unde nu-i. Aşa că am purces la inspectarea barierei. Hmmm…. dar ce vedem noi aici. Această barieră nu este încuiată… Hmmmm…

Acuma, dragi copilaşi, voi să nu faceţi aşa :)))) Dar noi, dintr-o mare lene (3 ore la dus plus vreo 2 la întors, calculam noi) am decis că în ziua dinainte de Paşte sigur nu e nici naiba pe aici să ne întrebe de sănătate sau să închidă bariera după noi, aşa că am ridicat frumos bariera, am trecut, şi am coborât-o frumos la loc după noi. Ţin să vă spun că mi-au tremurat un pic pantalonii pe mine (eu îs o fricoasă şi jumătate, vezi şi povestea barierei din Rodnei) dar doar un pic. Pentru că după doar câţiva km, hopaaa, ce se vede la orizont, altă maşină. Ah, şi încă una. Şi încă una. Hmmm….

Pentru cei ce vreţi să procedaţi la fel, totuşi, sau o găsiţi deschisă, startul traseului e la câțiva km dincolo de barieră, unde apare un stâncu su săgeată pe care scrie spre Țuțuiată o oră.

Traseul este foaaarte, foooarte uşor, şi scurt, drept pentru care nici nu mi-am mai luat bocancii, ci semighetele. E ca o plimbare. Atât ca pantă a terenului, cât şi ca timp. Indicatorul de aici spune 1 oră până pe Ţuţuiatu, iar după un calcul scurt, îmi dau seama că de la barieră nu aveai cum să faci 2 ore până aici nici în 4 labe. Deci clar nu erau 3 ore nici dacă plecam de acolo pe jos.

Până pe vârf am făcut fix 1 oră, printr-un peisaj care nu s-ar fi văzut foarte interesant în poze, însă care la faţa locului fascinează. Deşi mergi prin pădure, din loc în loc, mai ales după a doua jumătate, încep să apară bolovani, ditamai pietrele, specifice pentru Măcin. Atenţie mare după animăluţe. Guşterii, cel puţin, sunt la fiecare pas. Dar înţeleg că pe aici se ascund şi căprioare, ţestoase sau pisici sălbatice.

Vârful este un punct de belvedere de nota 10, iar în zilele cu vizibilitate foarte bună (care din păcate sunt foarte puţine pe an) se pot vedea de acolo atât Dunărea cât şi Oraşele Brăila şi Galaţi, dar, în restul de zile ne mulţumim cu priveliştile deosebite spre Culmea Pricopanului, oraşul Greci sau alte peisaje din Parcul Naţional Măcin. Este un parc foarte important pentru noi şi nu numai pentru România de fapt, ci pentru întreaga Europă, pentru că protejează anumite tipuri de vegetaţie şi de specii de animale care sunt unice în România şi Balcani, iar în restul Europei sunt foarte rare. Nu este marcat cu vreun stâlp sau ceva, însă stânca imensă de care dai cu nasul fix când ieşi din pădure e suficient cât să-ţi dai seama că acela este “vârful”.

Pentru că după 15 minute deja muream de cald, dar parcă nu voiam să ne întoarcem deja, după aşa puţin timp, am mai continuat un pic spre stânga, pe o potecă nemarcată (dar cred că ar trebui să fie triunghi roşu…), mai întâi într-o coborâre, după care am mai urcat un pic. Aici am crezut că o să avem vizibilitate ceva mai bună, datorită poziţiei soarelui, dar mare diferenţă n-a fost. Am tras totuşi câteva cadre care îmi plac mult.

La întoarcere am avut o surpriză de proporţii fix la intrarea în pădure. Dacă nu eram atenţi, probabil o şi ratam. Era chiar ea, vedeta Munţilor Măcin, Ţestoasa dobrogeană. Nu mai speram să o văd, însă ne-a încununat foarte frumos prima noastră mini-tură în Măcin, ca un fel de botez poate. Sperăm să o mai vedem şi la anu. Nu neapărat tot pe asta, acceptăm şi surori/fraţi sau alte rude :)

Coborârea a “mers” foarte lejer şi repede, după 40 de minute eram înapoi la maşină, un pic cam leşinaţi de sete, iar apa clocită din maşină nu prea a ajutat. După încă o ridicare şi coborâre de barieră, am luat calea Galaţiului, trecând bacul de data asta pe la noi, pe la I.C. Brătianu.

Mama I’m coming home! :)

În imagine se poate vedea turnul de televiziune din Galaţi.

Mai multe poze: