Vârful Retezat dinspre Cabana Pietrele – drumeție în Munții Retezat

Însă hotărâm să luăm cât mai puţine lucruri în rucsacuri. Eu renunţ de tot la el (mă doare spatele şi fără el, oricum), iar băieţilor le spun să îşi ia minimum minimorum. Din păcate din prea multă milă pentru spatele lui Cristi, care săracul trebuie să care apă pentru amândoi, îi zic să umple doar 6 sticle, adică 3 litri pentru amândoi, greşeală pentru care mai târziu aveam să plătim.

 Cabana Pietrele (1480m) – Şaua Ciurila – Vf. Retezat (2482 m):  5 h

Dimineaţa se arătă la fel de frumoasă ca şi cea de ieri, prevestind multă căldură, ceea ce nu e chiar foarte ideal dat fiind că vrem să urcăm pe Vf. Retezat pe Culmea Lolaia. M-am gândit însă că ar fi mai frumos decât să urcăm pe Valea Stânişoarei, chiar dacă bănuiesc că va fi mai lung.

La început nu sunt foarte încântată. Traseul pare că urcă într-o direcţie total opusă faţă de cea spre care trebuie să ne îndreptăm noi, de unde îmi dau seama că vom ocoli de-o să ne sară ochii. Însă apoi mă felicit pentru alegere, pentru că dăm de o mare de afine, din care aproape că nu mai reuşesc să-i scot pe băieţi. Culeg în neştire, da noroc că îmi dau şi mie :P Tare bune sunt! Mai ales că nu muncesc deloc pentru ele! :)))

Abia după vreo oră jumate ne încadrăm în linie dreaptă pe Culmea Lolaia. Se vede deja aproape tot traseul pe care trebuie să-l parcurgem azi, inclusiv Vf. Retezat, care pare aproape dar… nu prea :)

Căldura e deja insuportabilă, poteca e pur şi simplu tapetată pe o parte şi alta cu tufe de afine, drept urmare o lălăim destul de mult. Mie mi-e prea lene să culeg, dar Cristi deja îşi face din betişoare un sistem de pieptene cu care să culeagă mai productiv :))) dar în scurt timp se dovedeşte total inutil. Cu chiu cu vai ajungem la lespezi, unde afinele se termină dar căldura nu, şi simt că nu mai suport hainele pe mine. E atât de cald cum nu am mai pomenit niciodată. Am mai îndurat noi călduri pe munte dar parcă nici în halul ăsta.

În plus ne bâzâie muştele ceva de groază, şi pe mine mă sâcâie rău de tot. Dar nu ne lăsăm păgubaşi, ne suflecăm pantalonii, când mai bate vântul un pic depărtăm tricoul de corp ca să ne răcorim, şi facem ce putem. Însă cu apa… nu stăm prea bine. Am băut destul de mult şi ne dăm seama curând că o să o terminăm înainte de a coborî la o sursă de apă. Şi tare îmi vine să mi-o torn pe toată în cap. Vise…

După multe ore de mers pe Culmea Lolaia, timp în care mi-am dat seama că totuşi Valea Stânişoarei ar fi fost o variantă mai bună, ajungem la ultima urcare spre Vf. Retezat, un pic mai abruptă şi un pic de căţărat. Faină tare, n-am ce zice, însă norii ăia parcă ne ocolesc dinadins, nu alta. Dacă am fi urcat pe Valea Stânişoarei am mai fi avut măcar ceva apă, în schimb pe Culmea Lolaia nu e deloc (bine, ştiam asta, n-a fost o surpriză) şi nici atât de fain peisajul nu e. Adică e, dar nu prea se schimbă. De ţinut minte pentru data viitoare.

Le spun să coboare la cabană fără mine, şi să mă lase singură, dar nu vor. Mergem mai departe, însă apa se termină şi nu sunt deloc încântaţi. Ştiu că mă cam înjură, dar nici nu mă lasă singură. Atmosfera e însă tensionată, şi fiecare merge în taina lui, în linişte. Nimeni nu mai zice nimic. Eu din fericire văd că rezist un pic mai bine la sete, dar combinaţia cu arşiţa pe care trebuie să o suportăm e un pic prea mult, mai ales pentru Cristi, care îmi pare nervos. Mă simt super vinovată, dar încerc să îi încurajez.

Sub Vf. Bucura iar e o mică porţiune expusă, însă nimic peste măsură de dificil. Când ajungem sus încerc să îi îmbunez “haide, că de aicea avem doar de coborât!!”. Nici nu le mai zic că am putea să urcăm şi pe Vf. Bucura II (traseul marcat îl ocoleşte, pe sub el), mai ales că nici eu nu prea mă mai simt în stare, dar ei sigur mi-ar da un şut în fund :)))

În timp ce noi suntem pe vârf, un planor apare brusc, ca de nicăieri, şi ne trece fix pe deasupra capetelor. Woooow! Cât de tareeee! Rămânem toţi ca proştii, cu gâturile întinse spre cer, şi ne dăm seama că nu am apucat să-i facem nicio poză. Dar nu trece mult şi vine iar, de data asta parcă ŞI mai aproape de noi. Acum l-am prins! Ha! Mamă ce mişto o fi să veţi toată frumuseţea asta de sus!!

Căscăm iar gura la el cât căscăm, însă ne amintim că trebuie să o luăm din loc, mai ales că acum nu mai avem apă deloc. Facem câteva poze şi o luăm la vale.

 Vârful Bucura I (2433 m) – Curmătura Bucurei (2206m): 45 min

Este absolut superb, în dreapta este minunatul lac Bucura, pentru care am cea sentimente speciale, chiar dacă am zăcut lată pe malul lui acum 3 ani, în faţă se vede clar clar de tot Vârful Peleaga, Colţii Pelegii şi se distinge clar poteca pe care am venit înspre Curmătura Bucurei acum 3 ani, în coborâre de pe Vârful Peleaga, iar noi suntem încolonaţi pe potecuţa asta frumoasă şi îngustă de pe creastă…. e un sentiment de care reuşesc să mă bucur, chiar dacă oboseala şi setea sunt încă prezente. Însă pentru o perioadă uit de ele. Din păcate nu cred că şi băieţii au reuşit să se bucure la fel ca mine, însă măcar nu m-au luat la bătaie :)))

 Curmătura Bucurei (2206 m) – Bordu Tomii – Cabana Genţiana (1670m) – Cabana Pietrele (1480m): 2h 30

Adi are însă probleme destul de mari cu genunchiul… pe parcursul coborârii din Curmătura Bucurei (vedeţi că aici e semnal la telefon!), care mai ales la început este un pic abruptă, îl văd cum se chinuie şi mi se rupe sufletul. L-am bandajat eu cu o faţă elastică, dar câte poate să facă şi aia…

După coborâre în vale însă, din cauza setei o luăm toţi cam razna. Am face orice ca să ajungem mai repede la apă. Nişte mesaje spirituale înscrise pe pietre ne pun pe gânduri…

O cruce sus pe o stâncă e luminată divin de razele soarelui care se dă pe după creastă. Oare aşa o să ajungem şi noi dacă nu găsim apă mai repede????

Când auzim pentru prima dată apa, e cel mai divin sunet auzit vreodată (cred că mă repet). Din păcate rămânem cu auzitul, pentru că curge pe sub pietre. Iar când o vedem, nu putem bea din ea pentru că nu curge deloc. Să murim nu alta.

Ne ţinem tari până la Lacul Pietrele. Aici întâlnim un grup mai mare de tineri, dar tot ce observ este o sticlă mare de 2 litri de apă în mâna unui băiat. Restul în jurul sticlei e blurrat. Nu stau mult pe gânduri, las jena la o parte şi mă duc glonţ la el.

– Te rog mult, ne dai şi nouă un pic de apă? Am rămas fără acum mult timp…

– Sigur că da!

Auzul acestor cuvinte îmi mângâie urechile. Deja mă ling pe buze şi îmi imaginez apa cum mi se prelinge pe gât.

Însă n-apuc bine să iau sticla în mână că îmi zice că de fapt e luată de aici un pic mai jos de lac, de unde începe să curgă. Eu n-aş fi vrut să iau de acolo, nu mi se părea chiar ok, însă acum văd că efectiv n-am de ales. Îi mulţumesc tânărului, îi dau sticla înapoi, şi mergem şi noi să găsim un loc bun de luat apă.

La o primă vedere se vede că are ceva impurităţi în ea, dar nu mai e loc de mofturi. Umplem repede o sticluţă şi o dăm pe gât pe nerăsuflate. ESTE CEA MAI BUNĂ APĂ BĂUTĂ VREODATĂ! :)))

Acum că am rezolvat problema majoră, lucrurile pare se văd un pic mai clare. Şi nu, nu mi-am şters ochelarii :))) Ne permitem în sfârşit să facem şi o pauză de masă un pic mai lungă de 3 minute, băgăm un senviş şi după 10 ore de căldură în sfârşit mă ia frigul. De fapt nu mi-e frig, ci răcorel, aşa că le spun băieţilor că o iau un pic înainte ca să mă încălzesc, şi mă ajung ei din urmă.

O iau la sănătoasa la vale, ştiind că celălalt grup e mai în faţă. Îi ajung din urmă repejor, pentru că s-au oprit la bolovanul de la Bordul Tomii să facă poze. Băieţii mei însă, nici urmă de ei. Ce s-o fi întâmplat??

Încerc să bat pasul pe loc, dar mă plictisesc. După mult mai mult timp decât normal, îi văd şi pe ei venind, ca să aflu când mă ajung că lui Adi i se blocase genunchiul şi nu mai putea merge. Shit! Mă gândesc cu groază la ziua de mâine.

Acum însă zice că e un pic mai bine şi pornim toţi 3 mai departe. Cu vreun sfert de oră înainte de a ajunge la Genţiana trecem un pod de lemn destul de nou, de care fetelor din grup le este foarte frică, pentru că se mişcă un pic. Pe mine chiar mă amuză, îmi place asta! :)

Când ajungem la Genţiana sunt un pic emoţionată. Am citit atâta despre locurile astea încât n-am cum să nu fiu aşa când în sfârşit le văd cu ochii mei. Trec pe la Memorialul lui Cuxi şi mă trece un fior când văd şi restul de plăcuţe comemorative. Sper să aibă linişte acolo unde sunt.

Băieţii închină o bere rece luată de la Genţiana, la care visau de multă vreme, şi curând ne urnim şi de aici, căci e târziu. De la indicatoarele pe care scria ½ ore până la Pietrele mai facem de fapt vreo 40 de minute, şi apoi încă vreo 3 minute lungi până la cabana noastră :P

Urmează încă o masă copioasă pentru care depun un mare efort să stau în fund şi să nu mă întind toată pe jos, însă cu burta pusă la cale purcedem la un somn luuung şi odihnitor, pentru că a doua zi avem iar de îndurat rucsacuri grele în spate.