Cabana Pietrele – Porțile Închise – Stâna de Râu (traseu în Munții Retezat)

Scris de | Alexandra

După două zile de vreme excelentă în Retezat, recunosc că mi-e frică. Nu am mai avut cum să verificăm prognoza pentru că la Pietrele nu este semnal pe telefon, aşa că suntem clueless. Însă îmi aduc aminte de o vorbă pe care o avea mamaia mea: sâmbăta e ca joia. Adică aşa cum a fost vremea joi, aşa va fi şi sâmbătă. Când eram mică, de multe ori eram foarte atentă la vreme joia, şi sâmbătă o verificam, să văd dacă are dreptate :))) Şi culmea e că în 80% din cazuri fix aşa era. Excepţiile erau mici şi rare. Aşa că decid ca şi astăzi să mă încred în mamaia mea. Ea o să aibă grijă de noi de acolo de sus, şi o să ne ajute.

Sunt aşa de încrezătoare că aşa o să fie încât trecem glonţ pe lângă salvamont şi nu mă gândesc să-i întrebăm pe ei prognoza. La urma urmei… azi oricum trebuie să ajungem la maşină, aşa că fie ce-o fi. Singura chestie care încă îmi stă pe creier e că dacă plouă, nu vom putea face Porţile Închise, iar visul meu se va nărui din nou. Refuz să mă gândesc prea mult la asta şi nu vreau să accept o astfel de ipoteză, aşa că urc rucsacul în spate (aoleu maică da’ aţi făcut vreo glumă proastă şi mi-aţi pus vreo cărămidă în el?? că parcă e mai greu şi decât la venire!!), îmi dau un auto şut în fund şi pornim la drum. This is it!

 +  Cabana Pietrele (1480m) – Tăul dintre brazi (1740m) –  Lacul Galeş (1990m): 4 h 15

Ne înscriem pe triunghi roşu astăzi, direcţia lacul Galeş. Doamna de la Cabana Pietrele n-a vrut să ne spună cât facem până la Porţile Închise (a zis să întrebăm la salvamont, că ea nu are voie să ne dea indicaţii), dar n-avem chef să ne mai întoarcem şi băieţii mă tot întreabă cât facem. Fac repede un calcul în cap din ce ştiu eu, şi le spun că vreo 5-6 ore cred. Ei se uită la mine, mustăcesc, şi zic în cor: Da, deci 6 ore. În CEL mai bun caz!! :))))))))

Ca să înţelegeţi, în tura asta şi-au făcut un obicei din vorba „în cel mai bun caz”. A devenit ca un fel de motto, pentru că niciodată timpii daţi de mine sau de plăcuţele găsite pe traseu nu au fost buni. Nici pe departe. Întotdeauna am făcut mai mult decât trebuia, şi nu pentru că am fi mers noi încet sau ceva, dar unii sunt chiar daţi greşit. Am concluzionat că probabil au fost stabiliţi în urma unei ture făcute de un salvamontist fără rucsac, care probabil alerga :))))

Nonsensul algoritmului după care s-au pus săgeţile cu timpi pe traseu ne este confirmat din nou când, după 20 de minute de la primul indicator, care arăta 3 h până la Galeş, întâlnim un nou indicator pe care scrie, SURPRIZĂ, tot 3 h. E bun, suntem în grafic :))))

Toate bune şi frumoase numai că de la Cabană încoace noi numa’ coborâm. Coborâm şi iar coborâm, într-o veselie! Suntem foarte descumpăniţi, e ultimul lucru pe care vrei să-l faci la început de zi, când ştii că trebuia să urci DOAR vreo 1000 de metri. Tot ce coborâm însă acum se adaugă la ăia 1000. Dar curând am o revelaţie! Noi ar fi trebuit să coborâm pe aici în prima zi! Voi vă daţi seama ce-ar fi fost ca după 14 ore de traseu să ne prindă noaptea pe aici şi să trebuiască la final să urcăm atâta??? Doaaaamne fereşte! Ce bine că am schimbat planul!

Îmi dau seama a nu ştiu câta oară în viaţa asta că nimic nu e întâmplător. Şi că toate se aşează singure uneori. E un gând liniştitor în momentul ăsta. Ştiu sigur că aşa trebuia să fie, să nu facem Porţile Închise în prima zi, ci acum. Nu ştiu de ce, dar nici nu mă interesează. Acum merg mult mai încrezătoare că totul va fi… just fine.

Ca să ne putem înscrie pe valea Galeşului trebuie să trecem de 2 culmi (Culmea Pietrele şi Culmea Valea Rea) şi drept urmare să traversam Valea Rea, de aceea am coborât atâta. Partea bună este însă că traversăm apa de mai multe ori, şi ne-am permis să nu plecăm decât cu vreo 2 sticluţe umplute de la cabană.

După o oră şi un sfert de la plecare, ajungem la ramificaţia cu traseul punct roşu care trece pe la Tăul dintre brazi. Spune că facem 45 de minute, dar facem doar 35. Woooow! E prima dată în Retezat când suntem mai rapizi decât scrie pe plăcuţă!! Nu ne vine a crede! Aşa ceva trebuie sărbătorit!! Aşa că sărbătorim prin 30 de minute pauză la Tău, mai mult ca să facem poze şi să luăm o înghiţitură dintr-un senviş ceva. A, şi să fim atacaţi mişeleşte de o mulţime de ţânţari care muşcă din noi fără nicio jenă. Şi prin tricou.

Locul însă este absolut minunat (crecă de-aia au venit şi ei aici), e o linişte perfectă şi stăm şi ne întrebăm cum oare de s-a format lăcuşorul ăsta aici în mijlocul brazilor.

Pornim mai departe spre Galeş. Trecem iară apa, dăm de o turmă de oi care ne mută nasul, câinii iar sunt paşnici, şi până la Galeş urcăm prin jnepeni pe potecă marcată cu caca de oaie. E de-a dreptul magnific! Nu ştiu de ce trebuia să le aducă ciobanul fix pe poteca turistică, dar în fine.

Fix acuma când am ieşit noi din pădure o ieşit şi soarele. Nu ştiu dacă să mă bucur, că de, doar mi-am dorit vreme bună, dar parcă totuşi prea arde cam tare.

Apa ne însoţeşte până în căldarea Galeş, în care de cum pătrundem ne simţim teleportaţi în altă lume. Ne aşezăm imediat pe iarbă şi nu ştim ce să facem mai repede: să ne odihnim? Sau să ne minunăm? Sau să pozăm?? Hotărâm tacit să le facem cumva pe toate trei.

Dintre toate lacurile glaciare pe care le-am văzut eu în atâţia ani, nu cred să-mi mai fi plăcut unul aşa de mult. Da, este Bucura, dar acolo mirajul e cumva altul. Aici e o linişte deplină, e o atmosferă pe care nu o pot exprima. În faţa lui e un fel de peluză mare şi plată de iarbă, unde poţi campa liniştit, cu vedere fix spre lac. Un cuplu chiar îşi strângeau cortul fix acum. Fiind sâmbătă, cred că exact pentru linişte au venit, în timpul săptămânii, şi acum pleacă probabil ca să nu fie deranjaţi de turişti.

E un loc special la care se ajunge greu. Nu există niciun traseu care să te aducă aici în mai puţin de 4 ore. Miiinim! Aşa că cei ce vin aici cu cortul sunt cu adevărat oameni de munte. Sau doar le place să care :))) În timp ce cu greu ne despărţim de acest loc minunat, visez la ziua în care voi reveni aici cu cortul. Va fi minunat!

 Lacul Galeş (1990 m)  – Şaua Vf. Mare (2345 m) :  1 h 50

De aici, intrăm pe ultima sută de metri de dinainte de Porţile Închise. Desigur, la figurat, că tare bine era dacă erau doar 100 de metri până acolo. În realitate, nu sunt 100 de metri nici ca distanţă, nici ca diferenţă de nivel. Avem de urcat destul de mult.

Prima parte e destul de lejeră, prindem altitudine lent, ridicându-ne uşor deasupra lacului Galeş, care se face din ce în ce mai mic sub noi. După aceea însă… lucrurile devin serioase. Panta e din ce în ce mai abruptă, poteca din ce în ce mai îngustă, iarba din ce în ce mai rară, şi pietrele din ce în ce mai prezente.

Însă vedem pentru prima dată PORŢILE ÎNCHISE. De aici, dinspre nord, se vede cel mai bine de unde s-au căpătat cu denumirea asta.

Ne oprim din când în când să ne tragem sufletul, dar şi pentru că observăm oameni sus în creastă pe traseu. Mi se strânge inima de emoţie când îi văd atât de clar pe muchie. Pare că stau pe o lamă de cuţit, aşa de ascuţită arată. HABAR n-am la ce să mă aştept, dar simt un val de bucurie amestecată cu teamă dar şi nerăbdare. De atâţia ani aştept să fac asta, şi acum mai am atât de puţin şi o să fiu acolo!!

Dar din păcate limanul pare din ce în ce mai departe. Urcarea se dovedeşte a fi ceva mai grea şi mai ales mai lungă decât anticipam (sau mai degrabă decât ne-am fi dorit). Rucsacul e greu al naibii, îmi vine să îl arunc cât colo, şi în plus de asta nişte nori nu foarte prietenoşi par să acapareze cerul. O-ow…

Ultimii paşi până în Şaua Vârfului Mare sunt cei mai grei. Parcă am picioare de plumb nu alta. Băieţii au ajuns sus cu vreo 5 minute înaintea mea, aşa că atunci când ajung ÎN SFĂRŞIT în şa, îi găsesc tolăniţi pe jos. Şaua e foarte maaaare şi surprinzător de înierbată, şi din cauză că e aşa lată, nu se vede dincolo de ea. Dar eu ştiu ce e dincolo. Aşa că nu mă opresc nicio secundă, deşi sunt atât de ruptă că îmi vine să mă întind toată pe jos, ci trec glonţ pe lângă ei şi merg mai departe.

Inima îmi bubuie îmi piept atâta de tare că mi se pare că o şi aud în urechi. Uit de rucsac, de durere, de spate, de sete, de foame, de frig, de poze, de TOT. Am ajuns.

În faţa mea, fix sub picioarele mele, este Tăul Ţapului. Nu-mi vine să cred! Îl văd cu ochii mei. Clar! Clar ca lacrima! Ah, ups, nu mai e clar. Şi nu ştiu de unde o fi vorba asta cu „clar ca lacrima”, pentru că eu plâng aproape în hohote şi nu mai e nimic clar. Nu ştiu ce-i cu mine, dar plâng. Mă pun în fund pe prima piatră pe care o văd şi plâng. Şi-i dau, şi-i dau, noroc nu mă vede nimeni :))

Mi-e greu să explic în cuvinte ce simt. E o învălmăşeală care se lasă greu descifrată. E fericire, e descărcare emoţională, e eliberare, e un mare oftat că după cât am tras (nu doar azi, ci în toate cele 3 zile la un loc) ÎN SFÂRŞIT am ajuns aici. Am ajuns unde mi-am dorit atât de mult.

Lacul ăsta e… cum să vă zic… unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-am văzut în viaţa mea. Şi nimic, nicio poză pe care o văzusem înainte, absolut nimic nu se compară cu realitatea. Deşi nu e soarele pe care mi-l doream, care să îl lumineze, nu mai îmi pasă de nimic. E mai mult decât perfect. Asta e cuvântul. PERFECT.

Şi orice alt cuvânt e de prisos. Nu trebuie decât să vezi. Ah, şi să respiri. Nu uita să respiri! Eu una după un sfert de oră cred că am luat a doua gură de aer sănătoasă.

Băieţii şi-au dat seama că am trecut val vârtej de ei, aşa că după vreo 5 minute vin după mine. M-au prins în flagrant :)))

Foto de Adrian Petrişor

Cristi e nedumerit:

– Măi eşti bine? Ce-ai?

– Da, sunt mai mult decât bine…

Înţeleg şi ei numaidecât ce aveam de îndată ce ajung cu ochii pe lac. Numa’ să le fi văzut cum le-a căzut faţa. Priceless! Adi se apucă să facă poze, şi abia acum îmi dai seama că eu n-am făcut niciuna de când stau aici. Am fost în transă.

 Şaua Vf. Mare – Porţile Închise:  1 h 15

Un sfert de oră mai târziu, după ce am încercat cu toţii toate unghiurile posibile şi imposibile, pornim. Momentul pe care l-am aşteptat de atâta timp este aici! Facem primul pas pe faimosul traseu PORŢILE ÎNCHISE. Simt că inima vrea să-mi bubuie în afara corpului :))

Pentru următoarea oră suntem în extaz. Traseul este extraordinar! De o mie de ori mai frumos decât mi l-am imaginat! La cât de stâncos părea totul pe partea cealaltă, pe partea dinspre lac e uimitor de înierbat! Porţiunile de potecă prin iarbă alternează cu pasajele de căţărare şi paşii făcuţi pe muchie.

Câteva poze făcute de Adi pe traseu:

În câteva locuri suntem efectiv pe lamă de cuţit, exact aşa cum mi-i imaginam pe cei pe care îi vedeam aici sus mai devreme, în timp ce noi eram pe poteca dintre Galeş. Numai că sus pe lama de cuţit este o potecă. Mică mică şi îngustă, dar e o potecă. E mult diferit de ce-mi imaginam eu, când credeam că totul e foarte ascuţit şi stâncos.

Pe parcursul traseului mă opresc de zeci de ori să fac poze spre lac, care îşi schimbă culoarea în funcţie de lumina primită de la soare. Nu mă pot abţine, este absolut spectaculos. O rază de soare iese la un moment dat şi îl luminează un pic fix insuliţa, oferindu-ne un preview spre cum arată lacul când e complet luminat de soare. Îmi dau seama instant că asta nu va fi ultima dată când voi face acest traseu. Ci doar prima dintr-un şir cât mai lung sper eu.

După doar o oră şi un sfert Porţile Închise se termină. Nu-mi vine a crede! Aşa de puţin??? Credeam că o să fie vreo 2-3 ore! Sunt nedumerită! Mai vreaaau! Îmi vine să mă întorc şi să “mă mai dau o dată”!!

Dar sunt redusă la tăcere instant. Norii cei gri se fac auziţi pentru prima dată. Un tunet ne întrerupe gândirile şi ne lasă pe toţi muţi. Upsie….

Suntem în plină creastă şi suntem ameninţaţi de o furtună serioasă. E adevărat, tunetele nu sunt aproape de noi, şi norii par că se duc mai degrabă în direcţia opusă, însă nu suntem meteorologi, ce ştim noi? Hai să coborâm că nu mai e de glumă. Dar pe unde o fi traseul?

Ştiam foarte clar că de curând a fost marcat un traseu nou, respectiv cel de la Hobiţa până la Stâna de Râu pe forestier, şi apoi de la Stână până aci în creastă, la Porţile închise, cu trecere pe la Tăul Ţapului, pe punct roşu. Încă din Şaua Vârfului mare ne-am uitat să vedem pe unde ar putea fi coborârea, însă nu dibuiam decât un horn care începea pe după Vf. Ţapului, dar care părea foarte abrupt.

În timp ce eram pe Porţile Închise, Cristi mi-a zis că parcă vede un alt traseu, mult înainte de Vf. Ţapului, însă nu eram siguri, plus că eu rămăsesem cu o impresie generală că e mai încolo. Odată ce am terminat Porţile Închise căutăm de zor o eventuală coborâre spre stânga în traseul marcat, însă nu găsim.

Şi un pic grăbiţi de tunete, decidem să mergem spre hornul acela abrupt, bănuind că pe acolo trebuie să fie marcajul, şi că doar PARE abrupt…

Porţiunea foarte scurtă de creastă de după Vârful Ţapului este absolut formidabilă. Aproape fără să mă opresc (de frică să nu vină ploaia), fac poze în stânga şi-n dreapta, ba spre Tăul Ţapului, ba spre Lacul adânc şi Vf. Păpuşa, pe care am fost în prima zi, şi sunt extaziată! Însă extazul ăsta amestecat cu teama de ploaie rezultă într-o mare învălmăşeală şi grabă în capul meu, dându-mi o stare greu de descris. Să fii fericit şi să-ţi fie teamă în acelaşi timp nu e ceva ce trăieşti în fiecare zi.

Iar starea asta avea să mă ţină încă o oră şi ceva. Pentru că odată ajunşi în capătul hornului, de unde trebuie să coborâm spre lac, realizăm că suntem complet aiurea. Marcajul NU este aici, iar coborârea arată infernal. Chiar ESTE foarte abruptă, nu doar PARE. Chiar foarte abruptă şi plină de grohotiş, însă pentru că suntem ameninţaţi de ploaie gândurile mi se învălmăşesc şi încep să am dubii. Dar dacă nu a fost marcat până la urmă? Dacă au amânat?

Nu mai sunt sigură pe nimic, şi pentru că băieţii deja au început să coboare, zicând “hai că merge… e abrupt, dar merge…” am pornit şi eu. Lacul pare aproape dar… nu prea e.

După jumate de oră nu suntem la jumătatea coborârii. E a naibii de abruptă, şi trebuie să avem grijă la fiecare pas. Panta este adesea undeva în jur de 45 grade cred, dacă nu şi mai mult, şi este un adevărat efort să ne ţinem pe picioare. Cristi cade un pic la un moment dat, dar se ridică rapid, cu doar o mică julitură. Şi eu alunec la un moment dat, dar mă redresez repede. E aşa de mult pietriş şi grohotiş încât mi se face părul măciucă numai cât mi-imaginez o secundă ce viitură s-ar face aici dacă ar începe să plouă cu găleata. Ne-ar mătura instant.

Preventiv, căutăm să ieşim de pe firul principal şi să coborâm pe partea dreaptă, că Doamne fereşte să înceapă ploaia.

După o oră de coborâre suntem aproape de lac. Rămânem muţi când întâlnim marcajul punct roşu. Era pe acolo pe unde văzuse Cristi din creastă. La naiba! Sunt foarte supărată că l-am ratat, însă mai mult sunt supărată că cei ce l-au marcat nu au pus în creastă un stâlp sau măcar un marcaj pe o piatră, nimic!! Mă hotărăsc să dau un mail la salvamont la întoarcere. Însă până una alta, trebuie să ne vedem de coborâre mai departe.

În scurt timp ajungem la lac. Ne uităm în urmă şi nu ne vine a crede pe unde am venit. Arată înfricoşător! Şi a şi fost înfricoşător. Îmi dau seama totuşi că dacă era să urcăm pe acolo, mai era cum era, dar de coborât… chiar nu recomand la nimeni! Însă suntem bucuroşi! Am coborât teferi şi mai mult decât atât, ploaia ne-a ocolit!

Iar acum… acum suntem în paradis. Dacă la Tăul dintre brazi şi la Lacul Galeş era linişte… apăi aicea nu mai ştiu ce e. Mă uit la lac şi nu-mi vine a crede. Desigur, e mult mai frumos văzut de sus din creastă, însă când mă uit la insuliţa lui, care nu mai e aşa de mică precum părea de sus, îmi dau seama că Tăul Ţapului a devenit noul meu loc preferat din Carpaţi. Alături de Porţile închise.

Nu pot să mă satur să-l privesc, şi tare m-aş tolăni aici pe iarba asta pufoasă ca să-l admir, însă nu suntem încă la adăpost de ploaie, poate începe oricând.

 Tăul Ţapului ( 2070 m) – Stâna de râu (~1600m):  1 h 30

Aşa că pornim mai departe, acum fiind din nou pe traseul marcat. Până jos la Stână facem cam 1 h jumate. Traseul e plin de tufe de afine, şi băieţii iar dau iama în ele, dar nu ne permitem să pierdem mult timp. Astăzi trebuie să ajungem la Cluj.

De pe traseu avem o vedere foarte bună spre traseul din prima zi:

trasee-stana-de-rau
traseu stana de rau - lacul ciomfu - taurile cuturii - vf custura

(despre care puteţi citi aici)

Când ajungem jos, la Refugiu găsim un grup măricel de tineri strânşi în faţa focului. Intrăm în vorbă cu ei, ne întreabă dacă nu mai rămânem, însă le spunem că de 3 zile suntem plecaţi şi că tre să fugim spre Slovacia. Le urăm vreme bună şi trasee frumoase, şi plecăm.

Când trecem pe lângă stână, salutăm şi ciobanii, care ne întreabă “gata, gata?” semn că ne-au ţinut minte, şi suntem din nou uimiţi de câinii EXTREM de blânzi. Unul dintre ei de exemplu stă regeşte cu botul pe labe într-un mic adăpost (că tot ne întrebam noi la plecare pentru ce o fi) în care e o saltea veche şi ceva blănuri, şi când trecem pe lângă el nu schiţează nici cel mai vag gest.

Nu numai că nu ne latră, dar nici nu ridică capul. Abia se uită cu ochii mijiţi spre noi. Eu încerc să vorbesc un pic cu el şi să-l alint, dar şi la asta e impasibil.

Ultimii paşi sunt legendari. Când zărim maşina cu toţii auzim aceeaşi coloană sonoră. „Weeeee are the champinons, my frieeeend…” :)))) Desigur, nu e nimeni cu casetofonul să ne aştepte să ne dea vreo medalie, dar cu toţii suntem mega fericiţi. Şi ca într-un final de poveste, cum ajungem la maşină începe să picure. Ca printr-un făcut, tot traseul am fost protejaţi de ploaie, mămăiţa mea a făcut o treabă excelentă. Doar v-am zis că am pile acolo sus ;)

Maşina e încă acolo, încă mai avem 4 roţi, nu ne lipseşte nimic din ea, noi suntem toţi întregi, ce să mai vrei? Ah, parcă ne e cam foame… trebuie să rezolvăm rapid.

But fiiiirst: trebuie să ne rezolvăm picioarele. Toţi trei ne azvârlim cât colo bocancii, un ritual însoţit de diverse văitări, care mai de care mai colorate. Ne dor tălpile ca la balamuc! Ne ducem toţi 3 la râu, ne spălăm bine, ne punem şosete curate şi sandale/papuci şi…. aaaaah… altă viaţă.

Abia ACUM putem să plecăm. Drumul forestier la întoarcere pare mult mai lung decât la dus, şi până ajungem la asfalt ni se lungesc urechile. După 3 zile de offline, ne deschidem telefoanele. Uaaaaaa, semnaaaal! The wonders of technology! :))) Sun pe mama, îi spun că suntem bine, îi povestesc vreo juma de oră cum a fost, după care înfrunt drumul lung până la Cluj, unde ajungem după câteva ore de întuneric, pe la ora 1.

Până mâncăm, până ne spălăm toţi 3 câte o oră ca să dăm tot jegul jos (în viaţa mea n-am fost mai murdarăăăă!!!)… hotărâm de comun acord să nu ne punem ceasul de trezire pentru a doua zi. Ne trezim… când ne-om trezi.

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

Data: 10 august 2013

Traseu: Cabana Pietrele (1480m) – Tăul dintre brazi (1740m) –  Lacul Galeş (1990m):   +  4 h 15

Lacul Galeş – Şaua Vf. Mare (2345m) :  1 h 50

Şaua Vf. Mare –Porţile Închise:  1 h 15 Coborârea spre Tăul Ţapului (2070 m):  1 h
Tăul Ţapului – Stâna de râu (~1600m):  1 h 30

Diferenţe nivel: +1150m, -800m

Timp: 10 h 30 h

Surse apă: De la Cabana Pietrele până la Lacul Galeş e aproape mereu apă. Apoi, deloc. Presupun că se mai poate lua de undeva de sub Tăul Ţapului, dar nu ştiu sigur. Lângă refugiul Stâna de Râu este apă.

 

 Indicaţii pentru traseu:

Pentru a nu rata traseul de coborâre marcat din Porţile Închise la Tăul Ţapului, aşa cum am păţit noi, vă rog să studiaţi pozele acestea:

DSC10176 DSC10196_2

Indicaţie de la Adi Piţigoi: Din şaua din creastă, se coboară la început pe un horn inierbat cam 50m, nu se vede nici urma de poteca, doar marcajul sters, din cand in cand.

Repet situaţia drumului forestier spre Stâna de Râu şi indicaţiile:

    • Drumul forestier Hobiţa – Stâna de Râu are 24 de km şi poate parcurge în aproximativ 1 h 30.
    • Este în stare bună şi se poate face cu orice fel de maşină.
    • E de preferat o gardă mai înaltă, însă la întoarcere am găsit în „parcarea” de la capătul drumului şi un Matiz.
    • De aici şi până la Stâna de Râu se mai urcă vreo 5 minute pe jos, iar Refugiu este în poiana din dreapta, la încă vreo 5 minute distanţă.
    • Tot traseul din Hobiţa şi până la Stâna de Rău este marcat cu punct roşu, de-a lungul drumului forestier, aşadar nu e greu de găsit.
  • În Hobiţa este un indicator la o intersecţie, la dreapta e spre Cabana Baleia, iar drumul spre Stâna de Râu e la stânga. Apoi mai sunt vreo 2 intersecţii, dar urmaţi drumul cel mai evident şi punctul roşu care apare din loc în loc.
Hartă traseu Cabana Pietrele – Lacul Galeş – Porţile Închise – Tăul Ţapului – Stâna de Râu:
 
harta-retezat-cabana-pietrele-lacul-galesu-portile-inchise-taul-tapului-stana-de-rau
 
 

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Minunat blog Alexandra! Am citit aproape fara sa respir! Ma simteam acolo, cu voi, in varf de munte. Imi doresc enorm sa reusesc sa fac aceste trasee. Toate cele bune.

    Răspunde
  2. Mamaaa ce peisaje! Iti inteleg perfect entuziasmul si emotia! Am auzit de traseul asta, Portile Inchise. Clar este un traseu care mi-ar placea sa-l fac candva.

    Stii, cu rusine trebuie sa recunosc ca eu n-am fost niciodata in Retezat. Dar absolut toti oamenii pe care ii cunosc si care au fost, s-au indragostit iremediabil de muntii astia. Incep sa inteleg de ce…

    Răspunde
    • In una din datile cand vii acasa trebuie sa o faci pentru minim 1 saptamana – doua, ca sa mergi in cateva din locurile superbe in care n-ai ajuns inca :) Unul dintre ele trebuie sa fie Retezat :)

      Răspunde
  3. Am fost si eu in doua concedii in Retezat. In cel din 2014 am ajuns si la Portile Inchise dar pe o alta ruta: Lacul Bucura – Vf. Peleaga – Vf. Papusa – Portile Inchise – Lacul Gales (ocolind Vf. Papusa) – Vf. Peleaga – Lacul Bucura (ca asta e, acolo era cortul).
    Concluzia mea e simpla si apare si in expunerea ta: traseul Portilor Inchise este o splendoare. Nici o poza sau o poveste nu se va putea apropia de ce este acolo; ai senzatia ca ai intrat intr-o alta lume iar acest lucru il vezi doar cand ai ajuns acolo. Esti total vrajit.
    Am ajuns sa afirm ca mi se merita sa fac drumul din Oradea pana in Retezat pentru un singur traseu: PORTILE INCHISE. Si cred ca cu asta am spus tot.

    Răspunde
  4. Ca avid cititor de bloguri, as zice ca Portile Inchise si lacul sub forma Romaniei din Calimani- cred ca acolo este – , sunt cele mai cool trasee din Romania, iar pe locul 2 as pune cascada Cociu-Roset, cea mai inalta din Romania, este splendida!
    Superba pozele, sper sa am finantele necesare sa imi iau si eu un apparat performant si sa invat sa il folosesc.
    PS pe aparatul dumneavoastra folositi filter de polarizare?

    Răspunde
    • Lacul cu forma Romaniei este in Rodnei. Da, Portile Inchise clar e pe locul 1 pentru mine :)
      Da, am filtru de polarizare pe aparat, dar cand am fost in tura aceasta nu aveam inca. Mi l-am luat undeva inainte de vara lui 2014 parca.

      Răspunde
  5. Da, exact, Rodna. Calimanii sunt un imens camp de lava pietrificata, foarte salbatici, iar in zona Deda exista un pinten izolat de-al lor, vf. Scaunul Domnului, cu niste prapastii ametitoare.
    Eu mi-am propus ca in 3-4 ani sa ajung sa urc si eu pe trasee gen Portile inchise sau Moldoveanu prin valea Rea, acolo exista niste iezere extreme de spectaculoase si cascade!
    http://static.vreausamerg.ro/media/cacheimg/show_upload_viewobjective_1413550535_vsm_347.jpg – Iezerul Triunghiular.
    Bine, stiu ca multi vor sa se dea pe creaste pana in Moldoveanu, dar eu zic ca merita si alte rute atentie!
    Dsr sa revenim la antrenat: 3 la 5 km alergare si mers in fiecare zi! In prima zi aratam ca un motan lesinat, acum arat a motan fugarit de caini…
    Carari cu soare!

    Răspunde
  6. Multumesc, asta e Everestul meu – de la 100 kg si 1.73 m la 75-77 kg si 1.73 m. Macar nu mai rade Horica de mine!:)
    PS Horica este Horia Colibasanu, cel mai bun alpinist roman al momentului, colegul meu de scoala. El urca pe Himalaya, acum e pe , eu „urc” scara blocului.https://www.facebook.com/horia.colibasanu
    Mare noroc aveti cu parcurile prin Capitala, eu alerg pe strazi, nu tocmai placut, mai ales din cauza cainilor, care ma alearga cateodata. Cred ca Slatina este singurul mare oras al tarii fara un parc veritabil.

    Urmatoarea tura? Nu de alta, dar sa ne pregatim sufleteste de-o „invidie”.
    Bafta!

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei