M. Ciucaș – Cabana și Vf. Ciucaș

La începutul lui ianuarie am pus la cale cu Adi o tură în Ciucaş. Nu mai mersesem în Ciucaş de prin 2011, aşa că perspectiva mi-a surâs din prima. Ca să ne potolim şi setea fotografică din noi, am decis să stăm la noua Cabană Ciucaş (şi să vedem şi noi cu ocazia asta cum e) ca să fim cât mai sus pentru răsărit şi apus. Buuuuun.

Zis şi făcut. Adi a plecat din Cluj împreună cu Andra şi încă doi prieteni, Cristi şi Ramona, încă de vineri, iar Cristi şi cu mine + Raluca şi Emil am plecat sâmbătă dimineaţă, urmând să ne întâlnim cu ei direct sus la cabană.

L-am sunat vineri după-amiază, fix când ajunseseră la începutul Văii Berii. Deşi de la cabană ne-au spus că putem urca cu maşinile până la Izvorul Nicolae Ioan fără probleme şi fără lanţuri, ei acolo s-au întâlnit cu cineva care venea de pe drum şi le-a spus că e noroi şi că mai bine lasă maşina la intrarea pe forestier, lucru pe care l-au şi făcut.

Când ajungem şi noi acolo sâmbătă pe la 10, reperăm maşina lor, dar ei nu ne răspund la telefon (probabil n-au semnal) ca să ne spună cum a fost de fapt drumul până la urmă. Dar pe jos pare super ok, se vede numai zăpadă, aşa că ne gândim să încercăm totuşi să vedem cum e. Dacă e rău, ne întoarcem. Perfect.

Şi intrăm. Mergem vreo 2 km fără nicio problemă, drumul urcă foarte lent, aproape insesizabil, şi pare ca o plimbare în parc. Singura problemă e că niciunul dintre noi nu mai fusese pe acest forestier nici măcar vara (decât pe jos, şi doar de la izvor în sus, unde ştiam că este incredibil de abrupt), ceea ce nu e tocmai bine. Presupunem (prost) că locul de parcare e chiar lângă izvor, aşa că atunci când trecem de un spaţiu maaaare de parcare de pe partea dreaptă, noi îi dăm înainte, fiindcă nu am ajuns încă la izvor. Şi avem şi motiv să fim încrezători: până aici totul a fost bine, ba acum câteva minute ne-am şi întâlnit cu o maşină 4 x 4 ce cobora de la cabană şi ne-au spus că e totul ok până la izvor.

Numai că la prima rampă ceva mai abruptă, simţim exasperaţi că maşina începe să-şi dea duhul şi nu mai vrea să urce. Cristi încearcă disperat să o resusciteze înainte să fie prea târziu, dar degeaba. Ne oprim definitiv, fix în rampă. Îmi vine să urlu.

Iniţial, am crezut că săraca n-a mai putut să urce pentru că e prea abrupt şi am abordat rampa cu a 2-a. Aşa că ne dăm repede jos toţi, mai puţin Cristi, Emil venind cu ideea să încercăm să împingem un pic, că poate reuşim să o urnim. Dar cum putem picioarele jos, pământul aproape ne fuge de sub noi. Abia atunci realizăm: pe jos e gheaţă. Ne-am blocat PE GHEAŢĂ.Situaţia e mult mai rea decât ne-am imaginat.

În condiţiile astea, nici nu se pune problema de împins că vine toată maşina peste noi. Dar ce e de făcut?

Pentru primele 5 minute nu simţim frigul, dar pe urmă realizăm brusc că am ieşit de la căldura din maşină la  minus câteva grade, doar în polare, şi eu personal cu nişte semighete în picioare. Abia mă ţin să nu pic pe jos, atât de tun e gheaţa. Ca să nu îngreunăm maşina, decidem să rămânem pe afară, ca să îi uşurăm cât mai mult situaţia lui Cristi, care va trebui să dea înceeeeeet încet cu spatele. Câteva sute de metri, o nimica toată. Că doar unde să întorci acolo, în rampă, pe gheaţă, pe drumul strâmt cât o maşină???

Încep să mă rog, dar sincer nici nu ştiu la ce să mă rog mai repede. Să nu piardă controlul maşinii pe gheaţă? Să nu vină nicio maşină din faţă? Să nu vină nicio maşină din spate? Sau să nu cad cumva pe jos şi să îmi rup gâtul pe gheaţă? Nici nu ştiu care ar fi de fapt scenariul cel mai prost. Probabil unul care să le includă pe toate 4. Cumva, încep să mă întreb unde doamne iartă-mă o fi noroiul ăla de care au fost avertizaţi ieri colegii noştri, că tare parcă aş vrea nişte noroi acum în loc de gheaţă?

Următoarele 15 minute sunt mai lungi ca o zi de post. În timp ce urmăresc îngrozită maşina cum merge cu spatele, cu inima strânsă pentru că mi se pare că în orice moment lucrurile pot lua o întorsătură tragică, trebuie să fim maxim de atenţi la cum coborâm noi pe panta asta plină de gheaţă, nu de alta dar nu avem pe noi nici măcar geci, darmite colţari.

Cu  toate astea…. panta în sfârşit se domoleşte, Cristi reuşeşte să ţină în frâu maşina chiar dacă pe alocuri se mai învârtea roata în gol, şi să o aducă într-un loc în care, cu ajutorul nostru a reuşit să întoarcă din câteva mişcări şi apoi să o parcheze în locul acela mare de care trecusem.

Teama pentru maşină a trecut, însă a fost un pic înlocuită cu cea pentru noi, pentru că nu aveam colţari şi pe câteva porţiuni chiar nu îmi imaginam cum vom putea urca doar cu bocanci.

Însă din fericire am trecut cu bine şi peste asta, n-a fost atât de rău pe cât credeam, şi am ajuns cu bine la cabană, unde ne-am reunit şi cu restul echipei, jumătatea clujeană adică, chiar în momentul în care ninsoarea s-a oprit.

Pentru că deja nu mai era chiar devreme şi nici nu ştiam în ce direcţie va evolua vremea, am hotărât să nu mai facem un traseu lung pe ziua de azi, ci să ieşim la o plimbare prin zonă, urmată de o pauză scurtă de masă şi apoi vânătoarea apusului.

Plimbarea din cursul zilei ne-a înveselit pe toţi instantaneu, mai ales că la scurt timp după ce am pornit, ceaţa a început să danseze, norii au decis să se risipească, şi cerul s-a arătat din ce în ce mai mult.

După vreo 2 ore de plimbări şi voie bună, am revenit la cabană pentru o ciorbă şi apoi am plecat în formulă înjumătăţită (2 fete cucuiete şi 2 fotografi clujeni :P) să profităm la maxim de ora de aur.

Ce a urmat a fost un spectacol incredibil de lumină, cu animăluţe atât domestice (cei doi căluţi de la cabană) cât şi sălbatice (două căpriţe cocoţate pe Ţiglăi din care doar una am văzut atunci, că cealaltă a fost depistată doar acasă, la zoom :P), brazi pe jumătate îngheţaţi mângâiaţi de lumina caldă a apusului, şi descoperirea celui mai bun loc de pe care să urmărim apusul, o coamă fără nume pe care am parcurs-o din poză în poză până când am ajuns pe nesimţite la capătul ei, o stâncă după care nu am mai putut continua.

Poza mea cu bocanci şi…  

Making of :) By Raluca Chelariu

Foto by Raluca Chelariu

De acolo, pe semi-întuneric ne-am retras în linişte la cabană, cu sufletele încărcate la maxim de bucurie şi culoare.

Am dormit apoi duşi ore bune până când ceasul a sunat de răsărit pe la 6. Sărim aproape toţi din pat, ne echipăm cu tot ce avem prin rucsac şi pornim în şir indian, la lumina lunii, într-o linişte care e întreruptă doar din când în când, de mici rafale de vânt. Deşi e ora 6 dimineaţa, nu e deloc frig, nici pe departe atât de frig pe cât mă aşteptam.

Luna e atât de mare şi de puternică încât nu avem nevoie de frontale. Examinând un pic cerul, ne hotărâm că cel mai bun loc din care vom putea admira atât răsăritul cât şi Ţiglăile (care visăm să fie frumos luminate de primele raze) este vârfuleţul fără nume care nu e foarte de parte de cabană.

Ajungem sus un pic înainte ca soarele să îşi facă prima apariţie, deci la fix ca să asimilăm toate informaţiile preţioase. Dar când spectacolul începe cu adevărat, ne dăm seama că nimic nu ne-ar fi putut pregăti pentru el.

Asistăm  pe rând la o explozie de culori şi de mişcări de nori pe cerul care pare să ia foc, iar totul se succedă atât de repede încât simţim că scăpăm totul printre degete. Cerul îşi schimbă culoarea din roşu în mov, în albastru în doar câteva secunde. Ne rotim pe călcâie, neştiind în ce parte să pozăm mai repede, apoi ţopăim să găsim o poziţie mai bună, şi tot aşa până când ameţim dar nu ştim dacă e de la mişcarea noastră sau de la mişcarea naturii.

Totul se desfăşoară într-o linişte deplină, întreruptă doar din când în când de câte o întrebare retorică de genul “Băi tu vezi ce văd şi eu?” sau “aşa ceva e adevărat?” sau “îţi vine să crezi ce noroc avem?” sau de diverse exclamaţii şi interjecţii care ne ies involuntar fiecăruia din gură din când în când.

Totul a durat până în 45 de minute, dar după o asemenea porţie zdravănă de energie simt că mi-am reîncărcat toate bateriile, că am întinerit, că sunt pur şi simplu… vie.

Foto Emil Chelariu

Apoi, după micul dejun, ne strângem în formulă completă de 8 şi pornim în sfârşit pe traseu, cu gândul să facem un circuit în jurul Ţiglăilor. Pornim spre vârful Ciucaş prin partea dreaptă, adică pe bandă roşie.

 Cabana Ciucaş (1600 m) – Vf. Ciucaş (1954 m):  2h

Cerul nu e tocmai senin, dar îi dăm înainte. Constat un pic şocată că nu mai reţin absolut nimic de pe acest traseu, de când l-am făcut în 2011, vara, ce-i drept în sens invers, dar oricum.

Există porţiuni care acum, la orele dimineţii, când zăpada e învechită şi încă îngheţată din cursul nopţii, pun probleme şi trebuie să fim foarte atenţi.

Neavând colţari, ocolim prin dreapta hornul pe care se urcă vara fără probleme, având avantajul unor porţiuni fără zăpadă pe care ne descurcăm fără probleme. Apoi urmează o porţiune pe care un vânt turbat aproape ne culcă la pământ, iar faptul că zăpada e îngheţată nu ne face viaţa mai uşoară. Urcăm fiecare cum putem. Unii spărgând trepte în zăpadă şi urcând 4 x 4, eu personal aleg să urc un pic mai sus într-o zonă mai puţin expusă, unde sunt şi nişte mici tufişuri. În orice caz, depăşim cu toţii dificultăţile şi ne trezim destul de brusc că vremea s-a mai îmbunătăţit şi soarele începe să-şi facă apariţia.

Foto Emil Chelariu

Mai mult decât atât, în şaua cea mai pronunţată de dinainte de Babele la Sfat constatăm că avem o vizibilitate excelentă şi nu mică ne este mirarea şi bucuria când ne dăm seama că e atât de bună încât nu numai că se văd Bucegii şi Craiul, dar se vede tocmai până  în Făgăraş. Mi-aduc aminte că în 2011 până să ajungem noi aici vremea se cam închisese, deci probabil în direcţia aceea nu văzusem nimic. Totul îmi pare complet nou, chiar dacă am mai trecut pe aici.

Vântul încă bate cu aşa putere încât la un moment dat mă invită la joacă şi îl las aproape numai pe el să mă ţină în picioare. Părul îmi zboară în toate direcţiile, dar nu mai contează, întind mâinile, închid ochii şi am impresia că sunt cel mai fericit om de pe pământ. Nu mai vreau să plec de aici.

Grupul pare-se că îmi citeşte gândurile şi mai rămânem în zonă câteva minute. Toată lumea face poze şi se bucură alături de mine.

Apoi, încet încet ne apropiem de vârf. Trecem pe lângă băbuţe, le salutăm respectuos, şi ne continuăm traseul.

Toată zona vârfului e golaşă complet, nu mai este aici niciun pic de zăpadă. Singurul lucru trist din toată tura aceasta, cantitatea mult prea puţină de zăpadă de pe munte faţă de cum ar trebui să fie în februarie.

Pe vârf, cerul se eliberează şi mai mult şi norii lasă loc soarelui. Deşi e vânt, nimănui nu pare să-i pese de asta. Suntem numai zâmbete.

De coborât, hotărâm până la urmă să coborâm tot pe unde am venit, renunţând la circuit din două motive. Unul ar fi legat de timp, pentru că ăi clujeni dintre noi trebuie să ajungă tot azi pe la casele lor şi circuitul ar lungi cu cel puţin 1 oră tura, şi celălalt ar fi că niciunul dintre noi nu a fost pe celălalt traseu iarna, şi nu prea ştim la ce să ne aşteptăm în zonele mai expuse. Se votează varianta cea mai înţeleaptă şi o luăm la vale pe urmele pe care am venit. Vf. Ciucaş (1954 m)  – Cabana Ciucaş (1600 m): 1h 30

Fiind deja mai târziu, soarele a avut timp să mai încălzească un pic suprafaţa zăpezii şi e mult mai uşor acum la întoarcere. Porţiunile expuse nu mai pun multe probleme şi revenim la cabană destul de rapid, la o oră mai mult decât decentă.

Deşi mai avem de coborât şi până la maşină, pentru mine tura se încheie simbolic aici, sub soarele senin, pe balansoarul din curtea cabanei. E cald şi bine, câţiva tineri cântă la chitară cântece de munte pe terasă, nu îmi doresc absolut nimic în plus.

Ah, ba da, de când i-am văzut îmi doream să iau la mângâiat căluţii ăştia doi. Nu-mi dau bine seama, cred că sunt fetiţe, o roşcată simpatică foc şi o blondă frumoasă rău pe care am alintat-o şi am îmbrăţişat-o de numa’ numa’. Mno, acuma chiar că totu-i perfect :)

Mai multe poze:

Aparat foto: Sony NEX 5R + 16-50