M. Leaota – Vf. Leaota

Ca în orice an, prospectul a 3 zile libere în care putem hoinări pe munte mă determina cu mult timp înainte să fac un plan, care de obicei includea un vis mai vechi, un vis pe care nu-l putea îndeplini într-un weekend normal cu doar 2 zile, așadar un vis care de multe ori ajungea amânat de la un an la altul, întrucât încă n-am descoperit cum putem controla vremea. Un vis roz, cu mult rhododendron, pentru că de regulă Rusaliile sunt fix în perioada lui de înflorire.

De data aceasta voiam să mergem la Cabana Bărcaciu și să facem un traseu pe creastă. Am pus deci mâna pe telefon cu mai mult de 10 zile înainte și am făcut o rezervare pentru 5: Cristi, eu și încă 3 prieteni, printre care și Monica, prietena mea din Chamonix despre care am mai povestit în jurnalele despre Alpi 2014.

Pe Monica am cunoscut-o în 2013, când a venit într-o scurtă vacanță acasă în România, după ce vorbisem pe mail cam jumătate de an. Ea lucrează în turism în Chamonix de mulți ani, și mi-a găsit întâmplător blogul. Ne-am văzut atunci la o terasă în centrul Bucureștiului, când ea mi-a adus o cărticică despre Mont Blanc semnată cu dedicație pentru mine de însuți autorul, Francois Damilano, ghid renumit din Chamonix. După plecare, am ținut în continuare legătura, spunându-i că peste un an cel mai probabil ne vom vedea în Chamonix.

Dar înainte de ajunge eu acolo, mi-a dat de știre că ne vom mai vedea o dată anul acesta tot în România, pentru că vine cu niște treabă. Moment în care în mod automat am trecut-o pe listă pentru tura în Făgăraș, că doar nu era să ne mai vedem iarăși pe la vreo terasă. Așa ceva chiar nu se putea! :)

Numai că… surpriză! Pe măsură ce se apropiau Rusaliile și mă uitam la vreme, lucrurile în loc să se îmbunătățească, se înrăutățeau. Zic, hai că n-o fi dracu așa de negru, dacă nu-i să fie Făgăraș, mergem în altă parte, asta este. Oricât de tristă aș fi că iar amân planul cu Bărcaciu și trebuie să sun să anulez rezervarea, important e să mergem undeva pe munte, oriunde.

Dar uitându-mă la toată harta României, constat cu disperare, ca și în 2011, că plouă PESTE TOT! Cel puțin pe raza pe care putem noi ajunge din București. Cel puțin o zi din cele 3 e cu precipitații. Ce ne facem???

Și apoi vine surpriza numărul 2. Că un necaz nu vine niciodată singur. Vineri Cristi ajunge acasă cam apatic, concluzionând că a răcit. Deci mâine nu plecăm nicăieri.

Sâmbătă stau toată ziua călare pe prognoze, rugându-mă să fie frumos măcar o zi, și Cristi să se facă bine peste noapte. Dar răcelile niciodată nu trec așa… cât ai clipi. Astfel că duminică mi-e clar că avem doar 2 variante: ori nu mai mergem nicăieri, ori … ori ce? Trebuie să mai fie o soluție să mergem pe munte, nuuuu?

Mă mai uit încă o dată pe prognoză… n-arată pe nicăieri excelent dar parcă… hmmm… parcă în Leaota luni e frumușel?!? Dar nu știu mai nimic despre Leaota… Adică… am în plan de mult timp să merg acolo, dar niciodată nu m-am interesat efectiv despre trasee, despre timpi, despre cum ajungi, etc etc… o grămadă de necunoscute în acest moment.

Dar Leaota e unul dintre acei munți în care la început de iunie poți să înoți în rhodendron, și de mult visez să merg acolo în perioada asta, dar… oare o fi acum înflorit?

Rhododenronul este o plantă foaaaarte greu de ghicit cu precizie de ceas elvețian. Adică da, perioada aproximativă de înflorire o știm cu toții, e luna iunie, însă în funcție de munte și de vreme, punctul maxim de roz diferă de la an la an. Astfel că nu e chiar o știință exactă. Dacă te duci prea devreme, nu găsești decât câteva pâlcuri înflorite ici colo. Dacă te duci prea târziu, găsești tot cam așa, și mai e și ofilit. Dacă însă nimerești perioada ideală, te poți bucura de versanți întregi plin ochi de frumosul rhododendron înflorit perfect.

Acum m-am gândit că ar putea fi înflorit. Cu un an în urmă înflorise la 1 iunie în Leaota, dar în același timp nici iarna nu fusese prea grea și se încălzise repede. Floricica are nevoie de căldură ca să înflorească, dacă-i frig… nu prea îi vine să se deschidă…

Și uite așa în duminica Rusaliilor eram un munte de îndoieli și de întrebări. Să mergem sau să nu mergem? Cristi din start ieșea din calcul pentru că nu se simțea în stare să facă trasee. De rămas oricum rămăsesem doar eu și Monica, pentru că ceilalți 2 amici nu mai puteau veni. Să mergem doar noi două? Sau să nu mergem? O fi bună vremea mâine? Sau n-o fi…? O fi înflorit rhododendronul sau n-o fi…? Ca să nu mai zic de toate necunoscutele în privința traseului. Cum s-o ajunge acolo? Cum o fi drumul? Cum o fi traseul? Dar câte ore ar fi? Hmmm….. Grea treabă.

Dar până la urmă… muntele mereu învinge :D Mi-am dorit prea mult să o duc pe Monica pe munte ca să stăm acasă. Chiar dacă am rămas doar noi două, chiar dacă e doar o zi, nu contează. MERGEM! Fiind plecată de foarte mulți ani din România, ea nu prea a făcut trasee la noi în țară (dar a făcut în Mont Blanc! :), și prospectul de a-i arăta un colțișor din frumusețea munților noștri, și mai ales niște rhododendron, oricât de mult sau puțin ar fi el, a fost suficient.

Așa că am pus repede mâna să mă documentez despre traseu și cum ajungem unde trebuie să ajungem, și în 2 timpi și 3 mișcări știam tot ce trebuie să știm. Pe CAAAAI! :D

Luni dimineață pe la ora 8 ne încadram pe drumul Sinaia – Târgoviște, urcând serpentinele văluroase spre Moroeni. În Glod întâlnim un fenomen straniu. Mulți mulți oameni pe stradă, mergând fără niciun stres că ar putea fi loviți de o mașină. Arată de parcă ar fi stăpâni pe toată șoseaua. Majoritatea sunt romi, și par că n-au nici cea mai vagă treabă. Un pic nedumerite de situație, suntem atente să cotim dreapta unde trebuie, adică pe drumul spre Taberele școlare Vânătorul, Căprioara și Cerbul, unde hăhăăăăăt, n-am mai fost de când eram copil. Am făcut o tabără pe-acolo prin 1996, și una în anul 2000 cred, în primul an de liceu parcă. Maaaamă, sunt 14 ani de-atunci, ce bătrână sunt! :))

În curând se termină asfaltul și luăm în primire un drum cam văluros și găurit, pe alocuri cam noroios de la ploile din zilele precedente, iar Monica, ce a venit cu mașina ei din Franța, merge încetișor, să nu rămânem pe-aici amanet :)) Cu atenție însă, ne descurcăm până la urmă, suntem atente la intersecții ca să nu ajungem pe alte coclauri (detalii găsiți la finalul jurnalului) și la 9 fix ajungem la o clădire ce inițial cred că este Cabana Brătei. Fiindcă nu știu cum arată cabana, sunt convinsă că asta e, și tragem pe stânga. Un domn iese pe poartă, îl întreb dacă și unde e ok să lăsăm mașina, ne spune că nu e nicio problemă și doar în întreb de unde începe traseul. Zice că un pic mai în față. Perfect. Pornim pe jos.

Abia câteva minute mai târziu îmi dau seama că de fapt aia nu era cabana, căci ajungem la o a doua clădire pe stânga, pe care scrie mare Cabana Brătei.

 Cabana Brătei – Vf. Leaota: 3h 50

De aici mai mergem încă puțin mai în față, după care urmează pe stânga un pod peste pârâul Brătei pe care îl traversăm, și apare marcajul. Ca să intrăm în pădure însă, mai trebuie să trecem un mic pârâu, dincolo de Cabana de vânătoare Brătei. Și cum încercam noi așa să ne prindem pe unde s-o traversa apa, deodată mai să fac infarct. Un câine din curtea cabanei de vânătoare în care m-a pus naiba să mă duc iese din cușcă și ne ia la un lătrat de parcă vrea să ne mănânce. Noroc că e legat, că altfel franjuri îmi făcea fundul. Și așa de tare mă sperii că pe urmă îmi și alunecă un picior când să traversez pârâul, și calc cu aproape tot bocancul stâng în apă. Deja văd tura compromisă, dar din fericire nu m-am udat decât un pic și luăm încrezătoare poteca în primire.

Panta este destul de abruptă chiar de la început, pentru ca apoi, pentru o perioadă, să se accentueze și mai tare, dar știam deja acest lucru și nu ne descurajăm. De fapt aflasem că tot traseul e un urcuș continuu, destul de susținut, dar am considerat că va merita efortul.

Și oricum, nu e totuși chiar așa de greu, pe alocuri panta se mai domolește, urcușurile mai grele fiind intercalate uneori de porțiuni foarte plăcute, mai ales când ajungem în zona cu „covor verde pufos”, așa cum îmi place mie să-i spun. Pădurea e așa frumoasă aici încât orice efort depus parcă dispare într-o clipă.

La ieșirea din pădure cotim 90 de grade la stânga, coborând un pic într-o mică șa la început, după care încet încet reluăm urcușul, de data asta pe culmea descoperită. Vremea e un pic cam ciudățică. Deși se anunța soare toată ziua, acum e destul de înnorat și soarele iese dintre nori doar câteva clipe din când în când, de-ajuns cât să apucăm să facem o poză, că la a doua deja fix după ce încadrez, dispare soarele și nu apuc să apăs pe buton. Parcă ne face-n ciudă nu alta :) Dar nu-i bai, și-așa fac prea multe poze :)

Urcăm ușor ușor delușor după delușor, vârfuleț după vârfuleț, ghidându-ne după momâile de piatră pe care se mai zărește marcajul decolorat de miliarde și miliarde de stropi de ploaie și fulgi de zăpadă care au căzut peste el. Sunt rare, dar nu e ca și cum direcția n-ar fi clară. Îi dăm tot înainte…. și pare că nu se mai termină. Pe dreapta însă ne putem clăti ochii cu priveliștea superbă spre Bucegi, deasupra cărora niște nori albi fotogenici dansează de zor. Așadar, cum vrem să facem o poză, cum ne oprim și ne tragem și suflul. Sau invers :))

Cu rhododendronul însă… se pare că m-am cam grăbit până la urmă. Când ajungem la primele pâlcuri, îmi dau seama că abia acum scoate încet încet capul, fiindcă sunt foarte foarte rare. Dar nu-i nimic. Ne bucurăm și așa, fiecare mică moviliță roz e importantă! Și-apăi ce era dacă nu găseam deloc??

Unde mai pui că pe lângă rhodo mai găsim și alte surprize frumoase în iarbă.

Uuuuu… what do we have here?

Este o oglindă! Ba nu! O poartă spre un alt univers!!! :D

După ce se termină culmea Muntelui Răteiu și ajungem pe primul vârf mai însemnat (2005 m – fără nume însă), schimbăm direcția un pic spre stânga, ceea ce mai ales pe vreme bună e foarte ușor de intuit, mai ales că se pot dibui niște momâi îndepărtate.

Odată ce ajungem pe Vf. Răteiul, ultimul de dinainte de Leaota, vedem o turmă de oi în stânga, dar foarte aproape de potecă. Ă-ăău! Poate ne capsează vreun câine! Mă gândesc că fiind atât de puțin vizitată această zonă, poate sunt răi, așa că îi spun Monicăi să ținem cât mai mult dreapta, chiar să ne lăsăm eventual un pic mai jos de linia potecii, ca să-i ocolim cât mai mult, să vadă că n-avem nicio treabă cu oile lor și să ne lase în pace.

Bineînțeles că nu scăpăm nelătrate, dar strategia noastră a fost bună și nu vin mâncând pământul spre noi. Iar după ce văd că ne-am îndepărtat, se și potolesc. Apoi ne-nscriem pe ultima urcare și în scurt timp ajungem la momâia aia mai mare, a vârfului Leaota, fericite că a și ieșit soarele de-a binelea.

Cu toate astea, aici e vânt destul de puternic, și ne coborâm un pic într-o mică depresiune de lângă vârf ca să facem o scurtă pauză de ronțăit ceva din rucsaci. Suntem fix pe limita dintre județele Argeș și Dâmbovița.

În total nu reușim să stăm mai mult de 15-20 de minute, căci ne ia repede frigul de la vânt, chiar dacă am luat pe noi încă un strat de îmbrăcăminte. Începem așadar coborârea.

  Vf. Leaota – Cabana Brătei: 3h

Acum deja nu mai e nimic greu și zburdăm bucuroase la vale. Când ne apropiem însă de șaua în care fuseseră oile la urcare, observ cu puțină teamă că acum sunt fix în potecă, și nu e ca și cum ar fi în mișcare ca mai devreme, ci s-au pus pe moțăit. Păi bine băi baciule, fix în potecă le-ai adus? Și de data asta nu știu dacă ne mai merge, dar îi spun Monicăi să aplicăm aceeași strategie, și să ne lăsăm cât mai mult pe partea stângă ca să nu ne ia la ochi.

Însă pe măsură ce ne apropiem de șa observăm ceva ciudat: din dreapta vin niște…. cai?!? Ei uite cai chiar n-am mai văzut până acum în creastă. Și culmea, sunt oameni călare pe 2 dintre ei. Am mai văzut eu cai în crovurile din Mehedinți, care acolo nu îi călărea nimeni.

Parte bună e că, spre surprinderea noastră, câinii au treabă să-i latre pe cai, așa că pe noi nici nu ne bagă în seamă când ne apropiem, iar până ajungem noi efectiv în șa, caii au trecut iar câinii s-au tolănit pe iarbă, parcă răpuși total de efortul de a face urât la cai. Zici că-s toropiți, nu alta. Așa că ne trece orice teamă. Ne întâlnim cu ciobanul, om de treabă pe care îl întrebăm una alta și începe să ne povestească despre toți munții din jur, ne zice cum se cheamă fiecare vârfuleț și fiecare stână, și e o plăcere să-l asculți.

Uite, colo șa îi zice vârful Tâncava, iar stâna mea e dincolo de dealul cela!

Observasem și eu pe hartă de acasă, munții de pe-aici chiar au niște denumiri ușor cuidate: Râiosul, Cioara, Fundul Pământului, Iuda, Șutila…

Înainte să ne despărțim îi dăm niște ronțăieli pe care le mai avem noi în rucsac, că nu murim de foame până ajungem la masă mai încolo, și ne luăm la revedere cu drag.

Și-apoi îi dăm mai departe la vale, tot zburdând tot zburdând, și  admirăm iar rhododendronul sau panseluțele frumoase din iarbă. Acum soarele luminează totul în jur și parcă e cu totul alt peisaj ca la urcare. Ce bucurie pe noi!

Când ajungem din nou la limita pădurii, cotim stânga și ne încadrăm iarăși pe potecuța ce pe alocuri se îngustează și traversează covorul verde cel pufos :)

Și uite-așa in no time ajungem de unde am pornit, cu grijă de data asta să nu ne mai latre câinele de la Cabana de vânătoare. Dar nici nu mai aveam cum să greșim, căci acum se vede clar că traversarea pârâului se făcea un pic mai jos, și deci nu era nevoie să fi trecut prin curte. Duuuuh!

Pe pod ne intersectăm cu un domn care cum ne vede două fete singure ne întreabă de unde venim.

– Păi… am fost până sus pe vârf și înapoi.
– Singure??? Păi nu vă e frică?
– Nu.
– Păi știți că pe sus sunt mistreți și dacă prindeți o mamă cu pui… vă atacă!

Eh… iaca n-am văzut niciunul și n-am pățit nimic! Bine măcar că nu ne-a zis că sunt urși :D

Revenite la mașină, pe poartă iese același domn pe care l-am văzut și dimineață și îl rog să-mi spună și mie ce e aici. Se pare că este o captare secundară pentru o hidrocentrală (una din multele din zonă). Apoi mai stăm câteva minute la vorbă și cu dânsul, în care ne povestește despre cum e pe-aici prin zonă, despre soție, și noi îl întrebăm una alta despre munca lui și ce ne mai trece prin cap. Săracul nu prea vede multă lume pe-aici, mai ales două fete singure, într-o mașină cu număr de Franța :)

Ne luăm apoi la revedere, și după încă un drum zdruncinat pe „autostrada cu 6 benzi” până la Moroeni, ne îndreptăm iarăși spre Sinaia să mâncăm ceva bun, nu înainte de a trece iar prin satul Glod în care oamenii sunt la fel de „ocupați” ca dimineață. Ba acum parcă sunt ȘI mai mulți pe stradă, unii cu sticle de bere în mână, alții uitându-se urât la noi că îndrăznim să vrem să mergem pe banda noastră, cu căini sărindu-ne în fața mașinii… un haos total. Pare o altă lume acolo, una în care parcă ești cu mașina pe o uliță, nu pe drum național cu 2 benzi…

Finalul zilei însă ne amintește cât de frumoasă a fost tura prin Leaota, cu un apus superb pozat din mers din mașină. Ce bine că n-am rămas acasă!!! :D