Rimetea & Piatra Secuiului

Dorința mi-a fost îndeplinită nu după mult timp, pentru că în 2014, în drumul meu spre Maraton Apuseni, unde am mers ca voluntar, traseul a trecut și prin Rimetea, atât la dus, cât și la întors, când am făcut o mică plimbare până la Cetatea Colțești. Însă per total nu am putut să mă bucur de locul meu preferat decât vreo două ore, iar eu încă din 2011 visam să mă întorc măcar o săptămână, pe timp de toamnă, când culorile o iau razna. Dar nu știam exact când voi putea să-mi îndeplinesc acest vis…

Însă iată că uneori viața ia niște întorsături la care nu te-ai fi așteptat în nici o mie de ani, și visul mi s-a îndeplinit (într-o formă mai văratică decât tomnatică, dar ce mai contează?), căci la începutul lui iulie, la aproximativ 1 an de la ultima vizită, într-o zi cu mult soare, la ora 7:30 mă îmbarcam în autocarul de Aiud (bine, el mergea până la Satu Mare, dar eu coboram la Aiud). În condițiile în care cu 24 de ore înainte habar nu aveam că voi face asta.

A fost unul dintre cele mai spontane și nebune lucruri pe care le-am făcut vreodată. Și toată lumea care mă cunoaște știe asta. Da, eu care planific o călătorie cu o mie de ani înainte, am luat hotărârea să plec spre Rimetea în aproximativ 5 minute. Crazy, right? :))) Dar a fost poate cel mai bun lucru pe care puteam să-l fac pentru mine în momentul respectiv, și s-a dovedit a fi și unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat pe 2015 (și poate chiar mai mult de-atât).

Se spune că „a treia oară-i cu noroc” (deși varianta din engleză mi se pare mult mai potrivită în cazul meu – „Third time’s a charm”). Și chiar așa a fost. Nu credeam că e posibil să mă îndrăgostesc de acel loc și mai mult decât eram deja, dar iată că s-a întâmplat.

Deși inițial mi se părea că voi înnebuni 7 ore pe autocar până la Aiud, nici măcar n-am simțit când au trecut, și de cum am ajuns acolo parcă am călcat într-o cu totul altă lume. Și poate că la asta au contribuit și ingredientele cu care am fost „întâmpinată”: un loc superb, o vreme de vis, acorduri de chitară, verde cât vedeam cu ochii, Piatra Secuiului atât de aproape încât aveam senzația că o pot atinge cu mâna, nuferi înfloriți, o briză ca de malul mării, și, nu în ultimul rând, o companie de nota 10.

De foarte multă vreme nu mai atinsesem starea aceea de fericire în care inevitabil îți vine în minte întrebarea-clișeu „ce pot să-mi doresc mai mult”? Aproape că nu-mi venea să cred că o trăiesc. Simțeam că primesc în același timp atât de multe cadouri frumoase, încât nu știam de care să mă bucur mai degrabă, și nici măcar nu era ziua mea :)))

Au urmat apoi 3 zile de poveste, 3 zile pe care nu le-aș da înapoi nici cu forța, darmite de bunăvoie. 3 zile de relaxare, ba chiar lenevire curată pe alocuri, de endorfine, serotonină și dopamină, toate la un loc, 3 zile în care, pe lângă tonele de trândăveală, am făcut loc și unui traseu pe munte, că nu se putea fără :)

De stat am stat de fapt în Colțești, și nu în Rimetea, în Rimetea fugind doar în una dintre zile pentru o plimbărică.

Traseul așadar l-am pornit din Colțești, de unde am urmărit cătinel crucea albastră până sus pe Piatra Secuiului. Dat fiind că în 2011 parcursesem fix porțiunea cealaltă, adică din Rimetea până pe vârf, acum a fost un traseu nou pentru mine, că tot mi-a părut un pic rău în 2011 că nu am continuat creasta până în Colțești.

Și deși am crezut că urcușul din Colțești va fi mai domol, s-a dovedit la fel de abrupt ca cel din Rimetea (cel puțin pe câteva porțiuni) și nici grohotișul n-a lipsit nici de-aici, deși totuși cred că a fost mai puțin în comparație.

Vremea a fost excelentă, numai că de la un punct încolo am realizat că poate un pic PREA excelentă, pentru că era să mor de cald.

Unul dintre partenerii de drum :)

Au fost doi cățeluși de fapt, care chiar dacă au urcat tot timpul cu limba de-un cot pe-afară de la căldură, nu s-au lăsat deloc bătuți, și deși la un moment dat am crezut că s-au întors în sat, pentru că dispăruseră ca măgarul în ceață, au continuat până pe vârf și iaca pe unul dintre ei l-am prins chiar lângă faimoasa și controversata bornă (de fapt una dintre ele, că sunt două), mândru nevoie mare că a ajuns sus și poate admira priveliștea de la înălțime :))

Rimetea și multitudinea de petice de teren le-am găsit la fel de fotogenice și încântătoare ca și prima dată, și drept urmare am făcut o pauză dolofană acolo sus, că vorba aia… nu era nicio grabă :)

Plecând la ora 6 dimineață din Colțești, am ajuns înapoi în sat undeva în jur de 11 jumătate, leoarcă complet, dat fiind că deja bătea soarele așa de tare că aveai impresia că a deschis cineva ușa de la cuptor. Așa că am căutat repejor refugiu la umbră, și am continuat relaxarea.

În caz că se întreabă cineva, acel loc superb în care am stat se numește Conacul Secuiesc, unde… ce pot să zic…? Hmmm… cred că tot ce aș putea spune este că nu cred că ar putea fi posibil ca cineva să meargă acolo și să nu se simtă bine. Priveliște excelentă, mâncare absolut delicioasă și oameni de nota 10. Cam ce poți cere mai mult de la o vacanță? Locul meu preferat din conac cred că este foișorul, de unde ai o priveliște 360° de la înălțime…

… deși nici cu camera în care am stat nu mi-e rușine, nu de alta dar aveam vedere prin 3 ferestre de mansardă spre „doar” 3 din cele 4 puncte cardinale. E ceva cu ferestrele astea de mansardă… Au un… je ne sais quoi :) Cea din baie dădea fix spre Piatra Secuiului. Păcat că nu puteai să stai numai în baie toată ziua :)))

Cele 3 zile petrecute acolo au trecut ca vântul și ca gândul. Au fost unele dintre cele mai frumoase zile din 2015, dar lucrurile frumoase uneori trebuie încheiate și înmagazinate bine de tot în memorie ca să te poți bucura de ele pentru totdeauna.

Nu știu dacă voi mai reveni în zonă pentru acea săptămână tomnatică la care visam mai demult, sau vreodată de fapt, însă dacă se va mai întâmpla, chiar și din goana mașinii, știu sigur că nu voi mai trece niciodată pe acolo fără să-mi amintesc de acele 3 zile.