M. Bucegi – V. Galbenele (Hornul dintre fire) + BMC + V. Priponului

Scris de | Alexandra

Sâmbătă, 16 iunie 2016

Având în plan un traseu destul de lung și solicitant, am ajuns în Bușteni cu o seară înainte. Era important să fim odihniți bine și să pornim cât mai devreme dimineață. Așa că am luat un tren vineri seară, și am ajuns în Bușteni la timp cât să mâncăm și să luăm camera în primire.

Pentru că de multe ori în trecut ajunsesem la baza muntelui cu mașina, cred că era prima dată când exploram străzile Bușteniului cu rucsacul în spate și casca prinsă de rucsac. Trebuie să spun că găsit ceva foarte special în asta. Cazarea era ceva mai sus de Casa Magică, pe o străduță la stânga, așa că am avut ocazia să mergem destul de mult pe jos, atât vineri seară cât și dimineață, când am făcut apropierea de pădure.

Cumva mi-am dat seama că atunci când ești în mașină, toate detaliile îți scapă. Astfel că deși mai umblasem prin Bușteni de atâtea ori, parcă abia acum observam casele vechi și deosebite, florile roz ce se ițeau de prin grădini, puternicul impact pe care îl are masivitatea muntelui din spatele clădirilor de stațiune montană și parcă mă ducea ușor cu gândul la ceea ce văzusem prin Alpi. M-am gândit un moment la cât de impresionați trebuie să fie turiștii, mai ales cei din țări fără munți înalți, când vin prima dată aici și văd abrupturile Bucegilor ce se ridică brusc în spatele caselor. M-am simțit norocoasă.

dsc07368

Am ajuns lângă Căminul Alpin în jur de 7:45, ceva mai târziu decât mi-aș fi dorit, dar după calculele noastre ar fi trebuit să avem timp berechet să facem tot traseul și să revenim în stațiune înainte de lăsarea întunericului.

Aveam de gând să facem V. Gălbenele (Hornul dintre fire), apoi Brâna mare a Coștilei până în V. Priponului, după care urcare în platou și coborâre în V. Cerbului prin V. Căldărilor. Un traseu destul de lung, dar pe care aveam să îl adaptăm la fața locului dacă atingerea V. Priponului s-ar fi făcut prea târziu. Așadar aveam și un Plan B. Și chiar și un Plan C dacă lucrurile aveau să se îndrepte într-o direcție total neașteptată.

Nu ne-am gândit însă niciodată că această “direcție neașteptată” ar putea veni dintr-un motiv altfel decât unul tehnic. Ne-am gândit la o serie de posibilități, dar în nici un caz la ca avea să urmeze.

Plecasem de lângă Căminul Alpin de aproximativ jumătate de oră. Eram pe Plaiul Munticelul și tocmai părăsisem poteca marcată pe prima variantă la stânga care avea să ne conducă la Refugiul Coștila.

dsc07370

Se spune că de ceea ce ți-e frică nu scapi, dar în momentul acela nu-mi era frică de absolut nimic. Nici măcar nu mă gândeam, ca de obicei atunci când intru în pădure, să fac gălăgie. Mergeam agale pe potecă, vorbind una alta. Și atunci am văzut ceva mișcându-se în pădure chiar în direcția în care mergeam.

Mi se întâmplase de multe ori în trecut să merg prin pădure, și speriată de bombe cum sunt, să mă opresc și să mi se pară că văd ceva mișcându-se, sau să mi se pară că aud ceva dubios, sau să observ o formă ce semăna cu un urs.

dsc07374

Mi-am dorit să fie și acesta un astfel de moment, care se termina de regula în 2 secunde cu concluzia “a, nu e nimic”. Dar nu a fost așa. De data asta, puteam vedea foarte clar un corp mare mergând printre copaci, și în minte mi s-au derulat vreo 3 animale. Mi-am dorit să fie câine, dar era prea mic. Apoi mi-a dorit să fie mistreț, dar… era prea mic. Mi-am dorit să fie cerb dar… avea picioarele prea scurte.

M-am oprit stană pe loc, și tot ce am putut emite a fost “Auzi? Ce-i aia?”.

Nu am apucat să termin propoziția că de după copaci i-a apărut capul, s-a uitat fix spre noi, și n-am mai avut nici un dubiu. Era ursul.

Chiar el. Gulp!

În primă fază am avut un deja vu cu câinii din Rodnei. Am început rapid retragerea cu fața spre el, concomitent cu momentul în care el a făcut un foarte mic pas săltat pe un prag de mai sus, ca să ne vadă mai bine.

Atunci cred că a fost momentul în care am grăbit pasul, și cum poți grăbi pasul decât întorcându-te cu spatele. O reacție naturală, evident, dar deloc sănătoasă. Bine măcar că unul dintre noi a avut sânge rece. Adi a rămas cu fața spre el, retrăgându-se ușor, în timp ce eu o luasem la sănătoasă întorcând capul din când în când, întrebându-l “Vine spre noi? Vine?” :))))))

În retrospectivă cred că am fost foarte amuzantă. Deși doar pentru urs poate :)))))

Ursul a dispărut destul de repede din raza noastră vizuală, asta pentru că retragerea s-a făcut în ușoară coborâre și copacii mascau locul în care ne întâlnisem cu el. Dar nu părea că vine după noi. Când am ajuns înapoi la marcaj și ne-am oprit, ne-am dat seama că ne tremurau picioarele amândurora și mie cel puțin îmi bubuia inima în piept.

Inițial am estimat că fusese la 100 de metri de noi, dar mi-am dat seama rapid că abilitățile mele de apreciere a distanțelor sunt cel puțin execrabile. Ursul fusese la vreo 30 de metri.

Stăteam pe loc și încercam să ne liniștim un pic înainte de a porni mai departe, deși nu prea mai eram siguri că mai vrem să continuăm. Nu puteam să-mi scot deloc din cap imaginea cu corpul lui mișcându-se prin copaci și apoi imaginea capului cu ochii ăia ai lui mici uitându-se fix spre noi când ne-a auzit. Avea blana foarte deschisă la culoare, de aceea nici nu mi-a semănat în primă fază a urs, și un cap foarte mare și rotund, cu urechile perfect simetrice, în formă de semilună. Imaginea mi se tot repeta în cap, ca un disc stricat de picup. Și atunci s-a întâmplat din nou.

Eu eram cu spatele spre Bușteni, iar Adi cu spatele spre munte. Și deodată îl văd cum se schimbă la față și spune “uite ursul!”.

Inițial am crezut că glumește. Dar Dumnezeule, ce glumă mai e și asta? Nici măcar nu ne revenisem bine încă. M-a întors, mai mult sub reflexul instinctiv de a te întoarce să te uiți după ceva dacă cineva spune “uite”. Până m-am întors eu, el trecuse, dar tot am apucat să văd ceva mișcându-se în pădure.

De data asta nici nu se uitase la noi. Trecuse pur și simplu la o oarecare distanță de siguranță de noi, mai mare de 50 de metri, și își văzuse de treabă.

Atunci pot să spun că ne-am speriat un pic mai tare. Nu aveam de unde ști dacă e un alt urs sau același, deși existau șanse mari să fi fost același. Și de fapt cred că nici măcar nu prea conta.

Ca un flash back, atunci ne-am amintit că nu mai devreme de 5-10 minute de a vedea primul urs, auzisem niște lătrături puternice dinspre dreapta, și chiar spusesem în glumă “a, cred că e ursul”. Acum se legau toate. Probabil că ursul fusese gonit de câini din dreapta, venise spre zona noastră, după care probabil acum se întorcea. Asta dacă era același urs. Dar cine știe ???

Tremuratul în picioare revenise. Am rămas pe loc cel puțin încă vreo 15 minute, neștiind ce să facem. Prima dată fusesem destul de calmi, pentru că aveam oarecum în minte varianta sigură de a ne întoarce în stațiune. Acum ne simțeam cumva înconjurați. Un sentiment deloc plăcut.

Am oscilat un pic, gândindu-ne și la posibilitatea de a renunța complet la tură cu bănuiala că poate e un semn și nu trebuie să facem tura asta (poate aveam să pățim ceva dacă alegeam să continuăm) dar totuși ne era prea ciudă să o lăsăm baltă (apăi doar n-am venit până aicea degeaba ?!?!. Dacă renunțăm, ce facem ? Ne întoarcem așa ca proștii la București ? No way ! Hai să mergem !

Și am mers. Nu prin același loc, ci am continuat spre dreapta și am făcut stânga un pic mai sus. Nu prea mai aveam curaj să urcăm prin același loc, deși cu siguranță întâlnirea nu s-ar mai fi repetat.

Recunosc că mie personal, pe următoarea bucată, până am ajuns la băncuța cu schiuri, mi-a fost foarte frică. Îmi bătea inima în continuu, mă tot uitam stânga dreapta prin pădure ca disperata, de mi se făcuse capul girofar, ca și cum ar fi ajutat la vreo ceva, și suflam în fluier din minut în minut. Asta pe lângă cântat, bătut din palme, și tot tacâmul, doar doar nu ne-am alege și cu o a treia întâlnire cu ursul. Atâta gălăgie nu cred să mai fi făcut în viața mea pe munte.

Abia când un alt grup ne-a ajuns din urmă la băncuța cu schiuri m-am putut relaxa. Cumva prezența a încă 3 oameni m-a liniștit, ca și cum ar fi fost o cupolă protectoare anti-urs, deși îmi era clar că era doar o iluzie și creierul îmi juca feste.

După o scurtă pauză de ronțăit, am continuat împreună mai departe până aproape de Refugiul Coștila, unde ei au făcut stânga și noi dreapta, nu înainte de a trece din nou prin poienița de unde apare măreț Peretele Vulturilor chiar în fața noastră, cu care făcusem cunoștință cu un an înainte în tura organizată de Andrei pe Brâna Aeriană.

dsc07383

Când am ajuns la Refugiul Coștila era deja ora 10:20. Pierdusem cam o oră din cauza ursului. Eram un pic în întârziere, dar totuși cu suficient timp în față până la lăsarea întunericului. Nu mai fusesem niciodată acolo. Mai văzusem refugiul și cu un an înainte, dar de la o mică distanță. Atunci făcusem stânga, acum traseul nostru începea chiar de lângă el.

dsc07390
dsc07393

Acolo am găsit o fată dormind pe izopren în fața refugiului. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că doarme acolo, în condițiile în care ursul putea veni oricând. Tocmai ne povestise un băiat din acel grup că mai demult a intrat o ursoaică în refugiu, și s-a blocat ușa după ea și nu mai avea cum să iasă. Evident că devenise nervoasă, iar cei ce se aflau înăuntru în acel moment au spart până la urmă acoperișul și au ieșit afară ca să îi deschisă ușa să iasă. Hilar și nu prea.

Fata s-a trezit când am ajuns, și am vorbit un pic cu ea. Prietenul ei era mai sus la cățărat, și urma să se ducă și ea. Nu mai țin minte dacă atunci sau altă dată, ne-a povestit că urcase singură noaptea până la refugiu. M-am uitat lung. Am admirat-o pentru curajul ei, dar în același timp mi-am dat seama că nu aș putea face niciodată așa ceva. Mie mi-a fost frică singură prin pădure în miezul zilei, în Crai, darmite noaptea prin Bucegi, printr-o zonă atât de frecventată de urși. Și nu orice fel de urși, ci din ăia obișnuiți cu omul.

La Refugiu deja mă simțeam mult mai bine, și după ce am mai ronțăit ceva și acolo, am pornit mai departe. Din acel punct intram pe tărâm complet nou, și aveam să urcăm un pic până atingeam Creasta Coștila-Gălbenele, apoi să traversăm Firul Principal și cel Secundar, după care să ne croim drum spre Hornul dintre fire.

dsc07397
dsc07403
dsc07400

Traseul n-a fost foarte greu de dibuit, dar au fost câteva puncte cheie în care a trebuit să fim foarte atenți. Aveam indicații din câteva jurnale citite în prealabil, și la noi luasem schițe din Walter Kargel. Înainte de a coborî în firul principal am găsit lanțul indicat în jurnale, după care am trecut ambele fire și am ajuns la primul hornuleț. Am impresia că am încercat să-l ocolim prin stânga, neștiind că era bine prin el, dar ne-am întors rapid.

dsc07410
dsc07423
dsc07424

Același lucru l-am încercat și la hornul mare, pentru că ni se părea extrem de netedă și neabordabilă la început, însă ne-am întors și în acest caz.

Morala: nu ocoliți nimic prin stânga :))) oricât de nasol ar părea ce e în față.

De fapt și de drept, nimic nu era nasol odată ce te apucai să le cațeri. Primul horn nici măcar nu mi-l amintesc. Iar al doilea îmi amintesc că deși la prima vedere părea foarte grea prima bucată, imediat ce am pus mâinile și picioarele pe ea m-am cățărat destul de ușor, după care ne-am afundat în strâmtoare și am savurat priză cu priză, până am ajuns sus, cam în 15 minute. Nimic complicat, doar un pic de atenție trebuie.

dsc07429
dsc07442

Odată ieșiți din hornul cel strâmt, am pătruns în cetatea de piatră a Bucegilor. A fost exact atât de impresionantă și copleșitoare precum povestiseră și ceilalți în jurnalele lor. Peretele Gălbenenelor se înălța parcă până la cer, și părea impenetrabil. L-am admirat câteva momente cu gura căscată și capul pe spate, după care am continuat urcarea până la Hotel Gălbenele.

dsc07449

Pe această bucată am continuat împreună cu un grup de 2 băieți însoțiți de unchiul lor, care urmau să facă ceva mai târziu cale întoarsă. Ei nu aveau căști, așa că în horn i-am avertizat să aștepte până ajungem noi sus, iar apoi i-am lăsat să meargă în față. Nu de alta, dar mai pica o pietricică două din când în când, și nu se știe niciodată când vine una mai mare.

Până la Hotel urcușul a fost abrupt, dar ușor, nimic tehnic. Acolo am hotărât să facem o pauză de masă. Poteca de acces la hotel este foarte expusă, dar o adevărată plăcere.

dsc07475

Stând acolo în peșteră și mâncând liniștiși, ne gândeam că în sfârșit am scăpat de teama ursului. Pe aici CHIAR nu are cum să ajungă ursul. Pe unde ar urca? Pe horn? Hahahaha! 2 zile mai târziu mă uitam pe un jurnal scris de Mugurel cu un urs făcându-și siesta fix în locul în care mâncam noi.

Nu am nici cea mai vagă idee cum a înaintat grăsanul pe poteca ce duce la hotel, dar există poze care atestă asta foarte clar.

Mno, mai zi ceva.

Concluzia: ursul poate fi oriunde, oricând. Chiar și pe Fisura albastră probabil :))))

La momentul respectiv însă nu cunoșteam acest detaliu (ignorance trully is bliss!) așa că am mers foarte liniștiți și zglobii mai departe, având certitudinea că nu avem cum să vedem ursul prin aceste locuri, așa că nu mai făceam niciun fel de gălăgie.

dscn9822

Am continuat să urcăm până în Strunga Gălbenelelor, din care am tras cu ochiul spre cealaltă parte a tărâmului secret. Dincolo de strungă se vedeau 2 fisuri puternice, iar poteca părea că coboară până la baza primei. M-am întrebat un pic îngrijorată oare pe unde doamne iartă-mă urma să fie traseul, căci nu prea vedeam cum aș putea scoate cămașa prin acele 2 fisuri.

dscn9823
dsc07503
dsc07513
dsc07511
dsc07517

La o privire mai atentă însă, prima era chiar simplă, dar a doua… nu prea. Am mers însă mai departe, cu ideea că de fiecare dată traseul se dovedește a fi mult mai ușor decât pare. Și chiar așa a fost și de această dată.

dsc07524

Mai întâi am coborât scurta porțiune până în Valea Scorușilor (ce nu părea deloc prietenoasă la prima vedere), după care am început urcarea prin și pe lângă prima fisură, după care, înainte de a ajunge la a doua fisură, am virat brusc la stânga și am început o urcare abruptă cam alandala, dar ghidați de momâi, care ne-a urcat până sus în Brâna Mare a Coștilei. Yuhuuu!

dsc07532

O privire înapoi spre Strunga Gălbenelelor, din care am coborât

dsc07542
dsc07549
dsc07546
dsc07555

Intrarea pe poteca bătătorită de pe BMC m-a bucurat și mi-a dat un sentiment de liniște, deși știam că mai urmează o porțiune cu semnul întrebării la intersecția cu Valea Mălinului, dar măcar nu era foarte departe, ci prima vale întâlnită pe BMC.

dscn9872

Valea Mălinului am găsit-o plină de zăpadă, așa cum ne și așteptam. Știam că aveam de coborât mai întâi, după care trebuia urcat la loc, pentru că ruptura de pantă era prea mare ca să putem continua pe brână de-a dreptul.

dsc07569
dsc07571

Nu știam însă cât trebuie coborât de fapt. Tot ceea ce știam era că nu puțin. Așa că am coborâââât și am coborââât , până am început să ne întrebăm dacă nu cumva am trecut de ceea ce trebuia să găsim. Citisem și de o cordelină roșie, și de un lanț, dar nu găsisem nimic de acest gen.

Un pic mai jos ne-am întâlnit cu un grup ce urca de jos pe Mălin. Era un grup destul de numeros. Nu aveau căști, și erau și foarte gălăgioși, mai ales unul dintre ei, ceea ce nu mi-a plăcut deloc.

Zăpada se termina un pic mai jos, și am hotărât că cel mai sigur este să mergem până acolo pentru a putea pătrunde pe firul văii, dar până la urma o oportunitate de a traversa pe zăpadă s-a arătat ceva mai devreme.

Odată intrați pe fir, am început urcarea până înapoi la BMC. Această porțiune mi-a displăcut puternic, pentru că terenul era foarte instabil, călcai mereu pe o amestecătură de pietre, pământ și lemne făcute terci, și nu aveai nimic de ce să te poți ține.

Când am văzut inscripția roșie și săgeata pe peretele din dreapta (B. M. COȘTILEI) am fost cea mai fericită. Dar pasajul de acces pe potecă s-a dovedit mai delicat decât mi-am imaginat, datorită faptului că lanțul era rupt. Am înțeles ulterior că ceva avalanșă l-a rupt. Eram deja stresată de terenul instabil pe care urcasem, așa că n-am mai avut deloc răbdare să găsesc o cale să mă urc singură, și m-a ajutat Adi cu o mână întinsă. Nu voiam decât să scap cât mai repede de acolo. Urâtă vale! (dacă am fi avut coardă, un foarte scurt rapel ne-ar fi scutit de tot chinul cu coborârea și urcarea pe fir).

dsc07586

Mai departe în schimb am urmat brâna prin unele dintre cele mai frumoase locuri din Bucegi. Totul era nou și așa cum visasem. Poteca se unduia pe lângă perete, urmărind curbele naturale ale muntelui, conducându-ne prin acele locuri ascunse care acum mulți ani nici măcar nu visam că ar exista. M-am simțit din nou extrem de norocoasă.

dsc07595

Am urmărit pe schiță cum am traversat pe rând Valea Țapului, apoi 2 fire ale Văii Urzicii, pe urmă Valea Caprelor, până într-un final când am ajuns în Valea Priponului.

dsc07596
dsc07604
dsc07609
dsc07611
dsc07618
dsc07630
dsc07646
dsc07664
dsc07687
dsc07689

De fapt pe o pantă maaare și lată pe care am hotărât să luăm o mică pauză înainte de a intra pe Pripon.

Nu cred să ne fi așezat de mai mult de 2 secunde când am observat o căpriță la vreo 200 de metri de noi. După care încă una. Și încă una! Omg, sunt vreo 6!

dsc07696

Inițial s-au speriat, și s-au cocoțat pe niște stânci cel puțin verticale, după care s-au obișnuit cu noi, au văzut că stăm pe loc și nu prezentăm nicio amenințare, și și-au văzut în continuare de treabă. Ba una chiar s-a apropiat foarte mult de noi, molfăind fără probleme iarbă. Se mai uita din când în când la noi, dar n-avea nici un stres.

După pauză am început coborârea pe Pripon, fără nici măcar a mai lua în calcul planul inițial de a urca pe Pripon până în platou și a coborî apoi pe V. Căldărilor. Am intrat așadar efectiv pe Valea Priponului. Valea nu reprezintă dificultăți tehnice și este ușor de urmărit, cu excepția unui singur punct, unde poți rata o săgeată spre dreapta.

Bineînțeles că am ratat-o și noi, și am mers înainte până când am ajuns în vârful unei rupturi de pantă ce impunea o descățărare cel puțin periculoasă. Adi a vrut să încerce, dar ne-am dat seama că nu e pe acolo și ne-am întors până la ultima momâie. Doar la întoarcere am văzut săgețica roșie vopsită pe peretele din stânga (în sensul de urcare) și am urmat-o bucuroși, evitând astfel pe o potecă foarte ușoară, ce intra în jnepeni, ruptura de pantă care știam că nu face parte din “program”.

dsc07700

Chiar când am intrat în jnepeni, nu mai știu exact de ce, era o distanță destul de mare între noi. Adi era mult în dreapta când, deodată, am auzit un foșnet puternic venind de sus din stânga. Eram sigură că nu mi s-a părut, pentru că fix în acel moment stăteam pe loc nemișcată.

M-am gândit că poate e o capră, dar s-a auzit de destul de aproape, și apoi ce să caute o capră așa de aproape de noi? N-am mai stat pe loc să mă gândesc prea mult și am băgat viteză la vale.

Câțiva metri mai jos deja mă gândeam la altceva când era să calc într-un mare… cum să zic elegant…. excrement :)) Era fix în mijlocul potecii. Nu m-am gândit foarte mult la asta și am mers mai departe. Mi-amintesc că doar m-am întrebat foarte fugitiv din ce animal o fi provenit, că era cam mare și nu îmi aminteam să mai fi văzut vreodată așa ceva. De capră sigur nu era, că ăla arată total altfel, și în niciun caz nu era de om, că nu semăna absolut deloc. Dar imediat după aceea gândul mi-a zburat la altceva.

În scurt timp am ajuns la stâna părăsită, și de acolo a mai fost numai un pic până ce am dat în poteca marcată de pe Valea Cerbului. Aventura noastră nemarcată se terminase, acum nu mai trebuia decât să urmărim marcajul și să ajungem la capăt pe lumină, dar știam că intrasem din nou pe teritoriul ursului, ceea ce ne-a adus un pic de stres înapoi (de parcă până atunci am fi fost safe, ce glumă bună).

Ne-am pus așadar pe făcut un pic de gălăgie din când în când. În rest, însă, era liniște. Iar în liniștea asta s-a auzit la un moment dat un foșnet atât de brusc, de mi-a sărit inima din loc.

Era un alergător. Pfiu! Da ce m-ai speriat, maică! A trecut de noi (era primul om pe care îl vedeam după atâtea ore) și s-a îndepărtat încet încet din ce în ce mai mult.

Nu mai țin minte dacă de la el sau de la altcineva am aflat că urmau să mai vină niște oameni din urmă, așa că ne-am hotărât ca la bifurcația din Poiana Văii Cerbului să așteptăm un pic până mai vine cineva, ca să nu continuăm singuri. După experiența de dimineață, niciunul dintre noi nu mai avea chef de umblat seara pe Plaiul Munticelul doar în doi.

Și din fericire am avut noroc și n-a fost cazul. La bifurcație nici n-am ajuns bine și fix în același timp a apărut din fiecare zare câte un grup. Doi din urma noastră, doi dintre Balaur, și apoi încă doi tot din urma noastră, dar au trecut pe lângă noi și au continuat mai departe, certându-ne din mers că am făcut prea mare gălăgie, când ursul de fapt umblă doar dimineața și seara. Eu înțeleg logica, dar după ce dai nas în nas cu ursul, nu prea ți vine să mai mergi liniștit pe potecă. Vorba aia… după ce te arzi.. sufli și-n iaurt. Plus că…. zi-i asta ursului care l-a urmărit ziua în amiaza mare pe Mugurel… ăla nu știa că urșii umblă doar dimineața și seara. Era rebel se pare.

Noi 6 stăteam deja la taifas, încercând să stabilim pe unde să o luăm. Pentru noi doi era mai bine să ieșim direct la Casa Magică, unde voiam să mâncăm, dar Cosmin și soția lui aveau mașina la capătul traseului marcat cu bandă galbenă, la jumătatea distanței între Bușteni și Gura Diham. Celorlalți doi, o doamnă româncă și un domn italian, din păcate nu am reținut numele, le era indiferent, așa că până la urmă am hotărât să mergem cu toții spre drumul forestier dintre Bușteni și Gura Diham. Unde-s mulți, puterea crește.

Și unde mai pui că am avut astfel ocazia să cunoaștem niște oameni tare faini, cu care ne-am conversat de zor tot drumul până la mașina lui Cosmin, relaxați complet, fără a mai fi deloc stresați de urs sau de ce se putea ascunde în acea pădure, care fie vorba între noi, cred că e plină de urși dat fiind că mirosul de grătar din vale împânzește zona pe seară.

dsc07713

Timpul a trecut însă foarte repede, și la 19:30 am scos capul din pădure, și am ajuns la drumul prăfuit, dar nu înainte de a da peste un mare… cum să zic elegant… excrement, fix ca cel pe care-l văzusem pe Pripon. Cosmin ne zice relaxat: aaa, e de urs :))))

Într-o secundă mi s-au legat toate în cap. Caca de urs văzut de noi, foșnetul din jnepeniș… gulp! Cred că în acel moment am fost cât pe ce să avem o a treia întâlnire cu ursul. Nu mi-a venit să cred cât de aproape am fost. Mă bucur doar că nu l-am văzut. Oare el ne-o fi văzut pe noi?

Vorba aia… noi am văzut ursul de vreo 2 ori de-a lungul timpului, dar cine știe de câte ori ne-o fi văzut el și n-a spus nimic….

Seara s-a încheiat după o masă copioasă la Casa Magică (doamne, iubesc pastrama aia de oaie!!). Noi am vrut să mergem pe jos pe drum până în Bușteni, mai ales că eram 6 în total, dar Cosmin și soția lui au insistat să ne ducă ei cu mașina, și după un timp am cedat. Ne-am înghesuit noi 6 în mașină, dar a fost ok. După câteva sute de metri le-am dat dreptate… ne-am fi umplut din cap până în picioare de praf dacă am fi mers pe jos. Plus că ar fi fost câțiva kilometri, iar tura nu fusese chiar scurtă. Sper să am ocazia să întorc favoarea cândva :)

Nu-mi aduc aminte multe după ce am mâncat. Știu doar că trebuie să fi urcat pe stradă până la cazare, să fi făcut un duș, după care cred că am picat.

Duminică, 17 iulie 2016

Noaptea a fost foarte odihnitoare, și nu ne-am grăbit cu trezirea. Să fi ieșit pe la 11 din cameră, apoi am făcut o oprire tot la Casa Magică pentru micul dejun, după care ne-a venit ideea de a merge pe la Castelul Cantacuzino. Eu nu fusesem niciodată, și eram curioasă.

Înainte de asta am admirat căsuțele de prin Bușteni cât și priveliștea de pe pasarela pietonală.

dsc07724
dsc07725
dsc07730
dsc07734

La castel am găsit o grădină extrem de frumoasă și de atent îngrijită, care mi-a întrecut cu mult așteptările. Chiar nu aveam nici cea mai vagă idee că e atât de fain. De multe ori am aruncat un ochi către castel când treceam prin Bușteni, dar niciodată nu am bănuit că în spatele imaginii destul de banale se ascunde așa ceva.

dsc07752
dsc07770
dsc07799

Pavilioanele și florile de pe terasă mi-au adus instant aminte de o vilă din Italia, de pe malul lacului Como, pe care o vizitasem cu câțiva ani în urmă, iar vederea din foișorul de la înălțime, din spatele castelului, m-a ținut pe loc mai bine de jumătate de oră.

dsc07795
dsc07777
dsc07800

Piesa de rezistență a fost însă leagănul, sau mai bine zis leagănele, că erau două, dar unul era mai șmecher decât celălalt :P, în care ne-am dat până când au început niște copii să se uite urât la noi :)))) Erau prinse de niște copaci imenși, și te puteai ridica atât de sus încât puteai atinge cu piciorul un alt copac imens din față.

dsc07813

După care am căutat disperați un loc de pus hamacul în zonă, dar nu am găsit nimic. Ne-am întors așadar în centru, ne-am luat bilete la tren, și am realizat că nu mai avem foarte mult timp la dispoziție, dar jumătate de oră în hamac tot aș fi lenevit. Dar unde? Centrul nu e tocmai plin de locuri liniștite, cu copaci mulți și cu priveliște. Așa că a trebuit să facem un compromis.

Am găsit până la urmă un locșor printre copacii de deasupra parcului Primăriei, care n-a fost chiar ideal, dar vorba ceea… decât deloc…

dsc07835

Trebuie să spun că în timp ce mă legănam ușor în hamac, din când în când îmi venea din nou în cap imaginea ursului. Doamne ce week-end!

Ulterior am aflat din mai multe surse că ursul fusese văzut de mai multe ori, de mai multe persoane, în mai multe locuri în acele două zile. Evident, nu același urs. Ceva trebuie să fi fost foarte foarte în neregulă cu acel week-end!

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

Bușteni – Ref. Coștila – V. Gălbelene (Hornul dintre fire) – BMC – V. Priponului – Bușteni

Marcaj: +NM + 

Durată: 12h
Munții: Bucegi
Punct plecare: Bușteni (900 m)
Altitudine max.: ~2350m
Diferență nivel: +1600m / -1600m
Tip traseu: drumeție+traseu alpin 1A
Surse apă: nu
Stare marcaj: ok
Hartă folosită: MN 01 (Munții Noștri) Schubert & Franzke | Munții Bucegi
Sezonalitate: traseu periculos pe timp de iarnă
Data: 16 iulie 2016

harta_brana_mare_a_costilei_valea_priponului
bucegi-harta-v-galbenelelor-bmc-v-priponului

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Esti clipa mea de ragaz pe care mi-o iau zilnic, citindu-te! Esti energia cu care ma incarc mereu cand sunt trista, nervoasa, obosita sau am nevoie de lumina. Citesc… si recitesc… si ma bucur ca un copil la aparitia unui articol nou. Am devenit dependenta de paginile tale. Iti multumesc mult pentru ceea ce descopar, si pentru raspuns iti multumesc, si iti doresc din suflet sa ai sarbatori frumoase si senine. Un an mai bun cu sanatate si bucurii !

    Răspunde
    • Draga mea, esti prea draguta! Iti multumesc din suflet pentru cuvintele atat de frumoase si pentru urari!
      Este o mare bucurie pentru mine sa stiu ca articolele mele ofera energie unui alt suflet, si iti doresc cu toata inima inzecit ceea ce imi doresti tu mie! Te imbratisez cu mult drag!

      Răspunde
  2. intradevar ai trait o aventura frumoasa iar ursii si Bugegiul tiau facut inima sa iti bata mai tare.imi plac pozele dar pe traseu ai fcut poze unor flori foarte frumoase.acea floare alba ca o stea o am si eu pe smart downloadata de pe net(scria ca se afla printre cele mai rare flori din lume).

    Răspunde
  3. Salut! Vreau sa știu cum e BMC ca și traseu, întâmpini dificultăți, zone expuse? Avem ceva trasee făcute în Bucegi și Făgăraş. Mulțumesc

    Răspunde
  4. Daca tot n-ai tipat „ursu’n batatura!” macar ai tinut mana pe cutit (pentru linistea ta sufleteasca doar)? :))

    Răspunde
    • Buna, Andrei! Nu am fost niciodata genul sa imi placa un sigur brand, pe mine ma intereseaza in primul rand sa fie comode, cat mai usoare si, mai ales in cazul celor de vara, flexibile.
      Am testat diverse branduri, momentan imi place Salomon si La Sportiva. Cred ca si Salewa face ghete bune, dar nu am probat inca.
      Oricum, nu orice brand se potriveste pe piciorul oricui si nici acelasi brand nu scoate modele care sa se potriveasca toate aceleiasi persoane.
      Mi-am cumparat anul trecut o pereche de ghete de approach de la North Face superbe, dar, cand le-am probat, imi erau mari pe lateral (am piciorul mai subtire de fel) si erau si foarte rigide. Nu am putut sa le pastrez, a trebuit sa le trimit inapoi. Dar sunt sigura ca poate sunt alte modele de la ei care mi-ar fi bune. Sau, daca nu mi-ar fi mie bune, sigur le-ar fi altora :)

      Imi plac ghetele mele de la Salomon pt ca sunt f comode. De la La Sportiva am doar bocanci de iarna momentan. Nu sunt ei ghete de drumetie, dar, daca tot ai intrebat de branduri, imi plac pentru ca sunt f usori si comozi. Am probat niste ghete de approach de la La Sportiva care mi s-au parut geniale, extrem de comode, insa imi erau fixe, aveam nevoie de o jumatate de numar mai mult, si nu aveau pe stoc :(((

      Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei