Lacul Sfânta Ana și circuit pe muchia craterului & Tinovul Mohoș

Drumul șerpuit spre lac l-am găsit la fel de frumos pe cât mi-l aminteam, iar pădurea la fel de fermecătoare. La intrarea în Tinov am plătit taxa pentru a parca în zonă (zona campării), am lăsat mașina și am hotărât să facem mai întâi traseul și abia la final să vizităm tinovul Mohoș.

Atunci lucrurile au început să fie din ce în ce mai interesante.

Pe harta pe care o aveam cu această zonă, văzusem un posibil circuit pe care voiam să îl facem, și anume o bandă albastră care pornea în sensul acelor de ceasornic și urma muchia craterului pe sus prin pădure, care mai târziu se întâlnea cu crucea albastră care cobora la lac și revenea în zona de campare.

Numai că în momentul în care am încercam să urmăm banda albastră… surprize surprize! După două marcaje am dat cu nasul de un gard. Și anume gardul campingului recent amenajat acolo (acum câțiva ani nu era împrejmuit). Ne-am uitat stânga, ne-am uitat dreapta, am încercat să deschidem poarta…. Nimic. Era încuiată. Am încercat să ocolim prin altă parte, am dat de un alt gard. Pur și simplu nu era chip. Ce să facem, ce să facem? Am hotărât să ne întoarcem și să întrebăm personalul care încasa taxa de parcare dar… ce să vezi.. surprize surprize din nou… nu cunoșteau limba română. Am încercat să reformulez cât mai simplu întrebarea, și posibil că înțelegeau, dar nu puteau răspunde.

Deja începeam să mă enervez. Ok. Traseul este blocat de un gard (wtf???) și oamenii locului nu îmi pot explica de ce, pentru că nu știu română (în România!!!). Așa că am decis să sun la salvamont. Mai mult mă enerva prima problemă, nu a doua, pentru că dacă n-ar fi fost prima, nu m-aș fi lovit de a doua. Eram pornită să fac o reclamație undeva, dar nu știam unde.

La salvamont am dat de un domn foarte amabil, care ne-a explicat cum să o luăm, însă, pentru că a durat un pic legătura, noi deja hotărâsem să încercăm să facem în sens invers traseul și pornisem în jos spre lac. Spre lac am încercat să găsim crucea albastră, dar nu am reușit, așa că am pornit pe drumul asfaltat până la locul de belvedere spre lac, cu telefonul la ureche, moment în care am avut o surpriză de proporții.

După ce am primit indicațiile de traseu, m-a pus naiba să întreb dacă sunt urși în zonă. Știam că sunt, dar m-am aflat și eu în treabă. Mi-a răspuns, evident, că da, sunt, și să avem grijă. Domnul de la salvamont era destul de vorbăreț, așa că mi-a dat multe detalii despre asta (un pic mai multe decât aș fi vrut să știu despre urșii din zonă :)))), după care s-a apucat să-mi mai explice o dată traseul (în caz că nu pricepusem de prima dată :))) Și atunci a apărut.

Era mică, roșcată, și frumoasă foc! Și era la 2 metri de mine. Nu mi-a venit a crede și în același timp, mi-a fost rușine să-mi vociferez uimirea având în vedere că domnul din telefon îmi tot povestea de zor chestii, așa că am încercat să nu îi retez avântul și am așteptat cuminte să termine, timp în care mă uitam la vulpița noastră cu ochi mari și nu pricepeam cum poate să fie real.

Era ATÂT de aproape și era EXTREM de prietenoasă. Nu părea să-i fie teamă deloc. Dar e drept, nici noi nu am făcut nicio mișcare bruscă și nu ne-am apropiat de ea, ca să nu o speriem, ci am lăsat-o să se plimbe ea în voie și să facă ce vrea ea, și doar am pozat-o. Nu am hrănit-o cu nimic, pentru că nu e deloc o idee bună, dar văzând-o așa de îmblânzită, m-am gândit că probabil e în grija cuiva.

După o vreme am continuat și noi drumul, și ea la fel, însă am mai văzut-o iarăși un pic mai jos, pentru că stătea numai în zonă, și din păcate am văzut că ieșea și pe șosea, iar mașinile opreau să îi facă poze, ceea ce, pe acel drum, putea duce la tamponări, sau, mai rău, putea fi călcată sărăcuța.

În scurt timp am ajuns jos la lac, unde am găsit un peisaj care m-a impresionat foarte tare. Pădurea se oglindea în apa calmă a lacului ca într-un tablou de toamnă cum erau cele pe care le vedeam în cărți cu ilustrații când eram mică, și nu m-am putut abține de la a încerca să imortalizez peisajul cât mai fidel posibil.

Apoi am pornit spre dreapta lacului, am trecut de mica bisericuță (ce era încuiată din păcate), după care am întâlnit marcajul bandă albastră pe care îl voiam. Acesta merge inițial pe marginea lacului, unde nu era nimeni altcineva, celelalte persoane din zonă, și acelea puține, rămăseseră în urmă și nu păreau interesate de acest traseu.

Am stat un pic pe gânduri dacă să pornim în acest circuit, un pic temători de urșii din zonă, dar până la urmă am riscat. Am zis… fie ce-o fi.. și am pornit, având în plan să facem cât mai multă gălăgie pentru a ne anunța prezența.

Dar nu a trecut mult și în dreapta am depistat o mișcare cu coada ochiului. M-am speriat inițial, dar imediat ce am văzut dimensiunea sursei mișcării, mi-a revenit inima la loc și mi s-a luminat toată față. Motivul era o pufoșică mică și zglobie, care tot sărea din copac în copac, de abia abia am prins-o în cate poze. Animăluțe din astea…. să tot vedem :)

Așa că i-am dat înainte. În scurt timp marcajul se depărtează ușor și treptat de malul lacului, spre dreapta, după care începe să urce ușor, atingând ceva mai sus culmea, care este de fapt marginea craterului vulcanic în care se află lacul Sfânta Ana. E un pic greu de imaginat acest crater din cauza pădurii, însă odată ce faci stânga și continui pe bandă albastră, devine ceva mai ușor jocul de imaginație. De sus de pe margine, am zărit o bună bucată de drum lacul jos de tot, de printre brazi, iar de acolo avea și o culoare foarte interesantă.

Nu mai era nimeni în zonă, nu este un traseu umblat precum clasicele trasee marcate din Bucegi, dar, ca și acolo, trebuia să nu uităm să mai facem și un pic de zgomot din când în când.

Am ieșit la un moment dat și la o deschidere spre dreapta, unde ne-am simțit ceva mai în largul nostru, după care am ieșit aproape de drumul asfaltat, însă traseul nu iese în el, ci continuă la stânga tot prin pădure, oarecum paralel cu drumul asfaltat, dar suficient de departe încât să nu realizezi că e acolo.

Pădurea a fost în continuare surprinzătoare și fermecătoare, și mi-a adus aminte cât de importantă e legătura asta a noastră, a oamenilor, cu copacii. Mi-am zis de multe ori că, deși sunt un om adaptabil, nu mi-ar plăcea niciodată să locuiesc într-un loc arid, fără copaci din abundență cum sunt la noi.

La finalul traseului am dat de minunatul gard care ne dăduse bătăi de cap cu câteva ore înainte, dar am ieșit pe drumul asfaltat și am ajuns numaidecât la mașină.

Fiindcă ne întorsesem la timp pentru turul de la ora 14, ne-am înființat la intrare, nu înainte de a mă înfige în chioșcul de Kurtos, după care sunt înnebunită.

Ghidul nostru a venit destul de repede, și, pentru că nu mai era nimeni în zonă, am avut parte de tratament special. În timp ce eu înfulecam din kurtos, dânsul ne-a povestit cu pasiune despre tinov, despre zona celor 2 cratere, despre plantele și animăluțele din zonă, asezonând totul cu glume și poze, schițe și planșe, cea mai fantastică fiind poza cu o ursoaică ce fusese fotografiată pe pasarela de acces în tinov, fix la câteva minute după ce dânsul intrase cu un grup de turiști. Am râs pe burtă și m-am cutremurat în același timp. Ne-a povestit că ursul vine acolo aproape în fiecare zi (parcă seara sau așa ceva a zis, nu mai știu), și dânsul nu părea deloc speriat, din contră.

Un personaj tare special acest domn, se vede cu ochiul liber că este foarte pasionat de munca sa și de acele locuri. De-ar fi toți ghizii așa… Tot respectul! Iar la final, surpriză: ne-a lăsat să intrăm singuri în tinov și nici n-ar vrut să ne primească banii. Eu am înghițit un pic în sec la gândul ursului, dar am pornit. Din 3 în 3 secunde întorceam capul să văd dacă vine ursul după noi, dar din fericire nu s-a sinchisit :))))

Mai mult, am observat că acum pasarela era schimbată, era mai îngustă și avea balustrade pe ambele părți, iar eu m-am gândit foarte inteligent că acum cel mai probabil ursul nu mai încape pe acolo. Yeah, right! :))))

Vizita în tinov de unii singuri a fost absolut fantastică! De prima dată când îl văzusem îmi plăcuse acest loc, dar trebuie să recunosc că între a-l vizita împreună cu un grup de turiști și a-l vizita singur sau în doi este o diferență de la cer la pământ. Am putut face oricâte poze am vrut în voie, în orice direcție și oricum am vrut, și cu cât înaintam mai mult, cu atât îmi doream să nu se mai termine!

Singurul mic regret a fost acela că Roua cerului (planta insectivoră din tinov) se retrăsese deja, nu se mai găsește atât de târziu în toamnă, iar Adi nu o văzuse niciodată. Dar nu ne-am putut plânge. Peisajul a fost parcă rupt dintr-o poveste, și m-am bucurat de experiență poate la fel de mult ca de surprizele blănoase din restul zilei.

La final, am fost tot la fel de atenți să nu cumva să dăm nas în nas cu moș martin, dar din fericire, până la mașină nu am depistat nicio mișcare suspectă, astfel că tot weekendul fusese unul cu multe surprize blănoase, însă de mici dimensiuni :) Un sfârșit de săptămână cu totul și cu totul special!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm