M. Piatra Craiului: Cabana Curmătura & Piatra Mica

Zis și făcut, sâmbătă pe la 11 parcam la Fântâna lui Botorog, căci nu ne grăbeam prea tare, având de ajuns doar la cabană în prima zi. Acolo am avut surpriza să ne întâlnim cu Mihaela și, nu după mult timp, cu Radu, cu care aveam să ne revedem ceva mai târziu la cabană.

Ziua de sâmbătă a fost destul de leneșă, am urcat, bătuți câteodată de rafale de vânt cu ace de zăpadă, traseul prin pădurea cea cu sclipici până în Poiana Zănoaga, unde, când am scos capul, am fost fermecați de jocuri de cețuri și nori care se dădeau care mai de care în spectacol. Am privit uimiți frânturile din creastă și, deși până acolo urcasem pe zăpadă și o văzusem și în Apuseni, acela a fost parcă momentul în care am luat în primire iarna cu adevărat.

Ne-am continuat drumul pe poteca frumoasă prin pădure până la cabană, unde am fost întâmpinați clasic cu un ham ham de la stăpânul casei, domnul ciobănesc :) care… numai gura-i de el, că pe urmă numai la scărmănat stătea.

Înăuntru ne așteptau alte două mimoze, pe care abia așteptam să le văd și care se iubeau de numa numa, așa că nu le-am deranjat.

După care, fiindcă ajunsesem devreme, n-am putut să mă abțin și m-am întins un pic, și cred că am și tras un mic pui de somn. Pentru că… de ce nu? :)))

Pe seară, jos în sala de mese, lemnele trosneau în șemineu, iar sus deasupra trona toropită scurgându-se de căldură câte o mâță. Făceau cu rândul, nu era problemă. Odată au stat și amândouă. Habar n-am cum rezistau la așa căldură, nu le lua foc creierașul?

Apusul a fost și el la înălțime, chiar dacă noi nu eram la cine știe ce altitudine, și, după o masă caldă și bună de cabană, am închis ochii cu aproximație o dată cu găinile. Aaaaah, ce viață! :)

Duminică dimineață, spre surprinderea mea, m-am trezit odihnită. Dormisem fix în același cameră și același loc ca și în 2014, când, spre ghinionul nostru (atras poate și datorită faptului că eram 7 fete), nu am putut închide aproape nici un ochi din cauza unor băieți care băuseră și aveau chef de vorbă și scandal, de am ajuns dimineață să dăm declarații în scris pentru jandarmerie. Acum din fericire, toată lumea a fost super decentă și s-a putut dormi fără nicio problemă.

Dimineață am ieșit un pic pe afară să pozez, și, după ce le-am mai tras câteva cadre celor două mimoze pufoase și câinelui cel mare și blând, am avut surpriza să mai cunosc încă două pisicuțe, care nici nu știu de unde au mai apărut, dar una m-a speriat așa de tare sărind pe balustrada scării de jos, încât era să pic din picioare.

Trei prieteni :)Man and dog :)

Apoi am intrat la loc, și după mine pufoșica cea roșcată, care m-am însoțit apoi și am luat masa împreună la un ceai aburind. Era atâta de scumpă că n-am putut să mă abțin de la a-i da o bucățică din omleta mea.

Afară se anunța o zi tare frumoasă, cu cer senin, creasta strălucea în soare, câinele stătea la un scărmănat de excepție, iar noi ne-am pregătit de coborâre, dar o coborâre… cu urcare.

Am pornit mai întâi în sus spre Șaua Crăpăturii, unde am mers ca de obicei la clasicul punct de belvedere, după care am pornit în sus pe Piatra Mică, fascinați și speriați un pic în același timp de un perete din care lipsea o bucată imensă de stâncă ce părea că se desprinsese curând, dar ulterior, uitându-mă pe poze, am văzut că era așa și în 2014. Nu îmi dau seama dacă era la fel și în 2013 sau 2011 când mai fusesem pe acolo, căci nu găsesc poze în acea direcție, deci nu știu când s-a întâmplat. Dacă știe să-mi spună cineva… chiar vă rog.

Zona mi-a amintit în felul acesta de Dolomiți un pic, unde la fel văzusem tot felul de desprinderi și zone erodate, dar și datorită porțiunii cablate pe care am întâlnit-o în urcarea noastră spre vârf. Un adevărat deliciu, atâta doar că pe acolo era uscat tot, nici urmă de zăpadă, și bocancii mei de iarnă uitaseră să umble pe stâncă goală.

Sus când am ieșit în soare, toată Valea Bârsei se întindea la picioarele noastre, Măgura Codlei ne saluta de la distanță și, pe măsură ce am parcurs toată creasta cea frumoasă până la Crucea Eroilor, am zărit și Zărneștiul cum ne făcea cu ochiul.

Coborârea am făcut-o rapid drept înainte spre Poiana Zănoaga, pe poteca cea abruptă ce ne-a pus un pic picioarele la treabă, iar jos s-a încheiat și circuitul nostru, reunindu-ne în acel loc cu traseul pe care urcasem cu o zi înainte.

Ne-am luat așadar la revedere de la creastă, i-am făcut cu mâna pe mai târziu, și apoi ne-am cufundat din nou în pădurea fermecată, cu urmele ei de iepurași zglobii și alte animăluțe care desenaseră o adevărată rețea de potecuțe de-ale lor. Doar urmele ursului lipseau. Sau cel puțin nu le-am văzut noi. De data asta :D Din fericire! :D

Și iată că am ajuns la final de an, aceasta fiind ultima tură oficială pe care am făcut-o în 2016. Neoficial, cu o oră înainte de trecerea dintre ani am pornit cătinel din Brașov pe poteca ce urcă spre Tâmpa și am urmărit de acolo de sus artificiile de la 12 noaptea. N-aș zice că a fost o tură în adevăratul sens al cuvântului, ci mai degrabă o plimbare, dar m-am bucurat că am putut să petrec momentul revelionului un pic altfel decât o făcusem până atunci.

Povești noi din anul curent… coming right up :)

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm