M. Călimani – Vf. Bistriciorul

Scris de | Alexandra

De la Târgu Mureș am continuat mai departe spre munții Călimani și lacul Colibița. Aici pot să spun c-am avut o mare bucurie și o mare dezamăgire. Cred că e ușor de ghicit că marea bucurie a fost tura pe care am făcut-o munții Călimani, dar nu m-aș fi gândit niciodată că lacul Colibița avea să fie așa dezamăgire. Ziua însă n-a început nici una, nici cu alta, și cu un mic șoc. Imediat ce m-am trezit am observat că pe mâna stângă am o căpușă.

Cât m-am ferit eu ani de zile și cât m-am protejat să nu intru cu picioarele în iarbă înaltă, să n-am niciodată pielea descoperită și așa mai departe… iaca m-am trezit cu o căpușă înfiptă pe piele, undeva la 10 cm de încheietură. Inițial am fost complet nedumerită, de fapt și acum sunt extrem de nedumerită pentru că nici până azi nu mi-am dat seama de unde m-am pricopsit cu ea. E drept că fusesem în pădure în Târgu Mureș cu o zi înainte, dar seara când m-am culcat aproape pot să bag mâna în foc că nu o aveam.

M-am întrebat… ok și eu acuma ce naiba fac? Nu aveam dispozitive speciale de scos căpușe, nu avem chef să mă duc la spital, oricum era niciun spital pe aproape și chiar voiam să ne ținem de plan și să mergem în tură în Călimani. Mi-era frică să încerc eu s-o scot cu penseta și m-am învârtit și m-am gândit vreo cinci minute dar până la urmă mi-am făcut curaj. Acuma… ce să zic… noroc că aveam pensetă la mine.

M-am concentra maxim, am apucat-o cu penseta fără să apăs foarte tare ca să nu i să rupă capul și să rămână în mine, și-am tras ușor. Și spre surprinderea mea, a ieșit foarte ușor imediat, fără să se rupă nimic.

Mai șocată am fost când, după ce am pus-o pe o hârtiuță și am plecat înapoi la baie, când m-am întors ea se mișca. Se ducea la plimbare. Mi s-a părut foarte ciudat, am crezut că murise. E drept, nu trăsesem foarte tare cu penseta de ea, dar mă gândeam că totuși crăpase nenorocita. Dar nu, ea se ducea mai departe în căutarea unei noi victime. Asta până când i-am venit de hac. Permanent.

Această problemă fiind rezolvată, am putut să ne punem toate cele în mașină și să pornim spre Călimani. Planificasem un circuit foarte drăguț cu plecare un pic mai departe de coada lacului Colibița, pe lângă care am trecut în drumul nostru spre start. Prima dezamăgire pe care am avut-o vizavi de lac fost aceea că drumul care înconjoară lacul, pe partea stângă cum ar veni, era într-o stare jalnică.

Dar în momentul ăla nu știam că asta avea să fie cea mai mică problemă. Ne-am îndreptat spre drumul forestier de unde urma să continuăm pe jos și ne-am văzut de treabă. Locurile sunt destul de sălbatice, așa că atunci când am ajuns acolo, nu mai era nicio altă mașină lăsată, și cred că am și ratat un pic punctul de unde trebuia să începem traseul. Dar noroc cu atâtea hărți și tehnologii că ne-am descurcat imediat.

Prima bucată de traseu este pe un drum forestier pe care, după ceva vreme, am văzut că apare un marcaj triunghi roșu ce ne îndemna să părăsim drumul și să urcăm pieptiș drept în față. Deși aveam un track de la domnul Mititeanu, care continua pe drum la stânga, pe câteva serpentine pe drumul forestier, ne-am gândit că e ok dacă urmăm marcajul, track-ul fiind făcut pe timp de iarnă.

Din păcate, asta a fost o decizie foarte foarte proastă, pentru că, după ce am urcat pieptiș un versant tare al dracului, ne-am trezit că traseul se sălbăticește din ce în ce mai tare, și la un moment dat poteca a dispărut de tot și am dat într-un zmeuriș extrem de des și de înalt, prin care se vedea clar că trecuse ursul și că de fapt acolo era teritoriul lui.

Când am realizat, ne-a luat o spaimă din aia până în măduva oaselor (mai puțin pe Mihai cred), moment în care nu am vrut decât să ieșim de-acolo cât mai repede. Problema era că, deși asta ne doream, terenul era de așa natură încât părea că picioarele noastre nu sunt capabile să iasă de acolo fiindcă poteca dispăruse ca măgarul în ceață și călcam pe tot felul de boscheți, rădăcini și alte porcării care făceau că înaintarea să se desfășoare cu 3 mm de minute. Deja îmi simțeam inima ieșindu-mi din piept, mă simțeam de parcă eram blocați. Ne așteptam ca din moment în moment să dăm nas în nas cu Moș Martin. Astfel că momentul în care de la 2 m în fața noastră sărit brusc o ciută imensă, am simțit că mi se oprește inima în loc.

Sperietură mai groaznică nu cred să mai fi tras vreodată, dar cred că mai speriată decât noi a fost ea, căci a luat-o săraca la sănătoasa cu așa viteză că abia ne-am dumerit ce se întâmplase. În 2 secunde deja dispăruse. Și cu asta, un lucru era cert: acolo era lumea animalelor, iar noi n-avem ce căuta în ea.

Revenirea la traseu nu a fost deloc ușoară, nu de alta dar am avut parte de o bălăureală veritabilă. Ne-am pierdut, am înjurat, m-am enervat, aproape că m-am dat cu fundu’ de pământ, dar n-am avut de ales. De întors nu ne mai întorceam, așa că trebuia să găsim o cale să revenim pe track-ul GPS. Mult am avut de suferit până am ajuns iar pe un teren drept. Pe jos erau numai încrengături care ne blocau picioarele, după care am avut de traversat o râpă cu maluri super abrupte pe care era să cădem de vreo 2 ori, după care am dat și de un gard parcă.

A fost cu aleluia când am revenit pe potecă, doar că deja pierdusem o grămadă de timp și energie. Din fericire însă, restul turei a fost foarte frumos, și pentru o primă vizită în munții Călimani, am fost foarte fericită. Chiar dacă mai mult de jumătate de zi am avut o ceață ce nu ne-a lăsat să vedem mai nimic, după ce am urcat în creastă a început să se joace cu noi și să se spargă încet încet, ceea ce ne-a încântat privirile la maxim, până când s-a ridicat de tot, arătându-se muntele în toată splendoarea sa, de parcă el s-ar fi acoperit înainte înadins de noi, cu ceața pe post de voal, iar acum arunca parcă toată timiditatea la o parte.

Și doamne, cât de frumoas era!

De sus de acolo am văzut chiar și Lacul Colibița, dar înainte de asta, am avut parte o bucată de drum și de un companion foaaarte frumos și pufos, cu care ne-am jucat și ne-am smotocit (mă rog, noi pe el, nu invers) până ne-a intrat la suflet. Și acum îmi mai amintesc ce hazliu și scump era.

Mai mult decât atât, am avut la discreție și tufe nenumărate de afine, din care ne-am înfruptat pe îndelete, nu de alta dar n-ai cum să reziști unei asemenea delicatese. Yum!

Coborârea am făcut-o pe triunghi albastru pe la refugiul salvamont (era gol când am ajuns noi), dar nu înainte de a urca și pe vârful Zurzugău pentru un scurt dus-întors.

Ajunși înapoi la mașină, am mers să luăm masa în singurul loc despre care știam în zonă că servește mâncare, Fisherman’s Resort.

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

V. Colbul – V. Viișoara – Vf. Bistriciorul – Vf. Zurzugău – Ref. Salvamont – V. Colbul
Marcaj: ++
Durată: 7h30
Munții: Călimani
Punct plecare: Valea Colbul (1000 m)
Altitudine max.: Vf. Bistricioru (1990 m)
Diferență nivel: + 1200 m / – 1050 m
Tip traseu: drumeție
Surse apă: nu îmi amintesc să fi văzut
Stare marcaj:  – apare doar la început; apoi dispare

restul marcajelor sunt ok
Hartă folosită: Dimap Munții Căliman
Sezonalitate: traseu periculos pe timp de iarnă
Data: 14 august 2017

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei