Irlanda: Dublin

Prima mea întâlnire cu Irlanda a fost una foarte scurtă dar am avut parte de multe surprize frumoase!

Primul noroc: am zărit munți Tatra Înaltă din avextrion, ițindu-se cu vârfurile înzăpezite deasupra unei mări de nori. Ceva fantastic! Păcat că erau cam departe și nu se văd bine în poză.

Al doilea noroc (chior de-a dreptul): vremea. Am mers la Dublin pentru un eveniment profesional, așa că nu eu am ales perioada. Cu ceva timp înainte de plecare însă, m-am gândit să mă uit de curiozitate pe google să văd cam cum e vremea în Dublin în ianuarie, și m-am speriat. Am găsit că ianuarie este statistic cea mai oribilă lună în Dublin, cu ploi și frig. Imediat am regretat decizia, dar nu era ca și cum mai aveam ce să fac, plus că nu mă duceam acolo să mă plimb, ci pentru lucru. Iar surpriza maximă a fost când am găsit acolo un 12 grade. Ceva de vis! Mai mult decât atât, un cer senin în fiecare zi, ceea ce nici măcar nu visam. Atâta doar că a fost un vânt așa turbat uneori că real feel-ul era mult mai jos și, m-am trezit într-o seară și cu durere de cap din cauza asta, dar parcă tot a fost mai bine decât la București, unde-ți clănțăneau dinții-n gură.

De plimbat am avut foarte puțin timp. Am stat doar 3 nopți și 4 zile, dar prima și ultima, dacă le aduni, îți dau de fapt doar o zi cu totul.

Ce mi-a plăcut cel mai mult au fost: oamenii și Howth.

Oamenii: deosebit de drăguți, săritori și plăcuți. Nu am interacționat foarte mult cu localnici sau cu extrem de mulți, dar cei cu care am vorbit chiar m-au impresionat. Plus că îmi pare că au un simț al umorului foarte fain, ceea ce e foarte de apreciat. Nu am avut niciun fel de interacțiune în Irlanda care să îmi provoace vreo neplăcere. Ci din contră.

Howth: este o peninsulă aflată la vreo 30 de minute de mers cu trenul DART de la Connolly Station, unde mi-a plăcut la nebunie. Am mers acolo ca să facem un traseu pe coastă, eram foarte curioasă cum e natura prin Irlanda. Am luat echipament de munte la mine, doar bocancii nu mi-au încăput în bagaj, așa că am luat niște ghete confortabile de oraș. Când ne-am dat jos din tren și ne-am îndreptat spre locul de unde credeam noi că începe traseul, am găsit un panoul informativ și numai 2 secunde ne-am oprit în dreptul lui să mai aruncăm o privire la traseu, că a și apărut un domn dintr-o gheretă de informare, pe care abia atunci o observasem. Imediat după a venit și un grup de 3 francezo-spanioli, și ne-a făcut repede tuturor un instructaj.

Am murit de râs, nu alta, domnul era foarte amuzant și spiritual, la un moment dat zicea că el e punctul de informare și o să-și pună un carton pe el pe care să scrie asta :)))) Când i-am spus eu vitează că vrem să facem traseul lung, de 12 km, a încercat să ne tempereze foarte grațios, sfătuindu-ne să ne hotărâm mai încolo, după ce vom vedea cum e traseul și cum ne simțim, dat fiind că până la un punct toate traseele sunt comune (și cele mai scurte, și cel mai lung), după care la o bifurcație ne putem întoarce sau putem continua pe cel lung. Ne-a spus că noroiul e foarte mare, pentru că plouase, și că probabil nu vom putea merge pe traseul lung. Ne-a cam descurajat un pic, dar am fost de acord că vom vedea la fața locului ce și cum. Ca parte din instructaj, s-a uitat la încălțările noastre și a adjudecat. Prima dată când s-a uitat la ale mele, am crezut că-mi zice că-s pantofară, iar munțomana din mine se pregătea să plângă-n pumni, dar de fapt mi-a zis că-s cea mai aranjată. Fiindcă ceilalți aveau semighete sau pantofi sport, și el era de părere că doar niște ghete ca ale mele vor face față noroiului anticipat de el, pe care îl arăta adânc de 2 palme. Zic bine boss, dacă tu zici că stau bine, așa o fi!

Dar informația cea mai și cea mai de preț pe care ne-a dat-o a fost că în apă sunt foci. Nouă nu ne venea a crede, Adi după aceea m-a dus glonț la apă să vedem focile, dar ia focile de unde nu-s, așa că am pornit în traseu.

Și culmea a fost că… nu am găsit noroi aproape deloc. Mă rog, era în vreo 3 locuri, iar în unul dintre ele, cu ghetele mele șmechere cu tot, am alunecat cumva într-o parte și m-am împrăștiat toată în noroi. Poster m-am făcut :)))) M-am ridicat ca o divă, cu pantalonii mânjiți bine pe partea dreaptă, cu mănușile umede, și pentru un moment am rămas un pic blocată, pentru că mai aveam destul de mulți kilometri, bătea vânt rece, iar eu aveam mănușile ude. După care mi-am adus aminte că-s de merino, și că nu sunt totuși în sălbăticie pe munte, și că probabil că voi supraviețui :))))

Traseul mi-a plăcut la nebunie. Și fiindcă ne-am dorit mult să facem traseul cel lung, am și reușit, chiar dacă era un vânt turbat de ne zbura de pe potecă! :) Era cât pe ce să îl ratăm, pentru că la un moment dat, am văzut o furtună cum vine mâncând pământul spre noi, și am crezut că până acolo ne-a fost. Eu am fost ceva mai încăpățânată, pentru că tot insistam că pe prognoză nu zicea nimic de o furtună, ci doar 2 stropi, și nu voiam să renunț, dar Adi a insistat să facem exit. Ceea ce am și făcut. Am urcat pe niște trepte care duceau din potecă la șosea, de unde aveam de gând să facem stopul sau ceva până înapoi în Howth, dar când am ajuns la șosea, ne-am dat seama că se produsese un miracol. Furtuna a părut că își schimbase direcția, și nu mai venea spre noi, ci pleca. Yuhuuuuu! Hai să ne întoarcem!

Apoi am putut să o admirăm cum se desfășura câțiva km în depărtare, fericiți nevoie mare că ne ocolise. M-am simțit pe acest traseu și la mare și la munte în același timp, iar peisajele m-au încântat foarte tare. Ca să nu mai spun că la final, când ghetele deja începuseră să-și dea arama pe față și să mă deranjeze, cum numai niște ghete de oraș ar putea să o facă după 12 km de mers pe jos, am fost răsplătiți cu o surpriză de nota 20: o focă și-a făcut apariția în apă, cu mustățile ei lungi, chiar în dreptul mini-restaurantului în care voiam să intrăm. Și iată c-am primit și pofta ce poftisem :)

După care, unde am intrat, am mâncat cel mai bune tapas cu fructe de mare EVER! Și acum îmi amintesc cât de fain și gustos a fost totul! Și mi se face o poftă de lup. Dacă voi mai merge vreodată la Dublin, acesta cred că va fi motivul principal. Ca să mai mănânc o dată la Octopussy în Howth. Te lingi pe degete, nu alta.

În caz că se gândea cineva că treaba cu „spală-mă” e românească :)))

Prin Dublin nu am avut vreme să ne plimbăm prea mult. Eu a trebuit să merg în 2 zile la Maynooth, un orășel universitar foarte mic aflat la aprox. o oră de Dublin, unde am ajuns cu trenul. A fost foarte fain, dar prima dată, când am plecat într-acolo mai pe seară, trenul a fost foarte aglomerat, pe semne sunt mulți navetiști pe ruta aceea. Nici n-am avut loc să stau jos primul sfert de oră, rămăseseră câțiva oameni în picioare, inclusiv eu.

Revenind la Dublin, spre deosebire de oameni, turistic pot să spun că nu m-a impresionat peste măsură. Sigur, păstrează în centrul vechi destul de multe clădiri faine, iar zona temple Bar și barul în sine cu acest nume, poate cel mai cunoscut landmark din Dublin, mi-au plăcut. Însă în rest n-aș spune că e ceva musai de văzut.

Am fost, ca de obicei, la un free tour, unde am nimerit un irlandez foarte simpatic, ocazie cu care m-am familiarizat cu accentul irlandez, care e un fel de amestecătură între British și American, după părerea mea. Apropo, limba oficială în Irlanda este irlandeza, însă doar vreo 40% o vorbesc, iar procentul printre tineri este chiar mai mic. Limba dominantă este de fapt, engleza, iar la televizor aceasta este limba pe care o veți auzi predominant. La gară și în trenuri însă, totul este mai întâi în irlandeză și apoi în engleză, ceea ce poate fi un pic confusing, pentru că denumirile în irlandeză ale stațiilor / localităților sunt uneori destul de diferite de cele în engleză. Ce mi s-a părut cel mai ușor de remarcat este că ei pronunță Doblin, nu Dublin, și de fapt foarte multe u-uri le pronunță o, de exemplu hosband în loc de husband, șamd. O altă caracteristică este un ș foarte șters pe care îl pronunță în loc de “t”. În loc de but sau credit, ei spun un fel de băș și crediș. Iar unii irlandezi, în funcție de zona din care provin, nu pronunță th-ul ca în mod normal, ci spun pur și simplu t. Maaaare e grădina asta a limbii engleze!

La free tour am auzit povesti interesante despre cum a ajuns să se separe Irlanda în două și cum e posibil să se unească din nou în viitor (who knows?) sau despre perioada revoluționară din Irlanda. Nu am reținut atât de mult pe cât mi-aș fi dorit, dar pot spune că această țară micuță a avut un trecut tare captivant.

În rest, plimbările pe care le-am făcut prin oraș au fost cam pe fugă, din lipsă de timp, dar aș menționa următoarele:

• Temple Bar (este o zonă dar și un bar binecunoscut, recomand plimbare prin zonă, e păstrată destul de bine)

• Ha’penny Bridge (un frumos pod pietonal peste râul Liffey – desigur că și Dublin are un râuleț prin oraș, ca orice capitală care se respectă. Denumirea vine de la Half penny, pentru că în trecut costa jumătate de penny să îl treci).

• Dublin Castle (am văzut un pic doar pe afară, și nu m-a impresionat)
• Christ Church Cathedral

• St. Patrick’s Cathedral (nu încercați să înconjurați)

• George’s Street arcade
• St. Stephen’s Green (un parc drăguț dacă e timp de relaxare)
• Merrion Square și casa lui Oscar Wilde (în parc e o statuie de-a lui)
• Sean O’Casey Bridge (pietonal, fain de văzut seara)

• Samuel Beckett Bridge (cel în forma de harpă, fain de văzut și ziua și după apus)

• National Library or Ireland (se intră gratuit, foarte fain de văzut, dar nu se pot face poze)
• Trinity College (universitate veche, faimoasă, se poate intra gratuit în curte. Aici se află și Book of Kells, acest manuscris medieval foarte cunoscut, însă este o coadă imensă pentru a intra. Mi-ar fi plăcut mult să văd biblioteca în care se află, nu prea mă interesa cartea, însă nu am avut timp sau răbdare să stau la coadă, mai ales că biletul nu este foarte ieftin)

Altfel, mai există multe muzee la care se poate intra gratuit, poate unele chiar merită, dar nu știu, nu am avut vreme.

Nu am fost la arhicunoscuta Guinness Storehouse, mi s-a părut o atracție foarte scumpă degeaba, plus că nu sunt deloc pasionată de bere ca să merite pentru mine această experiență. Mai degrabă aș fi mers la închisoarea Kilmainham Gaol, mi s-ar fi părut mult mai interesat, dar din păcate era prea departe de centru ca să am timp să merg.

Sigur că toată lumea știe că în Irlanda se bea foarte multă bere, mai ales Guinness (deși nu mai multă decât la Praga), lucru ce se poate observa foarte ușor mai ales dimineața, când tot centrul vechi e aprovizionat cu butoaie. În general Guinness, dar, așa cum se știe, aceasta nu este singura băutură ce se consumă pe aici…

Așadar, pentru cei ce sunt dornici să încerce, recomand să meargă la un pub crawl cu un ghid, pentru a degusta ce e mai bun. Într-o cu totul altă ordine de idei, pentru sezonul rece recomand fes și haine ca lumea, eu într-o seară n-am rezistat mai mult de o jumătate de oră pentru că îmi uitasem fesul în cameră și mi-a înghețat fruntea instant de la vânt.

Culmea era că deși mie mi se părea ger, am văzut mulți oameni îmbrăcați destul de subțire. Unii bicicliști aveau pantaloni trei sferturi. Mi-era frig mie când vedeam atâta piele goală.

Pe urma au mai fost sunt câteva lucruri pe care nu prea le-am înțeles acolo. Cum ar fi semafoarele. Nu prea am înțeles de ce se face verde pentru pietoni pe ambele sensuri perpendiculare în același timp, sau de ce durează așa mult să se facă verde și se traversează foarte mult pe roșu, dar m-a amuzat cum culoarea verde dura doar vreo 3 secunde și apoi stătea pe portocaliu mult și bine.

Dar pe departe ceea ce am văzut total ieșit din comun acolo a fost asta (mă rog, ceva de genul, dar filmarea mea nu e tocmai bună):

Evident că nu era pentru prima dată când vedeam pescăruși, dar era pentru prima dată când îi vedea făcând așa. Pe moment nu am putut decât să mă amuz copios (erau extrem de amuzanți) și să mă întreb de ce oare fac așa. Din fericire când am ajuns acasă mi-am amintit și am căutat un posibil răspuns. Și a fost mai ușor decât aș fi crezut. Și mult mai fascinant decât m-aș fi așteptat. Se pare că aceste păsări extrem de inteligente s-au prins că atunci când plouă, viermii ies din pământ, la suprafață, și îi pot mânca, astfel că au învățat să imite sunetul picăturilor de ploaie (sau poate vibrația), lovind repede din picioare. Incredibile!!! Sigur, pescărușii nu fac doar la Dublin așa :))))) Doar că așa s-a nimerit, ca acolo să-i observ eu prima dată făcând asta.

În final, deși vizita a fost scurtă, Irlanda m-a impresionat, și m-a făcut să-mi doresc să mă întorc la un moment dat, desigur pentru o excursie pur naturală, în căutarea unor peisaje cât mai sălbatice. Farewel, Ireland. You have treated me well! Until next time!

Aparat foto folosit: Sony A6000 + 16-50mm