Ne-am hotărât în grup cu Cosmin și Aura, și așa a rămas. Acu… ce o fi, o fi.

Duminică dimineață am pornit spre munte. Ne-am întâlnit cu ei în Pitești, unde am lăsat mașina noastră și am continuat doar cu a lor.

Drumul a fost destul de ok până în dreptul Cantonului Silvic Codric (forestier, neasfaltat, se poate parcurge cu orice mașină, dar cu grijă), unde am lăsat motorizarea, și am continuat pe jos. Hotărâsem să câștigăm timp începând din acest capăt, urmând să ne hotărâm la Cabana Cheia, în funcție de vreme, pe unde și cum să ne întoarcem, în funcție de vreme și dispoziție.

Zis și făcut. Am pornit pe un soare tare bun (ba chiar prea bun, căci la început ni s-a părut mult prea cald), dar în curând au început să se adune norii.

Până am ajuns la începutul Brânei Caprelor deja se acoperise cam de tot. Asta nu ne-a împiedicat totuși să ne bucurăm de priveliște de la un punct de belvedere pe care l-am depistat în dreapta traseului, până la care am deviat câțiva pași.

Pădure de vis!

Brâna s-a terminat destul de repede, și a fost foarte diferită de cum mi-o imaginasem eu, adică plină de vegetație, și nu stâncoasă. Ce filme am și eu în cap uneori :))))

După brână însă a urmat stâncăria din capul meu, numai că nu în forma cea mai dorită, ci sub întruchiparea unui grohotiș, și nu oricum, ci în pantă, evident.

Și pentru că nu era suficient, am și greșit un pic traseul de începutul coborârii (am luat-o prea în stânga), și dacă n-am înjurat…. Ai de capul meu! Ni s-a părut nouă că e cam nasol, dar am zis că așa o trebui să fie… Dar nu, greșisem. Nu aveam cum să fie ATÂT de abrupt și ATÂT de urât.

Curând am revenit și la poteca marcată, și lucrurile au devenit mai normale, dar încă era abrupt și grohotișul ne punea echilibrul la încercare. Am ajuns, însă, cu bine la capătul lui. Cam atunci a început și să picure și, deși la început au fost doar câțiva stropi și a părut că nu se întețesc, după 15 minute deja îi dădea bine. Reușisem să trecem de porțiunea cu lespezi și să ne apropiem de cheile propriu-zise când zgomotul apei s-a împreunat cu zgomotul ploii și s-au făcut unul. Nu mai știam exact ce se aude, dar nici nu mai conta.

Eram cât de cât feriți de ploaie cu gecile pe noi, mai ales că beneficiam și de un pic de adăpost din partea pădurii, așa că ne-am bucurat de traseu în continuare, fiind uimiți de frumusețea acestor chei și cascade minunate!

Au urmat câteva cotloane frumoase, ba chiar și o trecere printr-o arcadă la care ai putea sta la adăpost în caz de nevoie, la uscat, însă noi i-am dat mai departe.

Încă ploua când am ajuns la Cabana Cheia, acest loc despre care auzisem atâtea și atâtea lucruri bune și frumoase de-a lungul timpului, și am fost primiți la adăpost. Am dat nas în nas cu pisicuța, după care am mers într-un loc absolut superb, căruia nu știu cum să-i spun, dar era ca un fel de culcuș cu o latură deschisă. Acolo era o masă și loc de stat de jur împrejurul ei, așa că a fost perfect pentru o mică gustare.

Chiar atunci au venit și 2 bărbați, din care cel puțin unul era de la salvamont (nu știu dacă ambii), și am stat un pic de vorbă cu ei, și între timp s-a oprit și ploaia.

Apoi am coborât să explorăm un pic locul. Ne-au plăcut mult foișoarele de afară, telefonul portocaliu din epoci mult apuse, și ne-am împrietenit și cu câinele. Doamne cât de scump era! Eu stăteam pe vine să fac poze, uneori chiar lui, și el venea și se așeza fix lângă mine, după care se lăsa cu jumătate de greutate pe mine. Era efectiv mortal!! Nu o dată a făcut așa, probabil așa se simțea el în siguranță, căci am văzut că uneori tresărea și se îndepărta temător. Mititelul de el!! Un suflețel așa de frumos!

Pentru cei ce au văzut filmulețul anului 2018, el este unul dintre actori (Dog in Buila :)), sigur îl recunoașteți.

Un mic “behind the scenes” din timpul filmărilor

Dacă n-ați văzut încă filmulețul, îl găsiți aici.

Ploaia părea că trecuse, dar să facem același drum înapoi nu prea aveam chef, așa că ne-am hotărât să ne facem rost de un circuit, și anume să urcăm spre tunel și apoi să facem serpentinele pe jos, pe marcaj, desigur.

Zis și făcut. Doar că în încercarea de a găsi bușteanul cel mare de peste râu de care ne spusese domnul de la salvamont că e undeva mai în dreapta, am reușit nu numai să mă urzic, dar nici să dăm de el.

Am mers apoi spre stânga, căutând o cale de a traversa apa fără să ne descălțăm, dar niciuna nu s-a dovedit a fi fezabilă. Am reușit însă ceva, am tras un filmuleț cu trepiedul fix în mijlocul pietrișului de pe râu, când cețurile ce dansau pe deasupra ca urmare a ploii se dădeau într-un spectacol memorabil.

Apoi am mai bălăurit un pic încercând să traversăm râul, dar nu am făcut decât să ne afundăm în niște boscheți oribili, așa că a trebuit să ne întoarcem. Am găsit un buștean până la urmă, deși nu credem că cel despre care ne spusese domnul de la salvamont, iar Cosmin a traversat pe el, dar noi până la urmă am găsit un loc care părea destul de ok și ceva mai îngust, ne-am descălțat și i-am dat așa, prin apă. Nu zic ce chin a fost pe tălpile mele, care păreau să găsească cele mai ascuțite pietre, noroc cu bețele, că altfel nu știu ce mă făceam, căci curentul era destul de puternic, nu glumă.

Apoi, odată ajunși pe partea cealaltă, a urmat o urcare foarte frumoasă printr-o pădure specială, unde am văzut și ceva vietăți în plină luptă (un gândăcel foarte mare încercând să mănânce un viermișor foarte lung).

Urcarea a fost chiar binevenită, căci ne pregăteam de un traseu destul de greu următorul weekend, iar eu nu mă simțeam deloc pregătită dpdv al antrenamentului. Sus când am ieșit din pădure am dat în drum, drum care a dus rapid la tunel.

Cam atunci cred să fi ieșit iar și soarele, moment în care ne-am dat seama că nu avea să ne mai plouă. Deși oricum n-ar fi fost nicio problemă acum.

Ne-am bucurat în continuare de floricele, de fluturașii atât de incredibil de frumoși (atât cei albi, cât și cei negri, nu doar cei viu colorați), și de toate celelalte minunății din Buila, uimindu-mă cât de tare mă pot bucura și după atâția ani, ca și cum aș fi prima dată pe munte.

La întoarcere nu ne-am putut abține și am făcut un ocol tocmai până în Mioveni, deși nu era pe drumul nostru, eu cu gândul la acea focaccia cu usturoi gustoasă pe care o mâncasem cu câteva luni în urmă tot după o tură cu Cosmin și Aura. Am ajuns târziu înapoi în București, dar măcar ne-am întors fericiți :)

The end