M. Ceahlău: Durău – Vf. Toaca – Cabana Dochia – Duruitoarea

Scris de | Alexandra

Nu puteam merge într-o vacanță în nordul țării fără a include și o tură în Ceahlău, acest munte mic, dar tare deosebit. Deși mai ajunsesem acolo de două ori (o dată toamna și alta iarna), nu îl văzusem niciodată vara, decât într-o scurtă drumeție la Duruitoarea. Motiv suficient pentru a-i dedica nu o zi, ci două. Am mers din start pe modul chill în această vacanță, așa că, deși am fi putut face traseul ales într-o singură zi, am preferat să dormim o noapte la Dochia, mai ales că apusurile și răsăriturile de acolo sunt aproape mereu formidabile (eu cel puțin nu am prins niciunul să nu fie așa) și tare îmi era dor de saluturile soarelui sus pe munte.

Eu aveam doar un traseu jumătate din acest munte pe care nu ajunsesem niciodată, cel din Durău care urcă ocolit la Dochia pe la Cabana Fântânele, și porțiunea dintre Dochia și Cascada Duruitoarea. Așa că am hotărât să facem astfel traseul:

Ziua 1: Durău – Fântânele – Dochia

Ziua 2. Dochia – Duruitoarea – Durău

Exact acest circuit am încercat să fac și în vara lui 2011, însă vremea nu a ținut  atunci și planul nu a ieșit. Acum însă era șansa noastră. Sau….?

Ce să vezi?! Nu cu mult timp în urmă, cam 2 săptămâni poate, Salvamont Neamț tocmai ce anunțase că a trebuit să închidă traseul Durău – Duruitoarea – Dochia, pentru că într-un punct se surpase poteca, și era fix traseul pe care noi îl aveam în vedere pentru coborâre. Am tot speram noi să rezolve ceva până să ajungem noi acolo, dar din păcate nu s-a întâmplat așa.

15 august 2018

Am pornit dis de dimineață de la pensiune, tocmai ca să începem cât mai devreme traseu. Astfel că nu am mâncat micul dejun, ci am hotărât să cumpărăm un sendviș de la o benzinărie. Atâta doar că sendvișul… ia-l de unde nu-i! Abia am găsit câteva benzinării și toate erau mici. Mai mult decât atât, ne-am dat seama că ne uitasem acasă dopurile de urechi și, oricât de disperați am căutat o farmacie, am găsit doar vreo două amărâte, în niște sate, și niciuna nu ținea așa ceva. Am știut din start că cel mai probabil nu prea aveam să dormim în acea noapte, nu de alta, dar n-avem noi norocul ăsta să nu nimerim cu nici un sforăitor în cameră.

Drumul până în Durău a fost foarte frumos, mai ales că dimineața debutase cu clasica ceață matinală, care ne-a ornat un peisaj de vis. Pe măsură ce înaintam, ceața se ridica un pic câte-un pic, și brazii începeau să se lase gâdilați în vârfuri de vălătuci și, implicit, privirile noastre erau desfătate cu dansul lor și cadrul misterios pe care îl creau împreună.

Negăsind nici un sandviș pe drum, am ajuns în Durău morți de foame pe la ora 9 și un pic. N-am avut de ales și am mâncat fiecare câte o omletă la una dintre terasele din capătul drumului, deși timp de stat pe loc nu prea voiam să pierdem.

De parcat am parcat în parcarea din stânga, la Casa la martin, căci acolo fix la startul traseului nu era chip decât cu plată.

Ne-am echipat bine cu toate cele și apoi am mers să plătim taxa de acces. Doamna de la centrul de vizitare ne-a dat biletele și ne-a atenționat categoric în legătură cu traseul închis, accentuându-ne ideea că nu vom putea coborî pe acolo, spre marea noastră tristețe, pentru că nu voiam să coborâm pe unde aveam să urcăm. Iar alt traseu nu există…

Nu știu dacă din cauza acestei vești proaste sau a indispoziției pe fondul foamei îndurate până acolo, dar asta nu părea cea mai bună zi a mea, căci am urcat ca o ciubotă. Parcă dădeam în gol, nu alta. Am făcut o mie de ani numai până la Cabana Fântânele și, mai apoi, când urcușul s-a făcut parcă și mai anevoios, DOUĂ mii de ani!

La Cabana Fântânele ne-am oprit 15 minute să ne odihnim. Mi-a plăcut mult acolo, are o poziționare foarte faină și o priveliște de vis. E o cabană foarte modestă, din păcate. Ar merita investit ca lumea în ea și transformată în ceva la standarde europene, ca toate celelalte cabane dacă e să mă întrebi pe mine… Nu e ca și cum avem o mie…

De acolo am continuat mai departe urcușul, realizând ce mult mai e, căci din acel punct se vede cât de sus este vârful. Pe traseu era multicică lume, lucru la care m-am așteptat, căci era zi liberă, însă tot m-am simțit un pic agresată atunci când pe lângă noi treceau mulți oameni foarte zgomotoși, unii dintre ei ascultând muzică pe telefon sau radio, și nu orice muzică, în unele cazuri manele. Iar mirarea cea mai mare a fost că această practică nu am întâlnit-o doar la tineri, ci și la niște oameni în vârstă, care, coborând pe lângă noi, ascultau ceva radio (o voce de realizator de emisiune, nu muzică, cel puțin nu în momentul în care ne-am intersectat). Oameni în vârstă care se presupune că au acumulat ceva înțelepciune de-a lungul vieții, sau poate doar așa mi-ar plăcea mie să cred. Trag, însă, concluzia, cu tristețe, că unii oameni îmbătrânesc degeaba….

N-am să pricep  niciodată de ce ai alege să asculți muzică (și, să ne înțelegem, eu iubesc muzica, nu pot trăi fără ea, dar nu îi văd rostul pe munte) în loc să asculți pădurea, care are un sunet absolut fantastic, cu toate păsărelele ce nu contenesc din a cânta. 

Departe de mine gândul de a considera că toți oameni trebuie să fie la fel. Fiecare e unic în felul lui, suntem diferiți, și nu ajută la nimic să ne judecăm unul pe altul. Dar să nu uităm că democrația noastră se termină acolo unde începe democrația celorlalți.

Eu cu ce am greșit să trebuiască să ascult manele pe traseu, când eu m-am dus acolo ca să mă relaxez?

În fine, măcar maneliștii aceștia, cum erau ei, urcau în super viteză pe lângă noi, în teniși de pânză, sau, în cazul unor fete, în balerini și cu o gentuță trecută tip poștaș, gâfâind și transpirând încercând să se țină de băieți. Niciunul nu avea nici un fel de rucsăcel sau măcar o sticlă de apă la ei. Mă simt de parcă aș avea 80 de ani și am ajuns să critic ”tineretul din ziua de azi”, dar parcă e prea de tot. Nici nu mă mir de ce salvamont Neamț este una dintre cele mai solicitate echipe din țară și acolo își rupe constant câte cineva piciorul pe traseu, mai ales vara. S-a întâmplat chiar și a doua zi…

Dar să revenim la ale noastre, căci natura e natură și acestea sunt niște neplăceri doar trecătoare. Uneori e bine să fii lent, scapi repede de din ăștia :))))

Iar când am ieșit în sfârșit din pădure și am ajuns în zona mai alpină, parcă am prins și eu puteri. Ne luase și o foame de zile mari, așa că am căutat să facem undeva o pauză, la umbră, dar ia umbra de unde nu-i, și deja muream de cald.  Ce să-i faci, asta e! Putea fi mai rău, puteam să fim nevoiți să mâncăm pe manele :)))))

Primul punct de belvedere de unde am văzut lacul Izvorul Muntelui m-a dat pe spate complet. Este un moț în partea dreaptă care merită din plin cei câțiva pași până la ei în afara traseului. E un vis frumos, nu alta.

De acolo am intrat pe poteca ce își face loc printre jnepeni, apropiindu-ne de impunătoarea stâncă Panaghia, pe care nu o văzusem niciodată din acest unghi. Deja mă simțeam mult mai bine și peisajul era extraordinar în toate direcțiile, ceea ce mă ajuta și mai mult să prind puteri. Am dat apoi cu nasul de o scară metalică ce urca pe vârf. Am impresia că știam deja de ea, dar la fața locului mi s-a părut ceva de pe altă planetă. Te lua amețeala numai cât te uitai în sus la ea, iar modul în care se ducea drept până așa departe m-a cam nedumerit. Am început totuși să urcăm pe ea, însă nu după mult timp mi-am dat seama că ceva nu e în regulă.

În primul rând, chiar și fără să ai vreo cunoștință de ceva, pe măsură ce urci, începi să te simți în nesiguranță. Cu atât mai mult cu cât, de la jumătate încolo, unghiul se mărește și mai mult, și simți că urci aproape vertical. Eu nu am nici un fel de rău de înălțime, dar erau acolo oameni care se țineau de balustradă cu dinții, alții urcau în 4 labe, iar alții rămâneau paralizați de frică. Și nici măcar nu își dădeau seama că, de fapt, chiar există un motiv real de frică acolo, care n-are nicio legătură cu frica de înălțime, ci scara a fost construită atât de prost încât poate duce oricând la o tragedie.

Orice astfel de scară se construiește în segmente, cu coturi, astfel încât să imite cât mai bine un drum în serpentine. În nici un caz drept. Motivele țin strict de mecanică și fizică. În acest fel, dacă un segment cedează, se strică local, nu se dărâmă toată șandramaua, cum e foarte posibil să se întâmple în cazul de față. Toate aceste lucruri bănuite de mine la fața locului doar printr-un sentiment de nesiguranță au fost confirmate prin discuția cu Ionuț de la Salvamont pe care am avut-o un pic mai pe seară.

Noi, după o scurtă pauză pe vârf (de fapt lângă, căci la plăcuța de vârf nici nu am mers, era prea multă lume) pentru admirat peisajul absolut fantastic (nu prinsesem data trecută când am ajuns aici atât de frumos Panaghia și lacul în fundal, căci era dimineață și încă era mare de nori peste apă), am coborât pe traseul vechi spre Dochia, nu tot pe scară, căci deja îmi era clar că ceva nu e în ordine cu ea. Și recomand oricui să nu pună piciorul pe ea, nici la urcare, nici la coborâre. Se poate urca și coborî fără nicio problemă pe traseul vechi, unde sunt niște resturi din vechile scări de lemn.

Încă o pauză am mai făcut pe sus pe iarbă, după ce ne-am depărtat suficient de mulțime, ca să ne bucurăm de liniște, căci acolo lângă vârf nu am stat prea mult, era prea aglomerată zona.

În depărtare se vedeau ceva semne de ploaie, însă nu îmi era clar dacă vine spre noi sau nu. Nu ne-am grăbit însă, eram foarte aproape de cabană.

Când am ajuns acolo, în sfârșit, a părut că plecasem de o veșnicie de jos. Eram morți de foame, așa că am comandat repede ceva. La Dochia niciodată nu mi s-a părut excelentă mâncarea, dar când nu ai de ales, e bună și aia. Față de iarna 2015-2016 când fusesem acolo ultima dată, am observat câteva adăugiri. Prima era un sistem audio prin care anunțau afară când era gata mâncarea. Erau super mega solicitați tinerii de la recepție, abia făceau față, iar comenzile durau foarte mult. A doua era o saună și un butoi de jacuzzi pe care tocmai ce le construiau. Iată că pe viitor vei putea sta în slip în jacuzzi în timp ce admiri peisajul din Ceahlău. Așa ceva…?!?

După ce ne-am pus burta la cale, parcă ne-am mai liniștit. Ne-am instalat în cameră (o cameră cu 6 paturi în total, în care ne rugam să nu mai vină nimeni, sau să vine doar fete, dar… vrabia mălai visează…)

Seara am petrecut-o în cel mai frumos mod posibil, admirând ploaia ce se pare că se dezlănțuia oriunde, dar nu la noi. Nici departe nu era, ci suficient de aproape cât să ne facă nouă frumoase filmările și pozele. Cam mulți nori au fost în direcția apusului, astfel că nu a fost unul spectaculos, dar tot am zburdat pe acolo după el. Temperatura era mai mult decât blândă, astfel că am putut sta afară liniștiți, respirând aerul curat și bucurându-ne de natură.

Înainte de apus am cunoscut și pe dl. Ionuț de la Salvamont și pe câinii lui fantastici, și am stat de vorbă la povești (cu el, nu cu câinii, deși le-am spus și lor câte o vorbă bună :)))) Am îndrăznit să-l întrebăm și de traseul închis, și am fost surprinsă de sinceritatea și onestitatea cu care ne-a răspuns. Traseul era într-adevăr închis pentru că, fiind tranzitat de așa mulți oameni, riscul de accidentare a maselor este mare. Însă porțiunea surpată este foarte mică și se poate trece dacă ai experiență și atenție. Mințile ni s-au descrețit. Se pare totuși că planul nostru va putea fi realizat până la urmă. Însă decizia finală aveam să o luăm a doua zi dimineață, în funcție de prognoză, căci se anunța ceva ploaie și în niciun caz nu am fi vrut să ne prindă ploaia fix acolo, căci pericolul de prăbușire suplimentară a potecii este și mai mare pe timp de ploaie, iar apa, cu cât cade mai multă pe acea zonă, cu atât mai mult o destabilizează pe termen lung.

Ne-am culcat destul de devreme, cu găinile, sperând la ceva somn, dar se pare că n-am avut noroc.

16 august 2018

Așa cum anticipasem, unul dintre colegii de cameră a dat un concert pe cinste în cursul nopții, pe alocuri acompaniat de un al doilea, așa că n-am dormit mai deloc toată noaptea.

Dar, fiindcă mă așteptam la treaba asta, nu m-am enervat chiar așa de tare (sau am auitat acum, după așa mult timp :)))). Mai ales că era ziua mea. Yeeeey! A, stai, am trecut de 30 de ceva ani, acum nu ne mai bucurăm când mai adăugăm unul :))))))

Alarma o setasem pentru răsărit, nu că a contat foarte tare, că oricum nu dormeam. Am sărit din pat repede și am zbughit-o afară. Din păcate, în cameră nu aveam geamuri la care să pot ajunge, astfel că nu îmi dădeam seama ce se întâmplă în exterior.

Când am ajuns în fața cabanei, am înnebunit. O fantastică mare de nori fremătând PLUS cețuri dansatoare. Am fugit repede înapoi să îl chem și pe Adi, să nu rateze așa ceva.

Apoi am filmaaaat, am pozat, am filmat iar, și iar am pozat, până când ceața a pus stăpânire pe tot și a ascuns complet întreg peisajul, de parcă nu ar fi fost nimic acolo. Dacă chemai pe cineva care nu ar fi văzut niciodată ce e dincolo de ea, nu m-ar fi crezut dacă i-aș fi povestit.

Pe soricel nu l-am zărit decât un pic, s-a ascuns mereu pe după câte un voal sau mai multe de ceață, însă și-a făcut magia și a colorat norii în culorile cele mai frumoase, chiar și doar pentru câteva clipe.  Ce cadou incredibil de frumos am primit de ziua mea chiar de la primele ore ale dimineții!!

Totul a durat doar vreo 45 de minute. Apoi blank total. Era ora 6:40 când s-a încheiat spectacolul și nu mai aveam ce face. Adi s-a întors în cameră ca să încerce să mai fure un pui de somn (era terminat după așa o noapte), dar eu n-am rezistat. Colegul încă sforăia din când în când, iar pe mine orice sunet mă zgâria deja pe creier, așa că am ieșit rapid înapoi în fața cabanei, am mai tras câteva guri de aer proaspăt, după care am așteptat în sala de mese. De dormit pot să dorm și la noapte. Nu de alta dar nu plănuiesc să mă destrăbălez de ziua mea, tot la 10 și ceva probabil mă voi culca :)))))) Știu, sunt o adevărată pensionară :))))))

După micul dejun a venit momentul deciziei. De plouat nu părea că o să plouă prea curând și, deși nu eram siguri de ceea ce aveam să găsim pe traseul închis, ne-am hotărât până la urmă să încercăm. Ionuț nu ne-a spus nici să ne ducem, nici să nu ne ducem, doar ne-a prezentat toate faptele, ca să putem lua singuri decizia, ceea ce mi s-a părut foarte onest. Tot respectul.

Îndreptându-ne spre Curmătura Piciorului Șchiop, prima parte a traseului îmi era cunoscută de când fusesem ultima oară acolo, iarna, dar acum peisajul arăta altfel, iar după scurt timp totul a devenit nou.

Cețurile de dimineață începeau acum să se retragă încet încet, dezgolind culmile verzi și creând un adevărat spectacol la care nu aveai cum să nu te oprești și să aplauzi. Cum știi, unii aplaudă cu mai multe apăsări pe butonul aparatului foto, alții cu o singură apăsare a butonului de înregistrare, fiecare cum știe :)

Înainte de a intra în pădure am primit și un mic buchet de flori de ziua mea :D

Doar câteva flori, căci nu ne place să le rupem, nici măcar pe cele neprotejate. Să se bucure și alții de ele!

Apoi am intrat în pădure și am început coborârea propriu-zisă. Îmi aduc aminte că la un moment dat parcă am bâjbâit într-un loc, sau așa ceva, iacă nu-mi mai aduc aminte, a trecut ceva timp de atunci și nici nu prea am făcut poze.

Apoi am ajuns, în sfârșit, la locul surpat. Până acolo am stat toată numai într-o emoție, căci nu știam exact la ce să mă aștept, și ne tot întrebam cum o fi, dar la fața locului am realizat că e o nimica toată. A nu se înțelege că locul nu e periculos. În sensul că se poate surpa oricând mai mult de-atât, poate chiar când calci pe acolo. De aceea am și fost foarte atenți și am trecut doar câte unul, nu amândoi deodată, ca unul să poată sta în gardă cât celălalt trece. Exact ca atunci când mergi pe poteci ce intersectează culoare de avalanșă (exemplu la urcarea spre Mălăiești este un astfel de loc).

Însă nu exista la acel moment nicio dificultate de trecere, așa că nu am avut nicio problemă. De acolo am ajuns destul de repede la Cascada Duruitoarea cea frumoasă. Din fericire era încă destul de devreme și nu am găsit acolo decât vreo 2 oameni (sau au venit imediat după noi, nu mai știu exact). Însă pe măsură ce am coborât mai departe spre Durău, oamenii urcau valuri-valuri.

Istoria din 2011 s-a repetat identic. Aproape din fiecare grup întâlnit cineva ne întreba cât mai e. Și toți erau oameni care nu urcă pe munte. Unii mâncau semințe în timp ce urcau… Clasic. Am simțit că pur și simplu trăiesc același lucru de cu 7 ani în urmă. Și, exact ca la indigo, chiar și cei care abia plecaseră din Durău ne întrebau cât mai e. Apăi cât oare să fie??? Te uiți la ceas când ai plecat, te uiți la ceas când te întrebi cât mai e, faci diferența, și pe urmă scazi din cât scria pe săgeată. Mă gândesc că nu e o matematică tocmai complicată. Sau greșesc?

Lui Adi nu-i venise să creadă când îi spusesem la Duritoarea că așa se va întâmpla, dar până jos deja fusese întrebat de vreo 15 ori. Nu puteai să nu le răspunzi, unii oameni chiar erau ok, cu bun simț, doar că se vedea că nu mai urcaseră pe munte și nu voiam nici să le spunem un timp greșit și apoi să facă mai mult, căci știm cu toții cum e cu pregătirea psihică și cât de frustrant e când știi că trebuie să faci x ore și faci mai mult. Și suferința e cu atât mai mare când ești neantrenat.

Amuzamentul nostru maxim a fost când am ajuns jos în Durău și, fix la ultimul pas, când am coborât niște trepte de lemn pline de noroi, am alunecat și m-am mocirlit toată pe fund, un pic pe picior și pe o mână. M-a bușit și râsul. Ia uite frate, merg atâta și mă înec ca țiganul la mal. Deci n-ai cum așa ca mine! :)))))

E bine însă că nu mi-am rupt vreo ceva. Nu același lucru poate fi spus și despre o persoană care se pare că tocmai ce-și rupsese piciorul pe la Duruitoarea. O echipă de salvamont tocmai ce se pregătea să urce la locul accidentului chiar când am ajuns noi jos.

Atenție mare, așadar! Încălțăminte adecvată și NU urcat aiurea în locuri care pot fi alunecoase sau/și în care un pas greșit poate duce la o cădere. Cascada e frumoasă și fără noi în poză sau, dacă ne dorim poză cu ea, putem să o facem și rămânând pe terenul plat din fața ei. Nu e nevoie să ne cățărăm pe nicăieri. Poza iese la fel de bine, vă asigur! Ca să nu mai zic că în ambele variante stau la fel de bine în telefon, unde nu ne mai uităm niciodată la ele (aviz amatorilor).

Noi de acolo am pornit mai departe cu mașina pe traseul nostru de vacanță, cu următoarea destinație Lacu Roșu.

Până acolo am oprit, bineînțeles, la minunatul loc de picnic & belvedere din satul Ruginești, de unde avem parte de o extraordinară priveliște către Ceahlău, cu lacul Izvorul Muntelui la poale.

În Lacu Roșu, când am ajuns, m-a șocat drumul extrem de prost (cu multe gropi) și foarte aglomerat – cu mașini lăsate pe marginea drumului (ocupând loc pe carosabil) – pentru că parcările sunt cu plată și… apăi de ce să parcăm regulamentar și să plătim civilizat?!? PLUS oameni mergând pe marginea șoselei naționale. Astfel că în multe locuri nu puteai circula pe două benzi, ci era rămasă doar una. Uitasem de ultima dată când ajunsesem aici. Am mers direct la pensiune, care e pe un drum neasfaltat ce se face la stânga un pic mai jos de lac, numai ca să constatăm că ei nu fac mâncare. Am sperat noi… dar degeaba.

Însă pentru mâncat a trebuit să ne întoarcem pe drumul acela oribil (și cel național cu gropi și oameni, cât și cel de la pensiune – nu foarte grozav) și să căutăm să mâncăm în toată babilonia aia.

Am încercat mai întâi la terasa Hotelului Lacu Roșu, dar nu era nicio masă liberă, plus că nici nu mi se părea calitatea anunțată de prețuri, așa că am căutat altceva pe google cu review-uri bune. Ne-a indicat o terasă mai încolo, și uite așa am ajuns într-un loc de care habar n-aveam. O serie de terase una lângă alta, fiecare diferită, dar toate deținute de unguri, cred. Un băiat de treabă de la una dintre ele, care stătea în față, ne-a întrebat ce tip de mâncare căutăm. Nu eram noi foarte hotărâți, dar i-am zis că nu prea am vrea acolo, ci la terasa de lângă. Ne-a spus că nu ne recomandă acolo, că dacă vrem, mai bine încercăm la alta (ne-a arătat care). Am apreciat că ne-a spus asta, căci putea să ne spună că toate sunt nasoale, doar unde era el era bine. Și era și haios, nu vorbea perfect română, dar măcar se străduia. Bun băiat. L-am lăsat acolo și ne-am așezat la altă terasă, dar nu ne-a plăcut deloc, așa că ne-am ridicat și ne-am dus tot la el până la urmă.

Așadar am mâncat într-un final o pizza de calitate semi-îndoielnică, într-un haos de aglomerație și gălăgie (vis-a vis de terase erau tarabe cu căcăcele de cumpărat), departe complet de ceea ce visasem eu, care urăsc agitațiile de genul, dar n–am putut să nu mă amuz copios. O masă mai de lux nici nu puteam avea de ziua mea :))))) Mi-am adus aminte și de hamburgerul pe care l-am mâncat de ziua mea în 2013, după o tură de 14 ore în Munții Tatra din Slovacia, când nu mai vedeam bine de foame și nici în fund nu mai puteam să stau prea drept de durere :))))) Ce fac unii de ziua lor, băi frate. Zici că-s nebuni!

A, și era să uit de ce am făcut toată treaba asta. Eram super presați de timp și nu mai aveam vreme să stăm să căutăm nu știu ce restaurant al vieții, pentru că se punea pe ploaie. Ploaia aia ce era anunțată 100% pentru ziua de azi devenea inevitabilă. Nori negri și urâți se încrețeau peste noi din ce în ce mai mult, și ne gândeam că acuș acuș începe să-i dea. Ne-a așteptat până la urmă să ajungem înapoi la pensiune. Slavă Domnului. Căci după aceea i-a dat. Și, Doamne, cum i-a dat. În viața mea nu mai văzusem și nu mai auzisem așa ceva. Turna într-un hal fără de hal în continuu și tuna de ziceai că se rupe pământul în două, nu alta.

Nu mai țin minte cât a durat, dar abia a doua zi aveam să aflăm cam cât de rău a fost.

Va urma


Acest jurnal face parte din seria vacanței AVENTURI ÎN CARPAȚI 2018. Dacă vrei să afli mai multe detalii (itinerar, hartă, costuri, etc) sau vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

Ziua 1:

Durău – Cabana Fântânele – Vf. Toaca – Cabana Dochia: 5h 30 (lălăit)

Ziua 2:

Cabana Dochia – Cascada Duruitoarea – Durău: 3h 30

Tip traseu: drumeție

Diferență nivel:  + 1300 m (din care în ziua 1 aprox. 1100m și în ziua 2 aprox. 200 m)

Distanță: 17 km (ziua 1: 10 km, ziua 2: 7 km)

Stare marcaj: ok

Sezonalitate: iarna nu

Surse apă: Izvor la Cabana Fântânele și la Dochia de poate lua apă de la chiuvetă

Data: 15-16 august 2018

Hărți folosite: Munții noștri Android | iOS


HARTĂ


PROFIL & TRACK GPS

Puteți descărca trackul GPS al acestei ture de aici.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


CAZARE


ZIUA 1

Cabana Dochia

  • Paturile mi s-au părut comode, așternuturile erau curate, totul ok.
  • Preț: 50 lei / persoană / noapte în camera cu 6 locuri
  • În cabană sunt și camere cu 4 sau dormitoare mari, cu 16-17 locuri
  • Camerele sunt dotate cu radiatoare care încălzesc foarte bine
  • Băile sunt pe palier, cu condiții bune. Doar apă rece la chiuvete.

Telefon rezervare: 0730.603.801; 0730.880.004


ZIUA 2


COSTURI

Taxă acces în Masivul Ceahlău : 7 lei / pers 

Cazare Cabana Dochia: 50 de lei / pers / noapte (loc în camera cu 6 locuri)


GOOGLE MAP


INDICATOARE

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei