Duminică, 12 august 2018

Prima zi am petrecut-o pe drum. Tot ce trebuia să facem era să ajungem până seara în Vatra Dornei, unde aveam prima noapte de cazare rezervată, la o pensiune în Dorna Arini, de fapt. Având atâta timp la dispoziție, ne-am gândit să nu o luăm pe cel mai scurt drum, ci să facem un ocol prin Târgu Mureș, să ne mai vedem un pic un Mihai, că nu ne mai văzuserăm de mult. Ne-am oprit doar ca să luăm masa împreună și pe urmă am fugit mai departe, dar mi-a părut bine că îmi venise ideea asta. Am continuat apoi drumul până la pensiune, unde am ajuns pe seară, după ce am admirat un apus superb de pe drum, pe dealurile din jurul Pasului Tihuța. O minunăție de zonă.

Luni, 13 august 2018

Vremea părea să fie de parte noastră, ceea ce nu putea decât să ne bucure! Pentru prima zi am ales un munte în care niciunul dintre noi nu mai fusese niciodată: Rarău.

La prima oră, dealurile din jurul pensiunii erau toate acoperite de un nor lăsat până aproape de pământ, arătându-ne un peisaj de vis. Până am pornit noi la drum deja s-a ridicat și am văzut ulterior că spectacolul s-a repetat în fiecare din următoarele dimineți. Se pare că e un fenomen des întâlnit acolo, mai ales vara.

Fiind prima dată în Rarău, am fost curioși să vedem faimoasele Pietre ale Doamnei, așa că am luat calea drumului TransRarău până la Hotelul Alpin Rarău. O nebunie de drum acest TransRarău, super îngust, de îți dă niște super emoții și e și un pic alambicat. Ba inițial cred că a fost și mai îngust de-atât, pentru că pe lateral se vede o porțiune de lățire, și nu cred că așa era proiectul inițial. E frumos drumul (deși trebuie să ai mare grijă cu mașinile din sens opus, căci pe 90% din el nu pot trece două mașini de-odată), dar nu pot să nu mă uit că totuși acest drum a fost tăiat în munte. Sunt multe locuri în care arată pur și simplu ca o mare rană și nu pot să nu mă întreb dacă nu mai bine era fără el. Gânduri…

La Hotel Rarău este o parcare amenajată, cu plată (5 lei / mașină parcă), dar e un pic cam în pantă pe alocuri, și se vede că n-a fost făcută foarte inteligent, pentru că pe unele margini pământul a luat-o la plimbare și a făcut niște valuri imense, unde nu se mai poate parca. Destul de mică parcarea, aș spune, nu știu cum face față în weekenduri.

De acolo ne-am gândit să facem inițial un circuit în formă de 8, care să ne ducă atât pe Pietrele Doamnei (care sunt foarte aproape de hotel – durează aproximativ 2 ore să faci tot circuitul lor), dar și spre vârful Rarău și dincolo de el, ca să petrecem cât mai mult timp în natură și să ne cunoaștem cât mai bine cu acest munte.

Zis și făcut. Am vrut să începem direct cu Pietrele Doamnei, dar, fix când să plecăm, a pornit spre ele și un grup foarte mare de elevi, așa că ne-am răzgândit subit. Am ales așadar să facem circuitul nostru în sens invers acelor de ceasornic, astfel că din parcare am luat-o la stânga pe cruce albastră, și în curând mi-am dat seama că am făcut cea mai bună alegere.

Am intrat imediat în pădure, unde, după 2 pași parcă am uitat cu totul de unde vin și cât de aproape este civilizația. Mi s-a părut una dintre cele mai frumoase păduri pe care le văzusem vreodată, cu solul acoperit de mușchi și ciupercuțe care mai de care, iar copacii, sub lumina aceea, păreau că sunt din altă lume. M-am cufundat imediat în acea stare în care te simți una cu natura și m-am bucurat la maxim de plimbare.

După aproximativ jumătate de oră am ajuns la un stâlp cu indicatoare, de unde, la dreapta, se poate urca spre Pietrele Doamnei, iar la stânga spre Vf. Rarău. Noi am făcut stânga, urmând să revenim în acest punct mai târziu.

De aici se coboară un pic, până la ieșirea din pădure, moment în care se ajunge într-o șa din care se vede vf. Rarău, spre care am început să urcăm. Nu este un vârf din acela fantastic, ci mai degrabă ceva gen Vf. Cozia, pe care este ceva stâlp de telecomunicație și nu merită neapărat, dar noi am mers încolo și apoi am făcut dreapta, la liber, pe o mică pseudo-creastă, ce duce spre formațiunile stâncoase numite Popchii Rarăului. Nu am mai ținut neapărat cont de marcaj, ci ne-am lăsat conduși de pași, fiind pe modul „plimbare”.

Am stat și pe iarbă, la relaxare, am pozat, am filmat, am dat nas în nas cu oițele, am găsit și o oaie rătăcită la un moment dat, ce se tot plângea că se pierduse de grup (s-a descurcat până la urmă, am urmărit, nu de alta, dar mă pregăteam să iau oaia în brațe și s-o duc la cioban :)))), am admirat priveliștile frumoase dinspre Obcina Feredeului și Depresiunea Câmpulung, și am mai făcut cunoștință și cu niște formațiuni care se pare că se numesc Hăghimiș (așa am văzut pe un panou).

Eu o lume tare frumoasă acolo, și noi ne-am bucurat de ea în tihnă. Am fi vrut să continuăm mai departe spre Popchii Rarăului, căci mai era timp, dar Adi avea ceva problemă la spate și am hotărât să ne întoarcem agale înapoi.

Când să ne îndreptăm spre Pietrele Doamnei, am realizat că am un recipient de apă în minus, așa că ne-am întors un pic în locul în care făcusem pauză pe iarbă, ca să îl căutăm. Mi-am adus aminte că am plecat de acolo destul de repede, căci turma de oi se apropiase de noi și ne era teama să nu surprindem din greșeală niște eventuali câini care nu ar fi avut de unde să știe că suntem acolo, așa că am tras rucsacul cu o mână, în timp ce aveam geaca și trepiedul în cealaltă, și sigur îmi căzuse atunci din rucsac. Ceea ce s-a dovedit a fi exact ce se întâmplase. Adi a găsit recipientul fix în acel loc. Nu că ar fi fost pierderea secolului acel recipient (deși era metalic), dar nu e bine să lăsăm chestii aiurea pe munte.

Reîntorși pe potecă, am ajuns destul de repede înapoi la stâlpul cu săgeți și de data asta am urcat drept înainte (ușor stânga adică), spre platoul de belvedere de sus. A urmat o urcare foarte frumoasă, un mic scrambling pe stânci, pe care am găsit și niște lanțuri montate, iar sus când am ajuns am fost… uaaaaaa!!! Cât de frumooooos!!!

Acolo sus e într-adevăr un mic platouaș pe care poți sta un pic să admiri priveliștea, și pe care am mai găsit câțiva oameni. E un loc foarte popular, pentru că se ajunge destul de repede și ușor, fiind aproape de parcare.

Însă ce mi-a plăcut cel mai mult a fost ceea ce a urmat. După o coborâre înapoi pe același traseu de urcare până la un punct , am făcut dreapta, ca să continuăm circuitul Pietrelor, și am intrat într-o adevărată împărăție stâncoasă, unde, doar din loc în loc, își mai făcuseră loc și niște brazi. Pietrele Doamnei erau acum pe partea dreaptă cum mergeam noi, și la fiecare pas ne lungeam gâturile în sus, încercând să cuprindem întreaga lor proporție. Din loc în loc se puteau vedea și trasee de cățărare, care ni se păreau imposibile de unde stăteam noi, mai ales că suntem un pic pe lângă acest sport la verticală (sau surplombă în unele cazuri, ceea ce ne dă fiori de fiecare data). Locul mi-a adus aminte de circuitul pe care l-am făcut în 2016 în jurul Cinque Torri, în Dolomiți. Nu e fix la fel, dar seamănă, sau cel puțin acesta a fost sentimental meu acum.

Zgâindu-ne spre înălțimi, am observat că norii se mișcau cu o super viteză, așa că m-am gândit să scot repede trepiedul și să fac câteva filmări. Rezultatul poate fi văzut în filmulețul care a ieșit în urma acestei mini-vacanțe, mie una îmi place tare mult.

Această porțiune este cea care mi-a plăcut cel mai mult din toată ziua, și cred că e unul dintre cele mai speciale locuri din Carpați, după părerea mea. Sigur, sunt multe tare aceste locuri, dar cred că e aici o comoară care își merită locul pe listă.

Mai departe am coborât la mașină și am vrut să urcăm repede și pe Piatra Șoimului. Este chiar acolo o săgeată care arată 15 minute până sus, deci o nimic toată. Însă, chiar când să punem piciorul pe potecă, a venit un grup destul de mare de turiști care au pornit în aceeași direcție, și am hotărât să renunțăm. Fiind un traseu atât de scurt, șansele să ne evităm ar fi fost nule, și erau un pic gălăgioși, astfel că nu ar fi fost o plimbare prea plăcută pentru noi, în care să ne putem bucura de natură în tihnă.

Așa că am decis să mergem să mâncăm, căci deja ne încerca foamea. La Hotelul Rarău prima dată au zis ca nu au nu-mai-știu-ce, apoi am mers la terasa cu mici care e un pic mai încolo, acolo nu aveau cartofi parcă. Am făcut acest du-te vino de vreo 2 ori, până la urmă am rămas la hotel și cumva, de undeva, au reușit să ne încropească 2 porții complete. Se plângeau că rămăseseră fără provizii după weekendul ce tocmai trecuse, sau așa ceva, acum fiind luni. În orice caz, se pare că am avut noroc într-un final. Iar după masă, cu burta plină, am înșfăcat hamacele din portbagaj și ne-am dus în pădure. Aaaaaaah, this is the life!!!!

Doamne, cât de bine a fost! Să te legeni așa printre copaci, admirând pădurea și respirând aerul acela curat și liniștea… Trebuie să fie unul dintre cele mai faine sentimente din lume. M-am îndrăgostit de hamac când aveam vreo 5 ani. Nu m-am săturat nici până acum.

Am citit un pic, am și lenevit, moment în care a venit în vizită, ca de nicăieri, un câine curios. Am sărit ca arsă prima dată, căci mai întâi am auzit zgomotul, și abia apoi l-am văzut, negru-maroniu cum era el, dar ne-am convins repede că nu e niciun pericol. Nu de alta, dar după întâlnirea nas în nas cu ursul și asaltul celor 20 de câini din Rodnei, ambele în vara lui 2016, tresar destul de repede :)))) De data asta nu a fost cazul, dragu’ de el era doar curios, a venit un pic în zonă și a mirosit ici colo, după care a plecat la fel de repede precum venise.

Când ne-am refăcut provizia de hămăceală, am strâns toate cele și am pornit înapoi spre pensiune, mulțumiți din cale-afară de cum a ieșit prima zi pe munte din această vacanță, cu o mică oprire la unul dintre frumoasele poduri de lemn care traversează râul Bistrița.

Dragă Rarău, ne-ai plăcut tare mult! Să ne revedem cu bine și altă dată!

Va urma

Acest jurnal face parte din seria vacanței AVENTURI ÎN CARPAȚI 2018. Dacă vrei să afli mai multe detalii (itinerar, hartă, costuri, etc) sau vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.