Dacă pe fratele Clăbucetul Taurului mai fusesem de vreo 2 ori, pe Clăbucetul Azugii, niciodată. De iarna trecută îmi venise ideea să facem o tură acolo, dar cumva atunci nu ne-a ieșit. Anul ăsta mi-am adus aminte de plan văzând o tură pe skiuri a lui Radu pe care o făcuse pe acolo și m-am pus pe studiat harta. Am căutat să planific un circuit, cum îmi place mie, și atunci am zărit un nemarcat ce mi-ar rezolva problema, pentru că nu există o buclă complet marcată care să treacă prin Clăbucetul Azugii. Dar, cu o urcare de la Păstrăvărie pe bandă albastră și apoi o coborâre de la Stâna Clăbucetul Azugii pe Piciorul Cenușeroaiei până în drumul forestier Limbășel marcat cu triunghi albastru, țac pac se făcea de-un circuit!

Zis și făcut! Să mergem! Vremea se anunța bună, dar, când se făcu vineri, am constat că e … PREA bună! Un cer senin fără niciun nor se prognoza pe toate site-urile și pentru mine asta e moartea pasiunii. Stingerea flăcării :))))))

Dacă am vreodată de ales între două locații, una pentru care se anunță cer senin fără niciun nor și alta pentru care se anunță soare cu un pic de nori, întotdeauna o să o aleg pe a doua. Pentru că cerul senin fără niciun nor nu are nici cel mai vag farmec.

Sigur, nu o să mă plâng, Dacă e cer senin și am o singură variantă, doar n-o să stau acasă pe motivul ăsta, așteptând ca baba pe făt frumos să vină pe-un cal alb până la nouăjde ani (ca-n pozele alea de apare un schelet pe o bancă și scrie jos: așteptând bărbatul perfect :)))). Decât să mă plouă, mai bine să mă bată soarele în cap. Pe principiul ăsta am mers și acum, chiar dacă am stat în fața calculatorului cu prognoza deschisă pe toate site-urile de meteo posibile și posibile, răzgândindu-mă și răs-răsgândindu-mă de 7 ori. Dar, Doamne, ce bine că până la urmă am decis să mergem!

Cum am ajuns în Azuga, am fost șocați de cât de multă zăpadă era încă de pe străzi. Troiene! Știam că ninsese mult toată iarna, iar ultima ninsoare fusese chiar cu câteva zile în urmă. Nu am idee de ce nu ne-am luasem rachete, dar aveam să regretăm cu vârf și-ndesat un pic mai târziu.

Am parcat la parcarea mare din capătul capătului, de la Pârtia Cazacu, pentru că pe drumul forestier de pe valea Azugii este interzisă circulația. De acolo din parcare am luat-o pe jos pe o scurtătură și am ajuns în doar câteva minute la startul traseului, la Păstrăvărie, unde se întâlnesc văile Azuga și Limbășel. Am găsit acolo o mașină și doi bărbați ce tocmai plecau pe niște schiuri scurte pe Valea Limbășel. Am fi parcat și noi acolo, dar ne era frică să nu ne luăm vreo amendă din aia de plângi în pumni și parcarea unde am lăsat noi mașina chiar nu a fost exagerat de scumpă și nici nu era departe. Eu zic c-am făcut alegerea cea mai bună.

După un început cam ciudat (cred că s-a marcat un pic aiurea acolo), am intrat în linie dreapta pe Culmea Clăbucetului Azugii, prin pădurea care m-a surprins din prima sută de metri. Inițial n-am știut ce se întâmplă. S-a auzit un sunet ca un fel de mini avalanșă îndepărtată și m-am uitat repede stânga dreapta să văd de unde vine. Când colo,  un nor de zăpadă se cobora cu viteză de la 20-30 de metri, curgând vertical din brazii înalți, ce aveau coroana mult deasupra solului.

După ninsorile din ultima vreme care îmbrăcaseră toți brazii într-o mantie groasă de zăpadă, acum că era soare și destul de cald, începuseră să se scuture.

Era absolut incredibil de frumos! Am încercat să fac poze, dar totul se întâmpla extrem de repede și, dacă nu erai pe fază fix atunci, ratai momentul la mustață.

Nici nu începusem bine traseul și deja aveam parte de surprize! Fenomenul se repeta o dată la câteva minute, făcându-mă de fiecare dată să mă opresc și să încerc să-l surprind, dar cu aproape 0 succes. Încet încet a devenit parte din fundalul sonor și am continuat să urcăm pe această muzică panta ce adesea era destul de abruptă, sperând să nu se scuture vreun brad mare fix peste mine, căci m-ar fi făcut om de zăpadă! De câteva ori a trebuit să mă feresc, însă, dar, din fericire, nu m-am trezit îngropată, brazii cei mari reușind să mă cruțe.

Cu distracția aceasta nici n-am simțit foarte greu urcușul, deși a fost susținut o bună bucată de vreme. În pădure nu era zăpadă foarte adâncă și am putut înainta ok, dar, când am intrat pe o porțiune un pic mai lină, am ajuns brusc în winter wonderland.

Zăpada a devenit deodată adâncă, și noi ne scufundam uneori chiar și până la genunchi. Toți copacii erau tapetați cu zăpadă ce fusese aruncată de vânt pe trunchiuri și acolo rămăsese, de parcă cineva îi împroșcase cu ipsos. Era un peisaj neatins de om, pentru că ninsese cu doar 2-3 zile înainte. Doar o vulpe trecuse pe acolo, de fapt urcasem pe urmele ei până acolo și, nu știam noi încă la acel moment, aveam să continuăm pe urmele ei până la finalul turei.

Aceasta a fost a doua surpriză a muntelui. O pădure atât de frumos ornată de iarnă demult nu mai văzusem. Făceam poze în continuu și zburdam de colo colo ca un copil. Mă rog, atâta cât se poate zburda pe o zăpadă în care te cufunzi la fiecare pas :)

Apoi a urmat încă un urcuș destul de susținut, iar când am ieșit din pădure… atunci a fost explozia maximă. Oriunde ne uitam era ceva absolut incredibil. Copacii încărcați de zăpadă, pulvărul neatins, în urma noastră Bucegii se înălțau deasupra tuturor, iar cerul…. Cerul, de unde se anunța fără nici un nor, dansa cu cețurile, care nu stăteau locului nicio clipă.

Am simțit că-mi iese inima din piept de bucurie! Aparatul nu mai făcea față la cât de repede apăsam pe buton. Nu știam ce să pozez mai repede, unde să mă uit mai degrabă. Bucegii, Piatra Craiului, Neamțului, era o nebunie! Cum, oare, să avem un asemenea noroc!?!?! Nici un moment nu visasem la așa ceva! Nici prin cap nu-mi trecuse un asemenea scenariu! Iată-ne aici, pe acest munte micuț și pe care nu-l bagă mai nimeni în seamă, trăind aceste momente extraordinare și având în fața ochilor acest peisaj fantastic!

Însă, pe cât se făcea mai frumos peisajul, pe atât mai greu ne era să înaintăm. Zăpada era din ce în ce mai adâncă, iar noi ne scufundam uneori până peste genunchi. Nu mereu, însă, când se scufunda brusc un picior așa, tare multă energie se consuma. Eu ca eu, nu puteam să mă plâng, dar Adi făcea toate urmele, și era sleit de puteri deja, iar noi eram abia la începutul urcării de dincolo de pădure.

Când un picior îți intră până la glezne și unul până la genunchi :((((((

A fost greu! Extrem de greu! Doamne, ce bune ar fi fost niște racheteee!!! Începusem chiar să ne gândim dacă mai era realist să facem bucla plănuită. La cât de mică e, acum devenea din ce în ce mai puțin probabil că o vom putea duce la capăt. Eu însă mă încăpățânam să cred că e posibil! Știu că e ușor când nu ești tu cel care face urme, dar timpul era încă de partea noastră, totuși.

La un moment dat, ca să se mai odihnească și el, am trecut eu în față să fac urme. Am zis că nu-i adevărat ce greu era!! Dar m-am ambiționat să stau în frunte cât mai mult. Am tras eu ce-am tras, dar după ceva timp cursese toată Dunărea de pe mine. Aia e muncă, fratele meu, nu glumă! Dacă vrea cineva să slăbească, îi recomand acest full-body workout :))))) Pleci de-acolo fără 5 kile minim! :)))))

Când Adi a trecut din nou în fața mea, am încercat să-l încurajez spunându-i că odată ce ieșim din culoar, cred că zăpada va fi spulberată și înghețată și vom putea înainta mult mai ușor. Ieșisem din pădure, dar încă mai aveam brazi în laterale, ceea ce crease un fel de culoar – nu ești nici în gol alpin, nici în pădure, lucru care favorizează acumulări mari de zăpadă ca într-un șanț, adusă și depusă de vânt.

A fost cea mai lungă, cea mai grea, dar și ce a mai frumoasă urcare. Am făcut de 2-3 ori mai mult decât în mod normal, dar și peisajul a fost… o minune! Am făcut extrem de multe poze, pur și simplu nu mă puteam stăpâni. Bucurie maximă!

Și, așa cum bănuisem, imediat ce am lăsat orice brăduț în urmă și am ieșit în golul alpin desăvârșit, troienele au fost înlocuite de un strat de zăpadă subțire, șlefuit de vânt, în care piciorul nu intra decât un centimetru sau chiar deloc pe alocuri, fiind înghețat. Iar pe vârf am zărit și un petic de iarbă, chiar.

Am ajuns pe vârf pe la ora 14:30 Până acolo nu văzusem picior de om, fusesem și eram în continuare numai noi doi. Acolo am făcut al doilea zbor cu drona (primul îl făcusem un pic mai jos, când simțeam că îmi bubuie inima de extaz și am simțit că TREBUIE să filmăm un pic), câteva filmări pe trepied, am admirat dansul continuu al norilor care nu conteneau din a ascunde și a dezvălui munții de jur împrejur, totul desfășurându-se la viteză maximă.

Acolo sus e liniște. După liniștea cu ciripeli din pădure, acolo unde nu mai sunt păsări se aude doar muntele. Are o muzică a lui, aparte, pe care trebuie să o asculți cu inima deschisă. Uneori cu ochii închiși, alteori absorbind fiecare milimetru de peisaj prin retină. Dacă nu o auzi, e posibil că ai luat cu tine niște griji, ai uitat să le lași la poale sau în portbagaj. Poate ai luat cu tine un pic din haosul și traficul din oraș, din gălăgia de acolo, stresul de la lucru, sau graba celor din jur. Scapă de ele. Dă-le drumul în vânt sau la vale în jos, n-ai nevoie de ele. Acum ascultă iar. Așa-i că se aude?

Când s-a făcut deja cam frig și tolba cu frumos ni se umpluse, am hotărât să coborâm. De pe vârf nu se vede stâna, dar, studiind harta, am știut în ce direcție să apucăm ca să ne îndreptăm spre ea. Acolo nu sunt stâlpi de marcaj, astfel că nu ai avea cum să știi.

La vale totul s-a schimbat la 180 de grade. Acum zburdam realmente în jos, zăpada fiind cel mai bun prieten al nostru, de unde pe urcare ne făcuse viață grea.

Curând am zărit și stâna și, odată cu ea, o siluetă ciudățică un pic mai jos. Nu înțelegeam exact ce este, așa că ne-am oprit. După 2 întâlniri cu ursul, suntem precauți. Ne uitam amândoi cu ochii mijiți, dar tot nu ne dădeam seama ce este, era prea departe. Ne gândim să facem poză cu zoom, dar nu mai aveam bateria în aparatul pe care era montat obiectivul 16-50, plus că 50 mm nu e mare lucru. Ne amintim că avem binoclu. Îl scoatem și ne mijim prin el. Silueta începe să se miște și deodată se fac două în loc de una. Ce să vezi… sunt doar doi oameni :)))))

Continuăm coborârea spre ei, aproape alergând la vale, făcând poze și minunându-ne în continuare de pulvărul neatins.

Ajungem la ei, facem cunoștință cu Ana și Marius, ce îi credeam urs cu doar 10 minute mai devreme :)))))

Erau veniți de pe Drumul lui Ceaușescu și rămăseseră fără baterie la telefon, ce bine că ne-am întâlnit acolo. La fix! Am continuat împreună coborârea, pe urmele vulpiței care fix pe Piciorul Cenușeroaiei se dusese (știe ea ce știe), dibuind destul de ușor intrarea în pădure (noroc cu aplicația), nu înainte de a mai arunca un ochi în urmă pentru a ne lua la revedere de la Clăbucetul Azugii și peisajul incredibil cu care ne răsplătise în această zi fantastică.

Singura neplăcere, ca să zic așa, a fost că zăpada și liniștea au fost tulburate de 2 băieți pe snowmobile care au venit chiar când noi terminaserăm coborârea. Noroc că apucasem să fac niște poze cu zăpada nederanjată înainte de asta. Câteva minute dacă am fi ajuns mai târziu, ar fi fost tristețe.

Pădurea prin care am coborât nu a fost nici ea cu nimic mai prejos. Ni s-a părut o pantă ceva mai abruptă decât cea pe care urcasem, noroc că acum eram la vale și, pășind pe călcâie, nu aveam nicio dificultate. Ba chiar eram super rapizi.

Și aici copacii erau tapetați, rămânând cu o dunguliță care îi făcea să semene cu niște zebre.

Am dovedit coborârea destul de repede, singurul obstacol fiind pârâul pe care a trebuit să îl traversăm la final pentru a intra pe drumul forestier. Tocmai ușor n-a fost, căci nu erau pietre puse în apă pe care să poți păși. Am găsit noi o variantă cu chiu cu vai până la urmă, dar bineînțeles că mie mi s-a dus al doilea picior un pic la pescuit la ultimul pas. Clasic!

Pe drumul forestier am băgat un strop de viteză, chiar dacă eram un pic obosită, nu de alta, dar Ana și Marius aveau de prins un tren pentru care cumpăraseră deja bilete, așa că a devenit o cursă contra cronometru. De la Păstrăvărie am zbughit-o repede spre parcare, am urcat și ultimul delușor, și țuști toți 4 în mașină, cu care am gonit apoi la gară. Am reușit să ajungem chiar cu vreo 15 minute înainte să ajungă trenul, suficient timp să îl prindă. Misiune îndeplinită! :D

Noi am mai oprit apoi în Sinaia, unde am luat masa, după care am luat lungul drum spre casă. A fost aglomerat, ca de obicei, dar cine avea să se trezească a doua zi fără ceas? Plus că, după așa o zi, traficul e un pic mai ușor de suportat.

Tura asta a fost o nouă dovadă că orice munte are surprize, orice munte, oricât de mic sau neînsemnat ar fi, îți poate aduce bucurii greu de cuprins în cuvinte, orice prognoza de cer senin poate să ascundă o nebunie de cețuri care schimbă complet peisajul. Sigur, asta poate se întâmplă o dată pe an, dar și atunci când se întâmplă…. e ca și cum ai vizita raiul pe pământ!