Ne-a rămas tura în Cozia, în care am pornit pe 16 martie. Atâta doar că eu uitasem că nu mai sunt iernile de altă dată și că acum, în martie, nu mai este zăpadă decât de pe la 1200 de metri în sus (plus/minus, în funcție de masiv). Mi-am dat seama doar cu puțin timp înainte că visul meu de tură de iarnă probabil trebuia transformat în tură de semi-iarnă. Am analizat bine situația și, văzând că sus nu mai este multă zăpadă, am decis să nu-mi iau bocancii de iarnă, ci cei de 3 sezoane + parazăpezi. În plus față de asta, ne-am uitat așa un pic la colțărei, ne-am gândit dacă să-i luăm, prima dată am zis că da…. după care ne-am răzgândit, luând în calcul temperaturile mari ce se anunțau pentru duminică. Și au rămas în dulap. A fost cea mai mare greșeală pe care puteam să o fac. Combinația bocanci de 3 sezoane fără colțărei mi-a pus capac. Dar aveam să aflu asta abia la coborâre.

Sâmbătă, 16 martie 2019

Când am ajuns la Mănăstirea Turnu, am găsit muntele în stare de primăvară. Dar, fiindcă pentru mine primăvara înseamnă flori și frunzulițe în copaci și floricele, semăna mai degrabă cu un noiembrie mohorât, pentru că pădurea era uscată și tristă.

Se anunța cer noros și ceva ploaie pentru astăzi, drept pentru care ne pregătisem, atât psihic, cât și cu echipament pentru precipitații.

Am ales traseul un pic ocolit, pe culmea mânăstirii, marcat cu triunghi roșu, căci nu mai fusesem niciodată pe acolo. Intenționat am ales să parcurgem urcarea și coborârea în sensul acelor de ceasornic, pentru că în 2012, când mai urcasem pe jos în Cozia, făcusem circuit în sens invers acelor de ceasornic. Acum măcar sensul de parcurgere să fie altfel și bucățica de la început să fie traseu nou, dacă în rest era vorba despre aceleași trasee. Ce să-i faci, nu sunt așa multe posibilități de variație în Cozia. Poți cel mult să schimbi anotimpul sau sensul.

Prima porțiune de traseu a fost uscată și prăfuită, atât de rău că ni s-au murdărit bocancii în asemenea hal că nu mai vedeai ce culoare au. Panta era și ea foarte abruptă și singurul lucru care mă bucura erau floricelele mov care au început la un moment dat să apară, spre încântarea mea maximă.

Când am schimbat direcția și am ajuns pe Muchia Roșiei a început și vântul la care ne așteptam. Ne-am înfofolit un pic mai bine și am continuat. Pădurea era în continuare tristă, fără zăpadă, dar măcar aveam floricele. Aici am văzut și primele exemplare din Crucea Voinicului, o floare ce mie mi se pare una dintre cele mai frumoase flori de la noi, dacă nu cea mai. Nu îmi dau seama să știu una care să mi se pară mai delicată.

Îmi mai place mult de tot Nu-mă-uita, este ceva extraordinar, dar aceea apare vara și nu cred că e în zonele acestea. Crucea Voinicului se ascundea de obicei pe după trunchiurile copacilor, vizibil ferindu-se de intemperii și vânt. Și uite așa observăm inteligența naturii.

Aș fi stat acolo în genunchi încercând în zadar să îi surprind reala frumusețe și delicatețe mult și bine (cam greu fără obiectiv macro), dar era vânt puternic și orice pauză prea mare pe loc însemna că ne lua frigul.

Am continuat prin pădure, urcușul foarte abrupt rămânând în urmă, acum având și porțiuni de curbă de nivel. Chiar pe una dintre aceste porțiuni am găsit un pic de zăpadă cam înghețată, pe care a trebuit să am mare grijă, pentru că poteca era și-așa destul de îngustă și, colac peste pupăză, era să mă duc la vale la un moment dat din cauza unei crengi mari căzute în potecă pe care am atins-o din greșeală și, când am făcut asta, a început să curgă peste mine. Așa de tare m-am speriat că am țipat.

Dincolo de bifurcația cu bandă roșie ce urcă tot de la Turnu, prin Șaua La Troiță (traseul clasic) a început zăpada. Mai întâi discret, după care am intrat în sfârșit în iarnă, unde am găsit chiar mai multă zăpadă decât mi-am imaginat. Nu în strat gros, era super ok la mers, dar suficient cât să fi fost nevoie de bocancii de iarnă.

Spre uimirea noastră, până la urmă nu a plouat deloc, contract prognozei. E drept că prognoza nu avusese acuratețe foarte mare, dar ne așteptam să picure măcar un pic. Am simțit un singur strop la vreo jumătate de oră după plecarea de la Turnu, dar literalmente a fost doar unul, după care n-a mai picurat absolut nimic. Ferice de noi, ce pot să spun!

Odată ce am ajuns destul de sus, am putut admira Oltul, cu ale lui clasice cotituri fotogenice, de data asta cu o culoare gri-albăstruie reflectată de la nori. Am început să prind viață și să fac poze în toate direcțiile, nu doar spre Olt, ci și spre Buila, deasupra căruia un nor incredibil de spectaculos, ce semăna cu nava Enterprise, fremăta în continuu, ca și cum ar fi ieșit dintr-o oală pe foc.

Am înaintat spre cabană, care acum nu mai era departe, cu câteva opriri în zonele cele mai bune de belvedere. Vântul sufla din ce în ce mai tare, dându-ne o stare de ușoară neliniște atunci când ne opream. La un moment dat am vrut să fac o filmare cu norul cel nebun de deasupra Builei, și am găsit o stânca pe care să mă instalez cu trepiedul. Am pus rucsacul jos, am scos trepiedul, mi-am scos o mănușă ca să pot umbla mai bine și, în acel moment, ca de nicăieri, a venit o rafală de vând de vreo 40 la oră, care mi-a zburat-o. O pusesem lângă mine, pe jos. Pentru un moment am rămas blocată, nu-mi venea să cred că am rămas fără ea. Se dusese în prăpastie, dedesubt fiind un mare gol. Șanse zero de recuperare. Atât de repede zburase încât inițial nici nu realizasem ce obiect dispăruse. A fost vorba de o fracțiune de secundă.

Apoi am ridicat din umeri și mi-am scos, tacticoasă, cealaltă pereche de mănuși din rucsac și mi-am pus una pe mâna dezgolită. Acum aveam o mănușă neagră și una albastră. Era un vânt așa de puternic încât mi-ar fi înghețat mâna în maxim 5 minute fără mănușă. De asta e bine să ai mereu cel puțin 2 perechi în rucsac. Eu am uneori chiar 3 (grosimi diferite). Mi-a părut rău, însă, era o mănușă bună…

La cabană am ajuns după vreo 2 traversări de pante înzăpezite care mi-au dat mici emoții, neavând colțărei. Mi s-au părut destul de expuse. Sincer, când e multă zăpadă nestabilizată, nu știu cât de safe e să treci pe-acolo.

Când am intrat în sala de mese, m-am dus direct la sobă. Acolo e măsuța aceea cu doar 4 locuri, unde stătusem și data trecută, și m-am așezat imediat pe scaunul pe care pot să stau cu spatele lipit de sobă. Am mâncat imediat după și apoi am mers în cameră.

Atunci am avut șocul cel mai mare. Focul nu era făcut, deși, din discuția de dimineață pe care o avusesem la telefon cu cabanierul, în care l-am anunțat că pornim pe traseu, înțelesesem că va face focul înainte de sosirea noastră. Cred că a fost o neînțelegere la mijloc. În orice caz, în cameră era extrem de frig. Am făcut imediat focul și am început să băgăm lemne. Soba părea că se încălzește cu viteza luminii stinse. Am încercat să stăm în camera, dar era imposibil. Cu absolut toate hainele pe noi muream de frig.

Eu mi-am pus la un moment dat o pătură pe spate și apoi m-am lipit e sobă, și tot muream de frig.

Am preferam să ieșim afară. Deși era vânt, zău dacă nu era mai bine. Chiar și dacă nu ne mișcam și stăteam să facem poze, tot nu dârdâiam de frig. Am fost fascinată de vederile spre Făgăraș, unde se vedeau o mulțime de culmi și vârfuri înzăpezite, iar în jurul lor se tot mișcau norii. Vederea nu e foarte bună de acolo, dar a meritat să o surprind de după copaci.

Dar apoi… cât să stai și afară? După o mică plimbare ne-am întors iar. În cameră… la fel de frig, nicio schimbare. Am mai rezistat un pic așa, după care am ieșit iar, la apus.

Și trebuie să recunosc că uneori am un noroc fenomenal. De unde se anunțase o zi cu precipitații și nori toată ziua, inclusiv la apus, de fapt nu a plouat deloc și am avut parte de un amurg absolut fantastic.

Norul fremătând de deasupra Builei era încă acolo, acum căpătând forme din ce în ce mai diverse. Înspre nord, la fel, se întâmplau tot felul de fenomene și totul se deplasa cu viteză datorită vântului care nu lăsa nici un nor în aceeași poziție, nici măcar o secundă. Am filmat, am pozat, ne-am minunat și am mulțumit cerurilor pentru o asemenea surpriză. Pentru un moment am uitat de praful de pe traseu, de pădurea tristă, de urcușul greu și frigul din cameră, și ne-am bucurat de clipă. De mult nu mai văzusem un apus, darmite unul atât de frumos.

Înapoi în cameră apoi, am constatat cu stupoare că nu se încălzise mai deloc. Nu ne luasem saci de dormit cu noi, pentru că amândoi experimentasem căldură în vizitele anterioare, ba eu chiar murisem de cald în octombrie 2012. Acum am fost nevoită efectiv să mă culc îmbrăcată cu absolut tot ce aveam pe mine și în ruscac, adică inclusiv fes și 2 pufoaice, una foarte subțire și alta subțire spre medie.

Duminică, 17 martie 2019

Abia la ora 3 am simțit că e cald. La 3 jumătate deja am dat jos tot ce aveam gros pe mine, în sfârșit simțind confort în loc de încorsetare. Nu suport să mă culc îmbrăcată cu toate cele, pur și simplu simt o încordare în tot corpul. Dar acum era bine, într-un final. Am concluzionat că, cel mai probabil, camera nu s-a putut încălzi foarte bine din cauză că afară fusese în continuu vânt puternic. Toată noaptea vuise, cu rafale de 100 la oră uneori. Abia când vântul s-a potolit sub 30 la oră s-a încălzit. Sigur, nu era rău să fi fost făcut focul de la cel puțin ora 11, dar… asta a fost.

Per total aș spune că am găsit Cabana Cozia complet diferită de cum o știam noi. Sala de mese era rece (la figurat, deși dimineață a fost și la propriu), nu era atmosfera aceea de cabană cu doamna cabanier pe care o știam și, chiar dacă au fost mulți drumeți, n-am simțit farmecul de altă dată. Mai mult, baia din dreapta barului a fost încuiată pe tot parcursul weekendului și a trebuit să folosim baia exterioară, care mirosea foarte rău. Nu am avut apă potabilă deloc, nu ne-am putut spăla nici măcar pe mâini, darmite pe față. Doar duminică dimineață am cumpărat o sticlă de apă de 2 litri și ne-am făcut plinul pentru coborâre, iar restul l-am folosit pentru a ne spăla un pic.

E păcat, pentru că e o cabană cu mare potențial, deservită și de un drum forestier, și s-ar putea investi în ea și transforma într-o cabană cu condiții excelente. Dacă cei de la Dochia au putut face asta și nu au drum forestier, aici cu atât mai mult s-ar putea face. Chiar și dușuri cu apă caldă ar putea avea. Doar să se vrea…

Dimineață ne-am trezit la răsărit. Am mers, ca și în 2012, în locul de unde răsare, numai ca să constatăm că nu vrea să apară. Era cam înnorat, contrar prognozei care anunțase senin la răsărit (au dat-o în bară rău de tot ăștia cu prognoza pentru weekendul ăsta).

Am stat noi ce-am stat, dar până la urmă am decis să ne întoarcem, pentru că nu părea că iese prea curând din nori. Am ajuns în curba de dinainte de cabană când am realizat că simt o rază de soare pe obraz. Deci nu se poate așa ceva! E a doua oară când pățesc asta la Cozia. De 2 ori m-am trezit să văd răsăritul și de două ori ne-a făcut faza asta!

Eu nu am mai avut energie să mă întorc, s-a dus doar Adi, a fost făcut câteva poze, după care ne-am dus în cameră să ne facem rucsacii.

După ce am mâncat micul dejun, am vrut, în sfârșit, să zburăm drona. Am căutat un loc fain la stânca de sub vf. Ciuha Mare (Cozia), dar, când am ajuns acolo, după o traversare iarăși delicată pe curba de nivel, în lipsa colțăreilor, am constatat că vântul nu se potolise suficient și era riscant. Tristețe apăsătoare. Dar am acceptat asta, e nerealist să te superi pe vreme, ceva ce nu poți controla.

Fiindcă urcasem muchia Turneanu sâmbătă, am pornit în coborâre pe Muchia Vlădesei, așa cum aveam în plan. Am zburat până la urmă drona un pic înainte de plecarea propriu-zisă, după care am intrat în pădure. Și acolo am crezut că rămân.

Am dat de zăpadă extrem de înghețată pe coborârile abrupte, pe care ar fi fost musai nevoie de colțărei. A fost cea mai stresantă coborâre din viața mea. Era nevoie să-mi calculez, fără exagerare, aproape fiecare pas. De fiecare dată mi se părea imposibil să continui fără să cad și simțeam că nu se mai termină. A fost zăpadă înghețată peste tot până la băncuța de la intersecția cu triunghi albastru, dar doar două coborâri au fost îngrozitoare, cele care erau super abrupte. Una dintre ele este acolo unde se află primul cablu (cum cobori). L-am găsit complet îngropat în zăpadă, fără nicio șansă de a-l putea dezgropa, dat fiind că zăpada era înghețată. Ar fi fost de maaaare ajutor acel cablu, e păcat că nu se ocupă nimeni de întreținerea traseului.

Dar nu acolo, ci un pic mai sus, am reușit să cad. Sincer, m-aș fi mirat dacă NU aș fi căzut, date fiind condițiile. Inițial m-am speriat, pentru că am picat cu piciorul drept sub mine și rotula mi s-a lovit fix de o creangă. A durut ca naiba, m-a luat plânsu’ de frustrare, dar măcar nu mi-am rupt nimic. M-am întors doar cu ditamai vânătaia, care, după câteva zile, deja avea cele mai variante culori. Ce să zic… Unde nu-i cap… vai de picioare! Cea mai adevărată zicală românească!

După ce am scăpat de coborârea diabolică, am găsit și următorul cablu (cel pus la o traversare a unui vâlcel) îngropat în zăpadă. Hai să zicem că acolo nu ar fi fost musai nevoie de el, dar totuși… Chiar nu se poate ocupa cineva să le dezgroape?

Când am ajuns la băncuță și am făcut dreapta, brusc zăpada a dispărut. Inițial m-am bucurat, dar apoi am început să simțit căldura dogoritoare. Noi eram îmbrăcați cu softshell și un strat pe dedesubt, iar prognoza anunța un fel de caniculă comparativ cu temperatura normală din acea perioadă, astfel că, după ce suferisem de prostie că nu ne luasem echipamentul necesar, acum sufeream de căldură.

Până la Mănăstirea Stânișoara am mers ca teleghidați. Singura bucurie au fost ghioceii pe care, în sfârșit i-am găsit, undeva înainte de mănăstire, în apropiere de apă, așa cum bănuiam! Știam că sunt pe undeva prin Cozia, dar nu și exact unde.

La mănăstire am căutat disperați un loc prielnic cu umbră, unde să facem o pauză, dar nu am găsit nimic. Am oprit abia un pic după, lângă apă, unde am scăpat în sfârșit de stratul dedesubt, iar eu, de parazăpezi, pe care nu mi le dădusem încă jos. A fost o maaaare eliberare! Parcă era altă viață. Ba chiar ni s-a făcut și un pic frig, că doar eram la umbră.

Drumul de acolo până la mașină a fost, ca de obicei, extrem de lung. Parcă nu se mai termina. Ba și uitasem că mai și urcă (deși, culmea, fusesem la semimaraton în 2017, unde trăsesem grav de mine, nu știu cum de nu am reținut asta). Nu mi-a venit să cred cât am tras până la Troiță. Picioarele deja se supăraseră pe mine, începuse să mă doară și genunchiul stâng… era un vis frumos, ce să mai.

Pe ultima porțiune, unde e totul numai praf și mergi în bătaia soarelui, am simțit că mă topesc. Nu știu câte grade erau, dar aveam impresia că e vară și e caniculă, nu martie. Când am ajuns la mașină, niciun petic de umbră, totul o arșiță, și nu știam cum să fac să dau drumul la aerul condiționat mai repede.

Dar ajunsesem. În sfârșit ajunsesem. Știam că peste câteva zile deja voi fi uitat de dureri și chinuri și, chiar dacă aveam să-mi amintesc ca a fost greu, se vor fi egalizat lucrurile. A fost și greu (pe alocuri doar din vina noastră), dar am primit și o mulțime de momente frumoase, la care nici nu sperasem. Ne gândisem că vom avea parte de un răsărit frumos, iată că a fost apus în schimb. Nicio supărare.

Concluzia? Aceasta a fost una dintre acele extrem de puține ture în care nu sunt sigură că aș mai pleca dacă aș putea da timpul înapoi. Martie nu e tocmai luna mea preferată în care să fac tură în Cozia sau alți munți similari. E o lună complicată, aș spune eu, pentru că mulți munți nu pot fi accesați decât de la o altitudine la care încă nu mai este zăpadă, și majoritatea au în prima jumătate un anotimp (primăvară, dar arată mai degrabă a toamnă târzie) și în a doua jumătate alt anotimp (iarna). Așa că ești în situația în care nu știi ce bocanci să-ți iei. Dacă iei bocancii de iarnă, îți omori picioarele pe secțiunea unde nu mai este zăpadă, mai ales la coborâre. Dacă îi iei pe cei de 3 sezoane, aluneci și te uzi la picioare. În orice caz, e o lună în care colțăreii trebuie să fie echipament obligatoriu de pus în rucsac. E posibil ca în multe ture să nu fie nevoie de ei, dar e genul acela de situație în care mai bine îi cari degeaba decât să ai nevoie de ei și să nu-i ai.

De la noi din rucsac, cel puțin, nu vor mai lipsi niciodată la final de iarnă sau oricând altcândva când sunt șanse să dăm de zăpadă înghețată.

Amin