Cred că prima dată am auzit de el la Emil, acum mai mulți ani. Dar uitasem de el cu timpul și mi-am amintit anul ăsta, când frunzăream hărțile căutând noi idei de tură pe zăpadă. Și așa mi s-a arătat ca prin minune în fața ochilor o buclă prin Găinațul Mare.

Iezer-Păpușa mi s-au părut întotdeauna munții la care ajungi cel mai repede din București. Mă rog, din vest, unde locuim noi. Chiar dacă, în mod normal, Bucegi sau Baiului ar fi mai aproape, traficul și serpentinele ne încetinesc de fiecare dată.

În Iezer, de unde stăm noi, în 2 ore jumătate suntem la Voina. Asta pentru că jumătate de drum e autostrada, după care e destul de straightforward. Se merge un pic mai încet pe lângă lac, dar nu sunt totuși serpentine, așa că ești la Voina cât ai clipi.

De fiecare dată când ajung acolo, imediat ce deschid portiera mă lovește un miros puternic de brad. Așa am simțit mereu. Și nici acum nu a fost excepție.

Am ajuns acolo la 9 dimineața, în ultima zi din martie. Nu reușisem să facem traseul mai devreme și, cumva, pe măsură ce săptămânile treceau, am început să-mi doresc să mergem acolo în jur de 1 aprilie, pentru că în 2017, cu 2 ani în urmă, exact la data asta am făcut o tură tot în acești munți, și acum eram curioasă să văd dacă e mai multă zăpadă decât atunci, sau dacă găsesc la fel zona de brândușe descoperită peste râu.

Și iată că vremea a ținut cu noi și ne-a ieșit. Ba chiar prea mult, căci n-am avut niciun urmă de nor. Cerul a fost senin complet. Mai rar să nu apară absolut nimic, nici măcar o dâră din aia leșinată de cirrus enervant.

Am găsit muntele aproape la fel ca în 2017, însă au fost totuși diferențe. Pe de o parte, zăpadă parcă era un pic mai multă decât atunci. Pe de alta, la brândușe am găsit poiana un pic diferită. Era cam ciudat, parcă erau mai puține brândușe, dar, în același timp, multe erau deja ofilite. Se pare că a fost o altă succesiune de temperaturi calde/reci și precipitații decât acum 2 ani.

După tura buclucașă în Cozia, chiar nu mai știam cu ce să mă încalț, așa că am luat în portbagaj ambele perechi de bocanci, și cei de iarnă, și cei de 3 sezoane, cu gândul să mă hotărăsc la fața locului în funcție de câtă zăpadă se vede pe sus și prin pădure. Dar treaba asta poate fi înșelătoare, pentru că nu ai cum să vezi câtă zăpadă e în pădure, cu excepția cazului în care e chiar de jos, de la startul traseului, ceea ce nu mai era cazul acum. Se vedea că limita zăpezii a urcat ceva, dar nu știam până unde.

Din dorința de a nu repeta povestea din Cozia, am decis totuși să iau bocancii de iarnă, cu riscul de a-mi omorî un pic picioarele la coborâre, iar aceasta s-a dovedit până la urmă a fi cea mai bună decizie.

Am pornit la 9:30 pe drumul forestier de pe Valea Largă, pe bandă roșie, virând apoi stânga prin pădure. A început destul de abrupt, dar după cam o oră panta s-a mai domolit și au apărut și porțiuni de curbă de nivel. Problema a fost că, odată cu asta, traseul s-a transformat într-o cursă cu obstacole – 1000 de metri garduri, sau așa ceva, pentru că, în urma unei vijelii din cursul iernii (nu știu exact când), pădurea era plină ochi de brazi imenși doborâți la pământ, și mulți blocau poteca. O vedere destul de tristă să vezi așa mulți copaci frumoși și înalți retezați.

Tot atunci a început și zăpada în pădure și m-am bucurat că am bocancii de iarnă.

Toate acele slalomuri și sărituri printre și peste brazi ne-au încetinit destul de tare, și am adăugat cel puțin vreo 20 de minute în plus la traseu. Într-un loc sau două nici măcar nu am avut pe unde ocoli, și a trebuit să ne ținem bine de un brad căzut ca să-l putem încăleca. Am avut ceva emoții, pentru că nu e bine să atingi un copac căzut, nu știi niciodată cât de bine e proptit și dacă nu cumva o ia la vale cu tot cu tine. Dar a fost totul bine și, într-un final, am ajuns la liziera pădurii și am zărit golul alpin de după brazi.

Imediat după am făcut o pauză în poieniță, în primul rând pentru că ne era foame, dar și pentru că am zărit multicele brândușe care parcă țipau să fie pozate (aiurea, erau doar vocile din capul meu :))))

În ordinea priorităților vitale, evident, mai întâi m-am tăvălit pe jos încercând din răsputeri să prind cadrele vieții cu brândușele, și abia apoi am mâncat. Știți cum e, când te chinuie talentul, foamea poate aștepta.

În timp ce stăteam pe iarbă cu sanvișul, soarele ne încălzea iar eu mă gândeam… ah! Ce bine! E cald, e frumos, se aud păsărelele, se simte mireasma brazilor, nu e nimeni, nici ursu’, nici lupu’…. This is the life!

De acolo a început zăpada adevărată, iar noi ne-am continuat urcușul prin golul alpin, abia atunci lucrurile devenind cu adevărat interesante. Pe măsură ce luam altitudine, în stânga noastră se înălțau semețe vârfurile vestice ale Iezerului, în urmă apărea fotogenic Lacul Lerești, apoi în față-dreapta a părut timid Leaota, și, într-un final, în fața noastră s-a ridicat masiv ca de nicăieri Bucegiul, acompaniat în lateral de stâncosul Crai, ce inițial ne-a arătat doar coada sudică, urmând ca apoi, panta noastră, când a devenit mai degrabă un platouaș, să-l dezvelească în toată splendoarea lui.

Am ajuns în vârful Găinațului mare (cum sună asta!) un pic după ora 13:30. Am făcut din nou o pauză mai măricică, în care am zburat drona, am făcut poze și am admirat absolut fiecare unghi, după care am pornit mai departe.

Găinațul este înșelător și, chiar dacă știam dinainte că după el mai este de urcat încă vreo sută și ceva de metri, la fața locului, după așa o pauză și o coborâre într-o mică șa, urcușul până la ultimul vârfuleț de dinainte de Șaua Grădișteanu ne-a încercat un pic. N-a fost nimic dificil, cred că doar ne luase lenea :))))

Din Șaua Grădișteanu am început coborârea cea abruptă spre pădure, bucurându-ne că nu urcasem pe acolo. M-am uitat de câteva ori în urmă și mi-am adus aminte de acel noiembrie când am urcat pe Păpușa pe acolo. A fost îngrozitor de greu. Nu doar pentru că este foarte abrupt și continuu de la Cuca până sus, dar mai ales pentru că nu vezi încotro urci și nu există o potecă și calci mereu pe smocuri de iarbă, ceea ce e extrem de incomod pentru picior. N-aș mai urca pe acolo în veci. Nu-i înțeleg pe cei ce urcă de două ori, deși am avut și eu anul trecut un gând să urc și pe zăpadă pe Păpușa. Deși am senzația că e un pic mai ușor din anumite puncte de vedere decât să urci pe iarbă.

Acum, la coborâre, în schimb, lucrurile au mers de o mie de ori mai ușor și mai repede, pentru că aveam zăpadă. Deja apăruseră câteva petice de iarbă, dar în 90% din timp am putut călca doar pe zăpadă. Era solicitantă coborârea, dar, în același timp, foarte rapidă. Am ajuns în 2 timp și 3 mișcări la liziera pădurii, unde, cu mare bucurie am constatat că este zăpadă și mai departe. Nu știam exact până unde, dar am sperat că va fi cât mai mult.

Și iată că am avut noroc! Zăpada a ținut până aproape de Cuca, doar pe ultima bucățică mică a dispărut. Și, mai mult, deși am găsit brazi picați și aici, nu ne-au încurcat așa tare ca la urcare, fiind destul de ușor de ocolit, astfel că nu am pierdut timp și cu asta. Nici zăpadă înghețată n-am întâlnit, ci doar un pic tare pe ici pe colo, așa că am cărat colțăreii degeaba. Dar, după ce pățisem în Cozia, nici gând să nu-i fi luat în rucsac. Ba chiar mi i-am și pus pe bocanci la un moment dat, când mi s-a părut că aș coborî mai repede cu ei decât fără, când eram un pic mai precaută pe alocuri, numai ca să mi-i dau jos 5 minute mai târziu, când zăpada a dispărut. Ei, i-am pus și eu așa… ca să nu zic că i-am cărat degeaba :)))

La Cuca, culmea, zăpada a reapărut. Mă rog, nu e chiar așa surprinzător, e o vale umbrită ce nu primește foarte mult soare și de aceea zăpada se duce mai greu de acolo. Am vrut să intrăm să salutăm, dar am găsit ușa închisă cu grilajul. Am continuat așadar mai departe, puși pe treabă să batem timpul de pe săgeată, nu de alta dar deja aveam un avans de la coborâre, când zăpada ne ajutase să coborâm mai repede decât scria pe plăcuță.

Drumul de la Cuca la Voina a fost destul de crunt, în sensul că bocancii de iarnă începuseră să ne omoare picioarele, dar era de așteptat. De la jumătate încolo am zărit multe poienițe foarte frumoase, cu brazi care creau un cadru de poveste, care mă invitau să mă tolănesc și să mă relaxez, cu brândușe care voiau pozate, nu e de mirare că am văzut mai mulți oameni veniți cu mașinile la grătăreală. Nu încurajez această activitate dar, dacă strângi după tine și nu pui muzică (nu a fost cazul de gălăgie, din fericire), nu am nimic împotrivă, atâta vreme cât e civilizat.

Noi n-am stat, însă, voiam să ajung la poienița descoperită cu 2 ani în urmă, cu speranța că mai prind o ultimă rază de soare. Era puțin probabil, dar măcar am încercat.

2 pui de cățel extrem de mici, rotunjori și drăgălași au încercat să ne strice planurile și să ne oprească în drum chiar înainte de a ajunge la mașină, chemând și întăriri (în urma mea Adi s-a trezit înconjurat de vreo 5 mogâldețe ce se lipiseră de el), dar eu m-am ținut tare și am sprintat (more like târât) spre mașină. Știam că, dacă mă opresc, o să vreau să-i iau pe toți acasă.

Nu am mai prins nicio rază de soare, dar tot am mers la multitudinea de brândușe să le pozez, încercând să prind cadrul vieții. De data asta foamea a câștigat și nu m-am putut concentra foarte bine la făcut poze și filmulețe, aveam ceva ce mă tot trăgea de mânecă: stomacul.

Am încheiat tura în mod clasic, cu o cină la Cabana Voina, unde de după ușă a sărit pe noi muzica populară ce se auzea în boxe. Ne-a pufnit râsul instant și trebuie să spun că ne-am distrat copios. Ne plictiseam, așa că am început să ascultăm versurile în timp ce așteptam să vină mâncarea, și am realizat că nu aveau nici cel mai vag sens. A fost un cântec la un moment dat care inițial am crezut că este despre vecina cea cu vino-ncoa, după care a zis că se mărită soacră-sa și n-am mai înțeles nimic. În mod cert acel cântec fusese scris la beție, cu primele rime ce-i veneau în minte, altfel nu-mi explic, pentru că nu avea niciun sens. Efectiv cântecul nu era despre nimic anume și despre tot în același timp :)))) Și acum mă pufnește râsul când îmi amintesc.

La o masă în spatele meu era un grup mare de schiori ce se dăduseră pe pantele de sub Păpușa și, în afară de ei, mai erau vreo 2 mese de câte 2-4 persoane ocupate. Până am terminat noi de mâncat, sala de mese s-a golit și am rămas doar noi, pufnind din când în când de râs la ce mai auzeam în boxe. La un moment dat, Adi se uită la mine și zice: Ia uite, un șoricel!

Întorc capul, mă uit, îl văd, fuge repede pe sub mese undeva spre separeul din spate, și ne pufnește pe amândoi râsul, din nou. Ziceai că ne îmbătaserăm, nu alta :)))) Dar, culmea, nu băuse nimeni nimic decât apă. Apăi, nu știu, tată, ce-o fi fost în apa aia, că m-am distrat teribil!

The end