Însă nu acesta a fost motivul pentru care nu am ajuns în decembrie pe munte. Pur și simplu așa a fost să fie, presupun. Dar nu voiam sub nicio formă să se încheie anul fără să mai respir o dată munte, fără să mai fac un pic de mișcare în natură și să mă bucur de peisaje.

Zilele, însă, treceau și vremea bună nu prea apărea de nicăieri. Așa am ajuns pe 30 decembrie. Uitându-mă pe prognoză, am zărit un mic licăr de speranță în zona culoarului Rucăr Bran. A doua zi urma să fie ultima din an, așa că am decis: mâine mergem pe dealuri în Fundata. Deja calculasem din ochi un traseu circuit pe care l-am putea face, l-am luat și pe Mihai pe noi și, în formulă de 3 mușchetari, am pornit la drum. A, dar stai așa, 4 mușchetari?

Un kicsi kutya s-a lipit de noi de la început ca în Parâng și ne-a ținut companie aproape toată tura. „Kicsi kutya” înseamnă câine mic în maghiară, această limbă care, dintr-un motiv greu de explicat, îmi place foarte mult și mi-ar plăcea să o învăț. Am și încercat la un moment dat, dar mi s-a părut așa de greu încât, după câteva lecții pe o aplicație, m-am lăsat la mâna mea. Am învățat doar câteva cuvinte (le număr pe degete :)))), la ele adăugându-se și acestea două noi pe care ni le-a predat Mihai în lecția de maghiară 1.02.

Toată ziua am ținut-o cu „kicsi kutya” în jos, „kicsi kutya” în sus. Nu știu de ce, dar m-am amuzat teribil. Iar la final, dilema mea, întrebarea de 1000 de puncte: dacă vreau să zic „câine mic și negru”, cum spun? „kicsi fekete kutya” sau „fekete kicsi kutya”? „Fekete” fiind primul cuvânt pe care l-am învățat în maghiară, din simplu motiv că e foarte simplu de ținut minte și am lucrat la un moment dat cu o fată pe care o chema Fekete, iar o colegă de-a mea, înainte să mă alătur eu echipei, credea că acesta e numele ei mic și când o suna mereu o întreba “Ce faci, Fekete?”. Că ea săraca… era prea drăguță să îi spună că asta e numele ei de familie, nu de botez :)))))

Anyway, am deviat teribil de la subiect. Așa, unde eram? Fundata. Da. A fost a plimbare care a mers ca unsă. Deși soarele n-a ieșit deloc (iar au dat-o în bară ăștia de la meteo) și munții erau destul de acoperiți (doar spre Piatra Craiului și un pic spre Bucegi am reușit să facem ceva poze), m-am simțit foarte bine.

Am făcut mișcare, am admirat căsuțele și căpițele din sat, ne-am plimbat pe ulițe, am făcut poze și, nu în ultimul rând, am râs. Mi-a plăcut mult și că traseul, așa cum l-am gândit de acasă, a avut și câteva porțiuni prin pădure, nu doar pe ulițe și străzi, care, chiar dacă erau cu totul acoperite de zăpadă, nu mă făceau să mă simt neapărat în natură. Ori ulițele cel mai subțire figurate pe hărți traversau zone împădurite sau complet rupte de civilizație, astfel că m-am putut bucura în voie de liniște și pace.

Prin Fundata ne-am întâlnit și cu Laura Poară și cei 2 pitici ai ei, m-am bucurat mult. Păcat că nu era și Marian. I-am recunoscut pe cei mici din pozele de pe facebook, căci nu îi văzusem niciodată. Se bucurau și ei de zăpadă ca și noi.

Până la urmă, cu toții suntem niște copii la un anumit nivel. Iar dacă simțim că nu mai suntem, ar trebui să încercăm să ne aducem aminte. E păcat să uiți să te bucuri ca un copil mic. De orice: de zăpadă, de soare, de o floricică, de un câine. Cred că mulți am și uitat ce ne bucura când eram mici. Că am impresia că ne entuziasmam și de la o baltă de apă.

Eu una m-am bucurat foarte tare că am încheiat anul cu o plimbare. Chiar dacă nu am fost PE munte efectiv, am mers ceva, vreo 13 km, și micile urcușuri și coborâșuri m-au obosit un pic. Suficient cât să mă ia somnul câteva ore mai târziu, la trecerea dintre ani, înainte de 12 noaptea. După așa o zi, chiar dacă nu am condus eu, nu știam cum să ne culcăm mai repede. Am admirat focurile de artificii de la miezul nopții, după care am rezistat până pe la 1. Apoi… la somn cu noi!

Și așa s-a încheiat 2018-le nostru. În prima zi din an fusesem pe munte și l-am încheiat într-o manieră similară. Visul meu de a nu se termina anul fără o ultimă ieșire în natură se împlinise. Acum, tot ce îmi rămânea de făcut era să sper la un 2019 și mai plin de natură!

The end.

PS. „Câine negru mic” se spune „kicsi fekete kutya”, dar dacă vrei să zici câine mic și negru e „kicsi és fekete kutya”. Mă rog, cel puțin așa zice google translate. Complicată rău limba asta, zău dacă nu. A, și nici nu v-am zis cum se pronunță! Aia e altă lecție! (Spoiler alert: e și mai complicat!) Dar mie tot îmi place!

M-am amuzat teribil la confruntarea dintre kicsi kutya și oi. Pe de o parte a gardului ăsta micu lătra de zici că era cât un urs, dar nu îndrăznea să treacă gardul, nu e ca și cum era din beton. Pe cealaltă parte, oile aveau un lider. Când ăsta micu nu lătra, liderul se apropia de gard și se făcea spre el, celelalte oi urmându-l timid la câțiva pași în spate, după care liderul se speria și fugea înapoi, oile din spatele lui fugind deodată și formând toate un conglomerat lângă casă, cu spatele la câine. Și asta s-a repetat de câteva ori în timp ce noi ne uitam nedumeriți la scenă. Mortal, nu alta!