M. Parâng – Circuitul lacurilor: Căldările Roșiile & Verde

Scris de | Alexandra

Lacurile glaciare sunt motivul numărul 1 pentru care m-am apucat de mersul pe munte. M-au ademenit cele din Retezat, dar, în realitate, cam orice lac glaciar îmi stârnește interesul. Mă gândisem de mult la o tură pe la lacurile din Parâng, dar lipsa posibilității unui circuit marcat m-a împiedicat. Anul trecut, însă, am aflat de la Cosmin o posibilitate de a coborî din Vf. Gemănarea spre Lacul Verde și am fost în extaz. Era vorba de o porțiune nemarcată, dar nu e ca și cum avea asta să mă oprească.

Anul trecut când am făcut întreaga creastă cu el și Aura, m-am uitat în jos spre căldări și am vizualizat această tură pentru vara aceasta. Și, fiindcă lacurile glaciare arată cel mai frumos alături de ultimele petice de zăpadă și rododendronul cel roz, am zis să ne încercăm norocul pe 22 iunie.

Partea mai puțin reușită a fost că, atunci când am vrut să fac rezervare la Cabana Groapa Seacă, nu am mai găsit locuri, și singura cabană din zonă mai era Cabana Mija, la care, din fericire, am găsit locuri pe booking, dar nu cu anulare gratuită în caz de vreme rea.

M-am gândit ce m-am gândit, am întors problema pa toate părțile, am luat și în calcul să stăm pe undeva cu cortul, dar gândul de a nu avea duș două nopți la rând, mai ales după o tură lungă, având în vedere că numai peste câteva zile ne așteptau 3 nopți fără duș în Retezat, nu prea a fost roz.

Așa că am riscat: am făcut rezervarea și gata. Fie ce-o fi. Poate avem totuși noroc cu vremea.

În săptămâna turei nu am vrut să mă uit la prognoză până miercuri seară. Apoi, m-am uitat de 7 ori pe zi, poate poate. Era genul acela de prognoză pe care știi că ar trebui să stai acasă sau să faci o tură până în ora 14, doar atât, dar speri până în ultimul moment că un miracol o va schimba. Desigur că nu a fost așa.

În mod normal, n-am fi plecat pe așa o prognoză. Chiar am început să mă obișnuiesc să fac printscreen-uri înainte de ture, ca să văd dacă se adeverește. În acea vineri arăta așa:

Având, însă, rezervarea făcută, am plecat, totuși. Cam ca atunci cu tura pe Moldoveanu din care am crezut că nu mă mai întorc. Prognoza era acum cam la fel ca atunci, și am plecat doar pentru că fusese totul aranjat cu prietenii, cu transportul, etc, și ne chinuiam de câțiva ani. Baaad, baaaad decision!

De data asta, însă, m-am gândit la un plan:

  1. Ne trezim înainte de răsărit și suntem la start fix când se luminează, astfel încât să fim coborâți din creastă când începe ploaia
  2. Dacă vine mai repede și încă n-am ajuns în creastă… asta e, ne întoarcem și cu asta basta (variantă la care speram din tot sufletul să nu fim nevoiți să apelăm, căci urăsc să nu-mi iasă bucla)

Zis și făcut. Am plecat, ca de obicei când avem așa un plan, de vineri seară din București. A fost horror. Nu știu dacă eu încep să-mi pierd răbdarea sau e din ce în ce mai rău, dar am ieșit spre autostradă extrem de greu, deși am plecat înainte de ora 16 din Drumul Taberei. Ceva mai oribil… mai rar.

Am oprit și la Subway să luăm sendvișuri pentru drum, dimineață și traseu, astfel că am mai pierdut și acolo ceva timp, apoi, pe Dealul Negru se lucrează IAR, și o bucată de drum e cu semafor, unde am stat un milion de ani. Iar cireașa de pe tort (de care știam, dar mereu e ca o bâtă-n cap), pe ultima bucată, drumul e atât de rău încât nu ai cum să mergi cu mai mult de 15 la oră, asta dacă nu ai 4×4 cumva și îți place să te zgâlțâi ca în simulatorul de cutremure extreme.

Am ajuns la Cabana Mija cu ochii mijiți (oare de la asta vine numele? :)))), morți de somn, mult prea târziu având în vedere planurile noastre matinale de trezit la 4, și am pus alarma la 5 până la urmă.

Sâmbătă, 22 iunie 2019

Până ne-am trezit, până ne-am spălat, pregătit și ferchezuit, s-a făcut aproape 6. Drumul până la Cotul Jiețului are nici 5 km, dar parcă a durat o veșnicie. Am reușit, însă, să pornim pe traseu la 6:15, ceea ce e maaare lucru pentru noi. Nu-mi amintesc să mai fi pornit pe un traseu atât de devreme decât când am urcat e Grossglockner și pe Gerlach, cazuri în care oricum m-am trezit chiar ȘI mai devreme de atât.

Începutul matinal mi-a dat totuși un sentiment foarte bun și, privind cerul, care era albastru, am avut încredere că planul nostru va reuși.

La ora aceea era foarte frig în vale și ne-a intrat în oase numaidecât. Ne-am înfofolit repede cu mănuși și buff-uri pe cap și la gât și am băgat viteză pe forestier, dacă tot era aproape plat.

Am lăsat destul de repede pe dreapta marcajul cruce galbenă pe care aveam de gând să ne întoarcem, reținând că de acolo până la mașină fuseseră doar câteva sute de metri. Părea remarcat recent, ceea ce m-a bucurat foarte tare, știam că nu era într-o stare bună deloc.

Drumul forestier a început să se îngusteze din ce în ce mai mult, transformându-se în nimic mai mult decât o potecă un pic mai lată, croindu-și drum prin pădurea verde atât de magică. Nu mai era nimeni, doar noi și muntele, iar păsărelele ciripeau de zor de parcă știau că fără ele ar fi fost straniu.

Am continuat astfel vreme de o oră, până la un stăvilar, unde am găsit și o mașină mică roșie ce părea părăsită, deși nu sunt sigură, iar de acolo drumul s-a transformat în potecă și au început și traversările de pârâu.

Inițial nimic deosebit, doar o punte făcută din șipci de lemn, fără balustradă, dar care nu a necesitat decât un pic de atenție din cauză că era un pic alunecoasă. Era doar începutul, habar nu aveam încă ce avea să ne aștepte.

Am urcat de acolo prin pădure, în liniște, până la Refugiul Agățat, care ni s-a părut căsuța de povești. Nu mai fusesem niciodată acolo și am urcat pe scară, până sus, ca să vedem cum este. Ni s-a părut absolut extraordinar, oamenii care l-au reabilitat și au grija de el sunt fantastici! Ai toate condițiile acolo, lemne, priciuri bune, ba chiar și niște prize de telefon conectate la un minipanou solar!!! Wow!

Ne-am hotărât să luăm acolo o mică pauză de masă și am stat afară pe băncuță, savurând liniștea pădurii în timp ce aveam grijă de stomacuri. M-am simțit ca într-o căsuță din copac. I-aș fi zis Refugiul cocoțat, nu agățat :D

Un pic înainte de a termina de mâncat a mai sosit un grup de drumeți în zonă și atunci am coborât pentru a-i lăsa și pe ei să vadă refugiul pe dinăuntru, în timp ce i-am făcut o poză de afară și am pornit mai departe. Cel mai mult mi-au plăcut cadrele verzi de la ferestre. Cineva chiar le-a cărat până acolo, voi înțelegeți? Încă o dovadă că omul sfințește locul! Nu știu cine a făcut asta, dar îi felicit din tot sufletul! E mare lucru să faci așa ceva!

Muntele este explozia finală a măreției naturii!

– scria pe refugiu. Nimic mai adevărat!

După refugiu am intrat destul de repede în sectorul de jnepeniș, continuând urcarea pe marginea pârâului, care pe alocuri, obraznic cum e, intrase pe potecă și a început să ne facă viața un pic mai grea. Mă rog, înaintarea mai exact. Dar ÎNCĂ nu știam ce e mai sus.

Pe acolo au apărut și primele floricele de rododendron, spre fericirea mea. Nu știam cam cât rododendron este în zona aceasta și cât avea să fie prezent acum, dar speram la cantități cât mai mari :D

Și cum visam eu așa la rododendronul vieții, am ajuns la un punct unde marcajul se muta pe partea cealaltă a apei, dar peste nu era nicio punte, iar pietrele din apă erau cam acoperite. Ne-am uitat stânga, ne-am uitat dreapta, ba Adi s-a și dus un pic în jnepeniș, înainte, să vadă dacă nu există cumva o cale, dar nimic. Nici mai jos nu se putea traversa.

Așadar, cu gândul la râul termal din Islanda, nu am avut de ales decât să ne descălțăm și să-l traversăm desculți.

De cum am băgat primul picior în apă am zis că nu-i adevărat. Apa era atât de rece încât se simțea ca un cuțit care voia să taie tot în cale, și carnea și osul. Am înghițit în sec, mai mult preocupată de pietrele pe care călcam și de cum să fac să nu cad cu fundu-n apă, că fix asta îmi mai lipsea.

Nici n-am sesizat inițial că apa îmi ajunsese la genunchi și unul dintre pantaloni, deși mi-i suflecasem până deasupra, mi se dusese un pic în jos.

Am ajuns pe partea cealaltă cu jumătate de crac stâng ud, încercând să disipez cu niște sunete de cimpanzeu beat durerea reziduală care apare după ce ai ieșit din apa congelată. Dar măcar reușisem să trecem. Ne-am rugat ca aceea să fi fost singura astfel de traversare și am pornit mai departe.

E drept că dacă aș fi citit un pic despre traseu dinainte poate aș fi știut asta, plus că am înțeles ulterior că ar fi un traseu vechi de ocolire, dar nu știu de unde începe și mai e și prin jnepeniș.

Am ajuns apoi în prima căldare glaciară, după care am urcat prag după prag, continuând seria traversărilor delicate peste apă, dar măcar nu a trebuit să ne mai descălțăm. Bine că-mi luasem bețele de trekking, că altfel nu știu ce-aș fi făcut.

Înainte de a ajunge la primul lac am mai făcut o mică pauză de ciugulit și aplicat crema solară, căci soarele ardea destul de tare. Acolo a găsit Adi și niște resturi dintr-un elicopter, care se pare că se prăbușise cu câțiva ani în urmă, fără victime, am aflat ulterior de la cabanierul de la Mija. Eu am trecut pe lângă el ca prin brânză, nici n-am observat. Nu știam eu de ce la un moment dat rămăsese în urmă, făcea poze la bucăți din motoare sau așa ceva.

Un pic mai sus apărea pe harta Munții noștri că ar fi ultimul izvor de pe vale, așa că am umplut toate recipientele, până acolo umblând cu maxim 500 ml fiecare, pentru că fusese apă peste tot.

Am ajuns apoi și la primul lac, Zănoaga Stânei, în sfârșit, și, un pic mai sus, la Lacul Lung, după care la Mândra, zis și lacul înghețat. Nu, nu este denumirea lui neoficială, așa i-am spus eu, pentru că, unu la mână, abia se dezghețase, și, doi la mână, când am trecut de el am simțit într-o secundă cum a trecut peste noi un val imens de aer rece ca gheața.

Inițial am crezut că s-a răcit brusc temperatura, dar apoi am realizat că a fost un val pentru că la doar câțiva pași mai sus a dispărut.

Trei brândușe care încă mai supraviețuiau la Lacul Lung

Când am ajuns acolo, cerul nu mai era de mult albastru, ci niște nori deja veniseră și acoperiseră aproape tot. De jos din vale se vedea clar că se dezvoltă nori pe verticală și furtuna era iminentă, dar, la cum arăta m-am gândit că poate mai avem timp. La lac am simțit un mic strop, și am așteptat să vină și ceilalți, dar a fost singurul, așa că am continuat.

Toată urcarea dintre lacuri fusese presărată cu o mulțime de lespezi alandala, deplasarea fiind destul de încetinită din cauza asta, mai ales că pe alocuri era și greu de urmărit marcajul. Am luat-o la liber la un moment dat când l-am pierdut, căci direcția era clară, dar lespezile mi-au mâncat zilele. Nu erau din acelea pe care poți sări ușor de pe una pe alta, ci din cele la care trebuie să fii atent să nu cumva să-ți scape piciorul într-un gol, că trosc face.

De la Lacul Mândra spre ieșirea în creastă mă așteptasem să fie zăpadă rămasă, drept pentru care cărasem cu noi colțăreii. Dar nu am avut nevoie până la urmă, doar la lac mai era un pic de zăpadă pe traseu, și, culmea, la un moment dat când căutam marcajul și nu îl găseam, l-am zărit în lac, acoperit cu apă. Apă topită din zăpadă, desigur, căci mai târziu în vară cel mai probabil punctul roșu e în afara lacului, binemersi. Probabil că, dacă am fi venit cu maxim 2 săptămâni mai devreme, am fi folosit colțăreii ca să ieșim în creastă.

Ieșirea nu este un horn, așa cum apare într-un anumit punct de zoom pe site-ul Munții nostri, ci doar o urcare mai abruptă, dar relativ scurtă. Când ești în dreptul lacului nu prea îți dai seama cam pe unde ieși de-acolo, dar, din punct în punct, mai o lespede, mai o măslină, te trezești că ai ajuns.

În creastă ne-a întâmpinat ceață pe partea cealaltă a muntelui, care mângâia versantul, probabil înainte de a se pregăti să-l înghită. Să fi stat vreo 5 minute pe loc acolo analizând norii și situația, ca să ne hotărâm dacă mai continuăm sau ne întoarcem.

După ce pățisem în Făgăraș în 2015, nu voiam să mai trec încă o dată prin așa ceva, orice-ar fi. În același timp îmi doream enorm să facem bucla planificată, însă, oricât de rău mi-ar părea, treaba asta trebuie să fie mereu pe locul 2. Siguranța e pe primul loc.

Indicatorul din Șaua Gruiul, unde ieșisem, spuneam 30 de minute până pe Parângul mare. Nu-mi aminteam exact de anul trecut cât am coborât de acolo până aici, dar mai mult parcă n-avea cum să fie.

Cu inima un pic îndoită, am decis totuși să continuăm, în ideea în care, dacă începe ceva nasol, facem cale întoarsă și coborâm numaidecât pe unde tocmai urcasem, deși pe chestia aia abruptă numai să cobori pe furtună nu ai chef…

Deși era în urcare, am încercat să bag viteză maximă. În 10 minute a început să picure, dar foarte slăbuț. Ne-am oprit, am pus pe noi protecțiile de ploaie, și am continuat. Nu m-am lăsat bătută, am încercat să nu mă opresc deloc și să urc cât de repede pot eu, deși ăsta nu e tocmai punctul meu forte.

Când am ajuns pe vârf, un grup mai măricel tocmai ce îi cânta La mulți ani unei fete care era super surprinsă și fericită. Ne-am bucurat și noi foarte mult pentru ea, dar nu ne-am oprit absolut deloc, am trecut ca vântul și ca gândul pe lângă, făcând o poză din mers. Dacă ar fi fost prima mea dată acolo, poate aș fi acordat măcar câteva minute pentru o poză mai ca lumea, dar numai ce fusesem cu mai puțin de 1 an în urmă.

Intrând oarecum în coborâre, am început să merg și mai repede, ba chiar să alerg nițel pe alocuri. Mă ajunsese foamea din urmă și mă simțeam slăbită, dar nu era nici locul, nici momentul să mă opresc. Până în vf. Gemănarea au mai întâlnit multicei oameni care mergeau mai departe spre vârf. M-am uitat destul de mirată la ei, eu nu știu dacă aș fi continuat pe așa o vreme, de fapt nu știu dacă aș fi pornit din start într-o tură integral de creastă pe o astfel de prognoză. Dar nu e ca și cum noi eram mult mai breji.

Lângă Gemănarea am identificat Culmea Slivei și am tulit-o pe ea fără niciun fel de poticnire, o potecă lată prefigurându-se chiar de la început. M-am bucurat mult, căci m-am gândit că așa o să fie până la Lacul Verde, dar de unde.

Nu după mult timp, această potecă lată, ornată pe alocuri și cu niște momâi numai bune pentru orientare, am sesizat că se lasă pe versantul din dreapta (estic), ceea ce ar fi însemnat o întoarcere în aceeași vale pe care urcasem, ceea ce nu voiam. Imediat am făcut legătura cu poteca firavă ce o observasem pe acel versant de la distanță, de când mă uitam în urmă la urcare, și am realizat că aceea trebuie să fie.

Inițial am luat în calcul să abandonăm planul inițial și să coborâm așa, dar, uitându-ne la cer, am sesizat o fereastră. Furtuna parcă se hotărâse să mai aștepte și ieșise chiar și soarele un pic. Deasupra Căldădilor Verde și Cârja părea chiar ok.

Știam că nu trebuie decât să ajungem să găsim marcajul cruce galbenă înainte să vină ploaia. Odată ajunși acolo am fi fost oarecum protejați de trăsnete.

Dar cum să coborâm acolo? Am abandonat cu strângere de inimă poteca bine bătută și ne-am mutat pe partea cealaltă (stânga) a culmei Slivei ca să vedem dacă se prefigurează ceva. Mai devreme căldarea era acoperită de ceață, acum aveam vizibilitate până jos, și acesta a fost motivul pentru care am încercat, deși nu se vedea niciun fel de potecă. Am inspectat un pic, am văzut că, dacă suntem atenți, avem o cale cât de cât posibilă până jos, fără praguri, și i-am dat.

Întreg versantul era plin de rododendron, iar lacul cel verde, și la nume și la port, se prefigura jos de tot. Coborârea era extrem de abruptă și delicată, însă, analizând din 50 în 50 de metri, ne-am găsit drum fără să ajungem la rupturi de pantă care ne-ar fi făcut imposibilă trecerea.

Când am ajuns jos, la o mică limbă de zăpadă, și ne-am uitat în sus, ne-am dat seama că, dacă am fi venit în sens invers în acest circuit, în niciun caz nu am fi putut urca pe acolo, pentru că nu mi-aș fi dat seama pe unde s-ar putea urca. Totul părea un perete vertical și atât.

Am răsuflat ușurată și am pornit mai departe, căci aventura nu era terminată, nici pe departe. De fapt nu eram mai deloc ușurată, pentru că de acolo și până la lac mai aveam de trecut o mare de jnepeni și una de lespezi, iar potecă nu exista.

Am găsit la un moment dat o momâie, dar niciuna după, așa că ne-am orientat după intuiție, de parcă am fi fost câini care-și folosesc mirosul. Dar noi… de unde? Nu avem așa puteri speciale, am mers doar din hop în hop și, spre uimirea mea, nu am ajuns la niciun blocaj între jnepeni. Când am văzut în sfârșit crucea galbenă vopsită pe o piatră pe jos, am strigat așa de tare “uite-l! uite-l!” încât l-am speriat pe Adi! :))))

Acest ultim labirint pe lespezi și printre jnepeni fusese mult mai dificilă decât coborârea din culmea Slivei până în căldare, căci acolo măcar vedea direcția. Aici… pe lespezi nu există potecă și nici printre jnepenii printre care am fost noi nu era, poate e prin altă parte… nu știu. Cert e că reușisem și eram extrem de fericiți

Am putut în sfârșit să las rucsacul jos, să scot un sendviș și să mă năpustesc peste el, nu de alta dar nu știam ce mă deranjează mai tare, spatele sau foamea.

Fusese o cursă contracronometru care mă istovise destul de tare. Am încercat să mă relaxez în timp ce mâncăm, dar nu prea îmi ieșea. Și cum stăteam noi acolo între jnepeni, la un moment dat auzim un zgomot.

Mai făceam noi gălăgie din când în când, dar se pare că nu reușisem să speriem chiar tot.

Am strigat și acum, ca să nu ne trezim cu ursul peste noi, dar zgomotul s-a intensificat și s-a apropiat iar spre final s-a și transformat într-un răspuns la strigătul nostru.

Zic, măi, nu cred că ursul a învățat între timp să facă sunete omenești și, așa cum bănuiam, de după jnepeni au apărut lângă noi doi oameni. Pfiu! That was close! Și uite așa i-am cunoscut pe Adi și pe Claudia, Adi fiind nimeni altul decât Adi de la Bandă Roșie.

Erau și ei la fel de răvășiți ca noi și nici n-am apucat să vorbim mai mult de 2-3 minute că a început să plouă. De data asta, for real. Deja strânsesem sendvișul, pentru că nu am fost în stare să îl termin, am scos repede pelerina de ploaie pe care o dădusem jos mai sus, când se luminaseră pentru o vreme lucrurile, și i-am dat la vale.

Ploaia s-a intensificat rapid și noi ne-am pregătit psihic pentru ce era mai rău. Singura parte bună era că eram în vale și, teoretic, șansele să fii trăsnit pe acolo sunt foarte mici. Însă nu eram încă în pădure, ci încă în sectorul de jnepeni, iar pădurea nu părea că e extrem de aproape.

Cu capul cât de cât plecat, am urmat poteca într-un ritm cât mai rapid. Ploua destul de bine, însă nu turna, ceea ce făcea lucrurile un pic mai suportabile. Mâinile însă îmi erau ude pe mânerele bețelor și, oricât încercam să-mi trag pelerina peste ele, nu reușeam complet.

Jumătate de oră mai târziu noi încă nu ajunsesem în pădure. Poteca urma, de fapt, o curbă de nivel și, deși ne apropiam de brazi și chiar apăruse câte unul pe ici colo, noi, în loc să coborâm, ba chiar urcam un pic pe alocuri.

Nu mai aveam energie de aproape nimic. Și, ca să fie totul complet, fix când am crezut că în sfârșit se răresc stropii, a început mai tare. Acum turna de-a binelea.

Când am ajuns la un punct în care poteca era traversată de un pârâu, nici măcar n-am mai fost atentă pe unde călcam. Încălțările erau deja ude, serios, la fel și pantalonii mei până la genunchi, unde urcase apa. Dar eu stăteam chiar bine, căci aveam pelerină lungă. Adi… not so much. Avea doar geacă de ploaie, și de la brâu în jos era fleașcă. Însă nu era momentul de lamentări, aveam de bobinat mai departe, nu glumă.

După pârâu am luat apă serios în încălțări, așa că m-am oprit sub un brad și mi le-am dat jos pe rând, storcând excesul de apă din fiecare șosetă. Măcar să nu mai fac fleoșca fleoșca la fiecare pas.

Acolo și încă o dată un pic mai jos, ca să luăm câte o gură de apă, au fost singurele momente în care ne-am oprit timp de 2 ore jumătate.

Traseul a continuat să urce din loc în loc, spre exasperarea noastră, încercând să ocolească niște picioare ale versantului, dar, într-un final, a început și să coboare. Intensitatea ploiii a variat mai mereu, de la turnat cu găleata la ploaie moderată, însă timp de cel puțin o oră a turnat în continuu.

La intrarea propriu-zisă în pădure, ca să fie tot tacâmul complet, am și pierdut marcajul la un moment dat. E un pic prost marcat pe acolo, ne-am deviat un moment prin niște boscheți fără să ne dăm seama, dar până la urmă am găsit calea cea bună destul de repede. Acolo deja psihicul se obișnuise cu ploaia, nici nu-mi mai amintesc exact să mă fi enervat în timp ce căutam marcajul.

Pe ultima bucată, însă, am început să mă întreb ce mă dispera mai tare: picioarele ude, mâinile ude, durerea îngrozitoare de spate sau cea de genunchi?

Am intrat, ca de obicei, pe pilot automat, gândindu-mă că măcar nu ne e frig, căci ne mișcăm. Asta ne mai lipsea, hipotermia.

Ca orice astfel de coborâre la finalul unei zile lungi, pe ultima bucată a devenit interminabilă. Am auzit la un moment dat un zgomot ca de mașină 4 x4, dar ne-am dat seama că nu are ce mașină să fie pe acolo, că nu e ca și cum eram la șoseaua cea mare. Am concluzionat că poate o fi o mașină de salvamont care urca, așa parcă se auzea, ca un motor solicitat, dar tare mi-e că a fost o halucinație. Deși am auzit amândoi. Hmmm….

Am continuat așa, teleghidați, bucurându-ne la auzul apei, care se auzea doar ca o ploaie foarte puternică. La cât de epuizați eram, prima dată nici nu ne-am dat seama că era un pârâu și nu o intensificare și mai mare a ploii.

Când am văzut în sfârșit drumul, am luat-o “pe arătură“. Nu la propiu, ci la figurat. Am început să cânt We are the champions, dar nu oricum, ci intenționat foarte fals și tare, din toți plămânii (nu că aș fi putut să cânt foarte artistic și corect la cât de varză eram). Mi s-a părut culmea ironiei ca fix atunci să iasă soarele. Deci n-ai cum, mai frate, să mergi prin ploaie 2 ore jumate și când ajungi jos să se oprească. Pe bune????

De acolo știam că mai era doar o aruncătură de băț până la mașină, reținusem de dimineață. Când am ajuns, m-am uitat la palme că erau atât de încrețite încât ziceai că am stat o oră în duș fierbinte. Se pare că 2 ore jumate în ploaie rece au același efect.

Ne-am enervat noi că a ieșit soarele fix atunci, dar, când am realizat că e numai bine că așa ne uscăm și ne încălzim și noi un pic, n-am mai comentat.

Am pornit apoi cu mașina spre cabană, contemplând la dușul cald pe care aveam să îl facem. Mă dureau toți mușchii. Traseul fusese mult mai lung și mai solicitant decât ne așteptasem. Nu voiam decât să mă întind, curată, în pat. A, și să mănânc, musai să mănânc. Muream de foame!

La cabană am găsit o petrecere în toi. Un grup de sexagenari sărbătoreau 45 de ani de la terminarea liceului, împreună cu diriginta lor. Am comandat repede și noi ceva de mâncare și am fugit sus la duș, în speranța că ne sincronizăm.

Sus, șoc și groază, apa era doar călâie. Am zis că mor. Deja începea să ne ia frigul, având încă picioarele ude, iar Adi nu doar atât.

Până la urma am reușit, a trebuit doar să așteptăm jumătate de oră să se înfierbânte. Dar vai, cât de bine a fost! Așteptarea a meritat!

Am coborât apoi cu chiu cu vai scările până la parter unde ne-am potolit foamea, abia mișcându-mă de colo colo de parcă eram eu diriginta grupului cu reuniunea (deși, dacă stau să mă gândesc, dânsa se mișca mai bine decât mine).

Apoi a urmat același chin până înapoi în cameră, unde ne-am băgat în pat la ora 19, adormind lați. Ne-am trezit bezmetici după vreo 2 ore, ne-am uitat până pe la unșpe la televizor la un film foarte dubios cu Moise în care nu știu despre ce era vorba, dar eu tot strigam din când în când “Despică apa-n două! Despică apa-n două!”, dar el tot u o despica, nu știu care era faza, după care am adormit la loc până a doua zi dimineață.


Duminică, 23 iunie 2019

 A doua zi, știind că nu mai aveam niciun traseu în plan, m-am trezit relaxată complet și mi-am amintit imediat în ce paradis mă aflam. Cabana este flancată pe ambele părți de pârâie al căror sunet nu are cum să nu te încânte. Chiar lângă clădire se află două rânduri de brazi în mijlocul cărora se află o băncuță (ceva de vis!!!) și peste pârâul din dreapta există un mic poduleț.

Am luat micul dejun pe terasă, bucurându-ne de natură. Pe cât de prost este drumul ce o străbate, pe atât de frumoasă este această vale a Jiețului. Brazi imenși se ridică mai sus decât poți vedea clar cu ochii și, chiar dacă e un loc unde ajungi cu mașina, eu cel puțin mă simt în inima naturii. Nici semnal nu este, am fost complet rupți de lume. Un vis frumos! Asta numesc eu bogăție!

Nu ne-am dat duși prea repede de acolo. Am mai stat un pic să culeg câteva floricele de pe marginea drumului, care erau aproape trecute, după care am făcut și o scurtă filmare din dronă la serpentine, într-un final luând drumul spre lacul Oașa, unde ne tot chinuiam să ajungem de ceva vreme.

Am vrut și acolo să facem o filmare, dar nu am găsit decât un loc prielnic și, după ce am făcut  toate pregătirile necesare, am constatat că nu avem suficienți sateliți. Cine zice că e ușor să filmezi cu drona… minte de-ngheață apele. Am plecat un pic dezumflați, dar am uitat repede.

Pe drumul spre casă am avut timp să mă gândesc la toate, peste doar 3 zile aveam să plecăm din nou spre munte, de data asta în minunatul Retezat la care visam de atâta timp să mă întorc într-o tură cu rododendron, dar… oare o să fiu în stare? Tura asta mă cam terminase fizic, mă simțeam de parcă mă călcase trenul sau, mai degrabă, mă bătuseră jandarmii (again). Unde să plec eu așa după doar 3 zile, pentru o tură de 4 zile de 40 de km???

Va urma

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

Cotul Jiețului – Refugiul Agățat – Lacul Mândra – Șaua Gruiu – Vf. Parângul Mare – Vf. Gemănarea – Vf. Slivei – Lacul Verde – Cotul Jiețului


Durată totală: 10h 15


HĂRȚI & PROFIL & TRACK GPS

Cotu Jiețului – Șaua Gruiu: 5h 30

Șaua Gruiu – Vf. Gemănarea: 1h

Nemarcat: Vf. Gemănarea – Culmea Slivei – Lacul Verde: 1h

Lacul Verde – Cotul Jiețului: 2h 30


Atenție! Traseul e posibil să dureze mai mult. Acești timpi au fost făcuți de noi în ritm destul de alert pe creastă și la coborâre. Aș estima un timp total de 12 ore pentru tot traseul, mers normal și cu pauze de relaxare.


Tip traseu: drumeție

Formă traseu: buclă

Diferență nivel:  + 1300 m / – 1300 m

Distanță: 24 km

Stare marcaj: punctul roșu și crucea galbenă sunt un pic rare în câteva puncte, dar nu sunt foarte greu de urmărit

Sezonalitate: periculos pe zăpadă

Surse apă: apă aproape permanentă până la Lacul Mândra, apoi pe creastă deloc. Pe coborâre se mai găsește apă după lacul verde, pe curba de nivel. Chiar lângă lac mai e posibil să fie, dar noi nu am ajuns chiar lângă el.

Data: 22 iunie 2019

Hărți folosite:

Maps.ME Android | iOS


Traseul pe ore:

6:15 Cotul Jiețului
7:15 Stăvilar
8:20 refugiul Agățat
pauză
10:15 Lacul Zănoaga Stânei
10:44 Lacul Lung
11:15 Lacul Mândra
11:50 Șaua Gruiu
12:20 Parângul Mare
12:45 Vf. Gemănarea / Intrarea pe Culmea Slivei
13:50 Găsirea marcajului cruce galbenă la Lacul Verde
pauză
16:20 Valea Jiețului
16:30 Cotul Jiețului


Puteți descărca track-ul GPS de aici.


CAZARE

Noi am fost cazați vineri și sâmbătă seara la Cabana Mija, unde am avut o cameră dublă cu condiții foarte bune. Alternativ se poate sta la fel de bine și la Cabana Groapa Seacă (este chiar lângă startul traseului).


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
Yr.no


GOOGLE MAP


COSTURI

Cazare Cabana Mija: 248 lei cameră dublă / 2 nopți
Cina Cabana Mija: 62 lei / 2 pers
Mic Dejun Cabana Mija: 50 lei / 2 pers

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Mie îmi plac telenovelele , pe tipul cu care ai fost îl cheamă întâmplător Adi sau este același ca pe vremea articolelor in care te chema pe tine Roșu ?

    Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei