Meteora este un loc incredibil, atât de faimos și de frumos încât o lume întreagă a auzit de el, drept dovadă mulțimea de autocare și de asiatici care îl vizitează zilnic.

Este un ansamblu de stânci de calcar din gresii și conglomerate care par că se ridică din adâncurile pământului. Ele de fapt s-au format în urmă cu vreo 30 de milioane de ani pe fundul unei mări și, după multă vreme, apa s-a retras.

Ce este și mai interesant, însă, este faptul că în vârful multor dintre aceste stânci s-au construit mănăstiri. Primul sihastru se presupune ca s-a stabilit în zonă în anul 985, după care, în 1336, un apostol a pus bazele primei mănăstiri, Megalo Meteoro. Au urmat apoi alți călugări și alte mănăstiri, până s-a ajuns la 24. Astăzi mai există doar 13 dintre acestea, dintre care 6 pot fi vizitate.

Alt lucru curios este că accesul la aceste mănăstiri se făcea până recent doar cu un sistem de scripeți, funii și coșuri mari în care începeau câte un om sau provizii, doar recent s-au săpat trepte în stânci.

Toate acestea au făcut din Meteora unul dintre locurile de pelerinaj cele mai vizitate din lume.

Eu în ultimii ani am încercat să evit din ce în ce mai mult locurile arhiaglomerate (din fericire am văzut multe din ele până acum) și la unele ce le aveam pe wishlist am mai și renunțat, dar la altele nu am putut. Meteora este unul dintre acestea din urma, un loc la care visam de multă vreme, dar pe care tot așteptam să îl cuplez cu o vacanță la mare pe coasta vestică a Greciei sau, în orice caz, să am drum pe-acolo, căci special doar pentru asta parcă nu aș fi făcut o excursie.

S-au legat lucrurile anul acesta când am pus la cale vacanța în Paxos. Drumul din România spre Paxos trece aproape fără pic de abatere pe la Meteora. It was meant to be!

După 5 zile petrecute la malul mării, cu o mulțime de bălăceală și soare, am pornit înapoi spre casă oprindu-ne încă 3 nopți și la Meteora.

Găsisem o cazare destul de ok chiar la poalele marilor stânci de calcar, în satul Kastraki. Pentru Meteora te poți caza fie în orașul Kalambaka, un pic mai mare, fie în satul Kastraki, ceva mai micuț. Inițial am avut impresia că cel mai bine ar fi în Kalambaka, dar, după ce am mers la fața locului, nu pot decât să spun că ar fi fost o mare pierdere dacă am fi ales cazare acolo. Pe booking cred că fie în Kastraki cazările aveau un preț mai bun decât cele din Kalambaka, fie nu mai erau multe cazări disponibile în Kalambaka, cert e că cea pe care am ales-o avea un preț foarte ok și promitea și o vedere fantastică de pe balcon, dar nicio clipă nu mi-am imaginat cât de bine aveam să nimerim. Și asta din întâmplare.

Am ajuns acolo pe seară. După drumurile alambicate din Paxos care ne obosiseră deja destul de tare, am dat în Kastraki peste ceva similar, dar nu m-am mirat foarte tare. Mă cam așteptam.

La priveliștea incredibilă de pe balconul camerei primite, nu. După ce am intrat în cameră, inițial nici nu observasem ușa de la balcon, era mascată de o draperie. Abia după ce am mers la baie și am văzut pe gemuleț o masă și 2 scaune, m-am întrebat oare cine are acces la acel balcon. Era fix balconul nostru :)))) Și doar al nostru.

Și când am ieșit în el am rămas complet mască. În fața noastră se vedeau stâncile ca o cetate imensă, iar în mijloc se ițea chiar Adrachti, o stâncă micuță, dar zveltă, pe care se face cățărare.

Până la final nu m-am săturat să privesc acest tablou.

A doua zi dimineață, în prima noastră zi plină în Meteora, ne propusesem să pornim cât mai devreme și să facem o drumeție. De fapt, în ambele zile aveam în plan câte un traseu, dar după doar câteva ore ne-am răzgândit subit. Iată de ce.

Am plecat de la cazare cât de devreme am putut, am urcat drumul șerpuit din Kastraki tocmai până spre Mănăstirea Agios Stefanos (Sf. Ștefan) și prima oprire am făcut-o la o stâncă poreclită online “Sunrise Rock” (aici locul exact). Noi nu am reușit să ne trezim așa devreme încât să fim acolo la răsărit, mai ales că cerul nu era unul spectaculos, dar am reușit să facem câteva poze înainte să vină puhoiul de oameni.

Imediat după a sosit un autocar cu asiatici care au umplut imediat tot spațiul (care oricum era extrem de mic), dar partea bună cu ei este că, de regulă, după ce fac câteva poze, pleacă destul de repede. Astfel că poți avea uneori noroc să prinzi unele mici ferestre în care mai poți face câte o poză.

Destul de stresant, însă, pentru mine, astfel că după nu mult timp ne-am retras și am continuat cu mașina până la Mănăstirea Sf. Ștefan, unde am găsit cu chiu cu vai un ultim loc liber de parcare, căci deja își deschisese porțile și veneau vizitatori.

Am intrat și noi să vizităm, ne-a plăcut, dar noi tot cu natura suntem, așa că am pornit să căutăm poteca ce se prefigura pe maps.me și pe o hartă ce reușisem să o găsesc online (am căutat să cumpăr la fața locului o hartă de drumeție ca lumea cu potecile din zonă, dar nu am găsit în Kastraki. Poate s-ar găsi ceva mai ok în Kalambaka, dar nu știu sigur dacă există).

Pe potecă… am găsit-o. Era ceva firav, dar clar vizibil în iarba arsă de soare ce deja avea culoarea galbenă. Dar, deși era ora 10, deja cam muream de cald.

Am admirat priveliștile deosebite de pe traseu spre orașul Kalambaka, după care am ajuns la poalele stâncii pe care s-a construit Mănăstirea Agia Trias (Holy Trinity). Eu nu țineam musai să o vizităm, dar pe Adi l-a atras scara săpată în stâncă ce urca spiralat spre mănăstire, așa că am zis să încercăm, chiar dacă muream de cald.

Aceasta e ceva mai mică decât Sf. Ștefan, dar parcă ne-a plăcut un pic mai mult. Aviz vizitatorilor: îmbrăcămintea minimă acceptată este tricou cu mâneci (nu tip maiou) și pantaloni lungi/fustă lungă. Partea bună e că, dacă nu te încadrezi, au ei acolo niște chestii pe care ți le poți înfășura ca să te acoperi. Problema asta se impune mai ales vara, când e super cald afară și e indicat să te îmbraci cât mai lejer.

De la Holy Trinity poteca noastră a intrat, spre extazul nostru, într-o pădurice răcoroasă, pe care o așteptam ca pe apă, atâta doar că în același timp și începe să coboare. Și tot coboaaară și coboaaară, până când îți dai seama că, pentru a te întoarce de unde ai plecat, va trebui să urci, nu glumă, și poți doar să speri că, printr-o minune, această urcare va fi prin umbră. Nu știi cum, mai ales că pe cer nu se vede nicio urmă de nor, dar cumva! Doamne, te rugăm!

Am coborât noi ce am coborât până când am ajuns la o stâncă mare dincolo de care am fi putut continua până jos în orașul Kalambaka, dar noi am cotit brusc dreapta și am început urcușul anevoios pentru a ne putea întoarce la șosea. Pădurea, însă, cam dispăruse, rămăseseră doar niște boscheței care se răreau din ce în ce mai mult.

Mergeam din umbră-n umbră, oprindu-ne să ne tragem sufletul, dat fiind că motorașele pompau extra ca să gestioneze căldura insuportabilă.

De la caniculă, probabil, am cam uitat cum a fost bucata de drum ce a urmat, cert e că am avut noroc și de un pic de umbră de la o stâncă imensă pe care a trebuit să o ocolim, dar pe ultima sută de metri am mers doar cu soarele în cap, și îmi amintesc o arșiță și o uscăciune cumplită până am ajuns, în sfârșit la șosea. Și nici nu știam ce chin urma să vină.

Când am ieșit la șosea, nu voiam să ne întoarcem la mașină mergând pe asfalt. Ar fi fost prea anost și am fi mers numai în soare, iar noi voiam în continuare să ne “drumețim”. Traseul pe care îl planificasem era în buclă. Astfel că, deși nu mai aveam decât un strop de apă, am traversat șoseaua și am luat poteca ce ne-ar fi dus ocolit la mănăstire, unde lăsasem mașina dimineață, pe după un vârfuleț numit tot Sf. Ștefan, de vreo 500 de metri altitudine.

Zis și făcut, i-am dat bice pe potecă și, deși priveliștea nu era cine știe ce, am încercat să ne bucurăm de natură. Surpriza neplăcută a venit în momentul în care, ajunși la maxim 100 de metri de mănăstire, am dat de un dead end. Un gard care părea că împrejmuiește o mică proprietate privată ce se afla fix pe traseul nostru. Am încercat noi din răsputeri să ocolim cuva, să găsim o altă cale, am deschis toate aplicațiile posibile de pe telefoane, dar, când am dat zoom mai bine pe OsmAnd, am observat că era trecut un astfel de dead end acolo. Doar că noi nu verificasem de acasă.

Nu am avut de ales decât să ne întoarcem. Am făcut câțiva pași înapoi, după care am încercat să urcăm spre dreapta, peste vârful Sf. Ștefan, pe o potecuță ce a părut că se prefigurează, sperând până la final că vom reuși totuși să ajungem acolo fără să trebuiască să facem TOOOT drumul până înapoi la șosea de unde venisem, după care să mergem pe jos pe șosea, lucru pe care încercasem să–l evităm din start. Nu de alta, dar era 1 km. Extrem de puțin, în mod normal, dar, când e arșiță afară, orice minut contează, darmite vreo 12-15 minute de mers pe asfalt…

Potecuța era, însă, în urcare. Am urcat și am urcat, nu mult, dar totuși suficient cât să depunem un efort susținut care a fost obositor pe căldura aceea. Numai ca să ne lovim iar de un gard. Am mers apoi pe lângă el, trăgând speranță că se va termina, ceea ce s-a și întâmplat, numai ca să ajungem apoi la șosea, nu departe de unde lăsasem mașina, doar că între noi și șosea era un gol de vreo 2 metri pe care nu aveam nici cum să-l sărim, nici cum să-l descățărăm. Am mers stânga dreapta degeaba, nu am găsit nicio soluție. Îmi venea să plâng. Eram ATÂT de aproape, și totuși ATÂT de blocați.

Deja muream de sete, eram la a doua tentativă, ambele terminate în dead end, mă lua durerea de cap de la cât de cald era, simțeam că îmi fierbe pielea pe mine și cu greu am acceptat că singura soluție este să ne întoarcem la șosea și să o luăm apoi pe jos pe asfalt.

N-a durat mult până la șosea, moment în care Adi m-a întrebat dacă nu vreau să se ducă doar el să ia mașina. Nici nu-mi trecuse ideea prin cap, dar acum că venise cu ideea asta, mi-am dat seama că nu avea rost să suferim amândoi, așa că am găsit un petic de umbră de câțiva centimetri (mai degrabă a intrat doar jumate de corp sub umbră, dar mă rog), m-am așezat frumos pe o bordură, și am așteptat.

Când a ajuns, în sfârșit, după vreo 20-25 de minute, nu cred că am apreciat niciodată mai tare invenția numită aer condiționat.

De asemenea, am anulat imediat orice plan de drumeție pentru a doua zi, nu de alta, dar, deși era septembrie și te-ai fi așteptat să fie mai ok, încă nu era un timp bun pentru asta. M-am întrebat, totuși: dacă acum e așa, în iulie-august oare cum ce temperaturi or fi aici? Și CUM face lumea drumeție. FACE cineva???

Aveam în plan a doua zi să mergem pe jos spre Mănăstirea Ypapanti. N-am mai ajuns. În schimb, am încercat să profităm de apusuri și dimineți, și în rest să ne relaxăm, ceea ce chiar aveam nevoie.

Primul apus a fost unul foarte spectaculos. Am găsit că, de fapt, cel mai bun loc de făcut poze, și nu doar la apus, este aici:

Fix acolo nu prea ai cum să parchezi, dar poți lăsa mașina la primul Observation Deck aflat la 200 de metri depărtare, și apoi să mergi 2 minute pe jos, nu e mare lucru. Mie acela mi s-a părut cel mai fain unghi din toate.

Și n-am primit noi chiar apusul spectaculos la care visasem, însă un spectacol tot am primit. Pentru că, la fel ca în seara precedentă, în zonă a venit ca de nicăieri o ploaie, pe care am urmărit-o formându-se în depărtare și venind galop spre noi. Dar galopul ăsta a fost mai degrabă un trap, pentru că am avut timp să admirăm tot fenomenul în voie.

Mai întâi cum perdeaua a mângâiat ușor dealurile din depărtare, trecând peste ele, apoi cum au început să apară fulgerele (din păcate nu am prins niciunul în poză, dar din fericire am prins ceva cu drona și am secvența în filmul anului 2019), după care au apărut primii stropi și peste noi, i-am lăsat să ne răcorească u pic și, abia atunci când s-au întețit am decis că e momentul să plecăm, de parcă nu voiam să ne desprindem de magie.

Mai ales că, stând șezut pe parapetul șoselei, simțeai că tot peisajul e al tău și că nu ești, de fapt, la un drum, ci undeva în sălbăticie, unde ești doar tu cu natura.

Un moment tare special.

A doua zi dimineață am încercat, tot așa, să ne trezim cât mai devreme și am vrut să vizităm mănăstirile Varlaam și Megalo Meteoro (Great Meteoro), la care nu fusesem însă.

Ne-a ieșim ca pe jumătate. În sensul că, în primă fază, am parcat la Varlaam (când am ajuns noi, la ora 9, mai erau vreo 2 locuri libere), și am vizitat-o pe aceasta prima data.

Și bine am făcut, căci când am sosit la Megalo Meteoro, deja era o nebunie.

Noi am încercat să ajungem acolo, pe jos, pe ceva potecă ce apărea pe maps.me și pe încă o hartă, dar, așa cum ne luasem țeapă cu o zi înainte, această potecă de fapt nu exista.

N-am avut de ales și a trebuit să ieșim de la Varlaam la șoseaua principală, și apoi să urcăm pe asfalt până la Megalo Meteoro.

Acolo… nebunie maximă. O grămadă de mașini, oameni și autocare. Și când am văzut coada imensă de oameni de pe scările mânăstirii, care așteptau să intre, am zis… noooo way! Nu e de noi!

Am urcat pe o potecă din zonă și am mers un pic mai sus ca să admirăm mai bine mănăstirea, după care am plecat.

Am observat că numărul de oameni mai fluctua, în sensul că nu era mereu așa mare coada, dar oricum, la cum veneau autocarele unul după altul, bine nu avea cum să fie. Am fugit cât de repede am putut. Simt deja că am alergie la mulțimi :))))

Pe marginea drumului, tocmai până la Varlaam, erau oprite mașini una după alta. Cam cum e la noi pe Transfăgărășan în weekend, doar că parcă mai rău. Asta pentru că acolo locurile de parcare sunt în număr extrem de redus. ȘI nici nu cred că va fi vreodată altfel. E un loc mult prea frumos încât să-l strici cu mega parcări, mai ales că nici măcar nu prea ai avea unde să pui așa ceva.

Oricum, cel mai șocant a fost să vedem acele autocare ce întorceau într-un loc extrem de strâmt, pentru că acolo șoseaua se termină. N-aș vrea să fiu șofer de autocar acolo :)))

După-amiază, dat fiind că renunțasem la drumeție din cauza caniculei, ne-am gândit să mergem să explorăm un pic orașul Kalambaka, eventual să vizităm și Muzeul de științe naturale.

O idee bună, în teorie. În practică… not so much.

Orașul nu prea mi-a plăcut. Trăisem până atunci cu falsa impresie că e tot așa, un mic oraș medieval, dar realitatea este departe de asta. Ba am și căutat pe jos orașul vechi, gândindu-ne că măcar acolo poate e mai pitoresc, dar nu am găsit nimic de genul acesta.

Seamănă foarte mult cu un fel de Salonic în miniatură, în niciun caz nu are izul medieval pe care îl găsim în Kastraki, sătucul minunat în care aveam noi cazarea.

Iar muzeul a fost și el un pic dezamăgitor. În primul rând pentru că nu era tocmai în partea centrală a orașului, ci undeva în exterior, și până la el a  trebuit să mergem pe un fel de șosea-centură, cu tot felul de clădiri semi-părăsite. Și, în al doilea rând, noi ne gândisem că poate aflăm ceva mai multe despre Meteora, despre istoria locului, cum s-a format, etc. Când colo, muzeul era cu animale și păsări împăiate. A fost interesant, nu zic nu, dar nu a fost tocmai ce ne-am fi așteptat noi. Surpriza plăcută a fost că la etajul 1 era și un muzeu al ciupercilor, pentru care era valabil același bilet, și acolo am aflat o mulțime de lucruri interesante despre ciuperci. Cele mai faine mi s-au părut pozele cu ciupercile comestibile și necomestibile, mai ales că niciodată nu am știut mai nimic despre ciupercile pe care le-am tot văzut pe munte.

Iar în gift shop am și degustat o ciupercă pregătită în două variante, una dulce și una sărată. Delicios! Hai că până la urmă n-a fost chiar așa de rău! :)

Seara am mers din nou pe sus la ora apusului, cu o mică oprire aici:

unde am urmărit o potecă ce ne-a dus aici:

de data asta alegând un alt loc, pentru varietate. Am mers aici:

Dar, în afară de o turmă imensă de capre zevzece care m-au amuzat teribil, mare varietate de cadre n-am putut poza de acolo.

Mie tot la locul descoperit cu o seară înainte îmi stătea gândul, așa că pe final ne-am mutat tot acolo. Același loc de ieri, dar o altă scenă.

A fost o încheiere foarte frumoasă pentru vacanța noastră grecească, a doua zi luând drumul lung spre casă. Ne-am despărțit cu greu de Kastraki, acest sătuc cu două străzi și-o stradă care mi-a dat un sentiment foarte plăcut cât am stat acolo.

Nu știu cum de am nimerit o cazare localizată așa de bine, dar tare noroc am avut. Pensiunea noastră se afla la 2 pași de piața centrală din Kastraki, pe o străduță micuță care, pe o parte și alta, avea numai pensiuni, restaurante, sau case ale localnicilor.

Chiar vis-a-vis de pensiunea noastră locuia o doamnă în vârstă care, în fiecare seară, stătea pe scaun pe balconul aflat aproape de nivelul străzii și privea drept înainte, nemișcată.

Era ca un rege pe tron, mi se părea și un pic trist și funny în același timp.

Într-una din zile, când am plecat cu mașina spre punctul de apus, un câine comunitar stătea fix în mijlocul străzii. I-am spus Middle :))

Când am ajuns la  el, era cu spatele la noi, și nu avea nicio treabă. Nu am claxonat, pentru că, în primul rând, nu voiam să-l speriem, și, în al doilea, rând, în liniștea aia a satului și pe o stradă așa micuță, efectiv nu îți vine să claxonezi. Am stat așa un pic, așteptând să se ridice (nu prea aveam loc să trecem de el) și mă pufnea râsul. Și atunci am observat-o cu coada ochiului pe bătrânica de la balcon, și m-am uitat zâmbind la ea. Însă ea nu a schițat nimic. Se uita la fel de inertă și serioasă la întreaga scenă, care mie mi se părea teribil de amuzantă. Se pare că eram singurii care se distrau :)))

Observând însă că Middle nu se dă la o parte, am încercat să-l ocolim printr-o parte. Am reușit până la urmă, la milimetru. Doamna a fost la fel de impasibilă la ridicolul situației.

Dar să nu uit de pisici. Doaaaamne, pisicile! Erau comice rău de tot! La fel ca și pe insule, și aici erau o grămadă. Două mai micuțe, ce păreau surori, erau preferatele mele. Le găseam mereu jucându-se sau ascunzându-se pe undeva pe lângă pensiunea noastră, sau chiar pe sub mesele tavernei de la parter.

Pe prima am văzut-o din prima zi. Era pe undeva pe la etaj, unde aveam noi camera, și, când ne-a auzit, a fugit așa de tare încât s-a lovit de un geam și o ușă. Sărăcuța era așa de speriată încât nu știa cum să se ascundă mai repede. Nu știa că nu-i facem niciun rău…

Exploratoare cum sunt, mereu se duc te miri pe unde. Într-o dimineață, la micul dejun, când a venit doamna de la bar să deschidă, de dinăuntru a țâșnit una dintre pisicuțe, se pare că rămăsese încuiată toată noaptea acolo, drept urmare îi și lăsase un pic “cadouaș” pe perna unui scaun :)))))

Ce să mai… dacă sunteți fani ai farmecului medieval și iubiți animăluțele, ACOLO de de voi! Pentru mine, cel puțin, așa a fost!

Oricum, Meteora chiar este un loc extraordinar ce merită văzut măcar o dată în viață. Iar cazarea aproape de piața centrală a sătucului Kastraki mi se pare locul perfect pentru asta. Recomand din tot sufletul!

Iar ca perioadă din an, după această experiență am ajuns la concluzia că Meteora trebuie să fie ideal de vizitat în două perioade din an, în funcție de preferințe:

• Ori primăvara, imediat ce dă verdele acela frumos (deci final de aprilie/început de mai, nu mai târziu)
• Ori toamna, pentru culorile frumoase de toamnă (prima jumătate a lui octombrie, cred)

În rest, e fie prea cald (vara), fie prea anost (fără frunze în copaci) și frig (iarna).

***

Pentru noi, în Kastraki s-a încheiat vacanța noastră, despre drumul spre casă nu prea am ce să spun, în afară de faptul că a fost foarte lung. Am încercat să pornim cât mai dimineață și pe seară am reușit să ajungem în București.

A fost o vacanță destul de plină și obositoare, dar nu regret niciun loc văzut, nicio plajă și niciun drum :)

The end.

Acest jurnal face parte din seria vacanței GRECIA 2019. Dacă vrei să citești și celelalte jurnale din serie, le găsești pe toate aici.

UTILE

ECHIPAMENT FOTO FOLOSIT

CAZARE

Așa cum am spus și în jurnal, cazarea pe care am nimerit-o (Guesthouse Batalogianni) a venit la pachet cu o vedere fantastică de pe balcon, iar locația mi s-a părut genială. Camera în sine nu era nimic special, chiar un pic micuță aș spune, dar curată și avea tot ce era nevoie. Merită 100% chiar și doar pentru vedere și locație.

Singura chestie care nu mi-a plăcut a fost că avea o parcare foarte mică, la capătul unui drum îngust, în pantă, lat doar cât o mașină, și, când am ajuns la capătul lui, am constatat că nu aveam loc de parcare, și a trebuit să întoarcem într-un loc foarte mic. Pe booking scria că există parcare gratuită, deci nu a fost tocmai ok, dar am rezolvat foarte ușor parcând la câțiva pași de pensiune, la stradă, într-un spațiu unde mereu găseam loc de parcare.

Cât despre cazare în general, așa cum spuneam și în jurnal, recomand în Kastraki, și nu în Kalambaka, deoarece este mult mai pitoresc.

Puteți folosi widgetul Booking de mai jos pentru a găsi cele mai bune oferte de cazare în Kastraki în perioada vizată de voi (introduceți perioada mai întâi). Recomand să fiți cât mai aproape de piața centrală (Biserica Sf. Petru și Pavel), de preferință pe strada Epar. Od. Kalampaka.

UNDE MÂNCĂM LA METEORA?

Restaurantele sunt mult mai ieftine decât cele din Paxos, de unde tocmai venisem.

Noi am mâncat în vreo 2 locuri, n-aș avea o recomandare neapărat, acolo se vede repede care terase au cei mai mulți clienți. Acolo e de mers! :)

Atenție! Unele taverne nu acceptă plata cu cardul. Noi ne-am luat țeapă la propria cazare. Când am ajuns, am putut plăti cu cardul camera, așa că, fiindcă nu aveam cash, ne-am gândit să mâncam acolo. Surpriză! La tavernă, care era practic ACEEAȘI clădire și același patron, nu se putea cu cardul. Așa ceva n-am mai pomenit!

BACOMATE / BANI CASH

Musai de avut cash de dinainte de a ajunge în Kastraki! În Kastraki există un singur bancomat, și acela este Euronet, adică cea mai proastă variantă. Nu aș scoate bani de la Euronet nici să mă bați, dar acolo am pățit-o, n-am avut încotro. În Kalambaka există bancomate normale, scoateți de acolo dacă aveți nevoie.

HARTĂ

VIZITAREA MĂNĂSTIRILOR

Prețuri: 3 euro / persoană / mănăstire

Program: Fiecare mănăstire are propriul program și de regulă se schimbă de la an la an. Fiecare mănăstire este închisă în una din zilele săptămânii (o altă zi pentru fiecare dintre ele). Aici puteți vedea programul actualizat.

TRANSPORT

Cel mai bun mijloc de transport este mașina proprie, însă, în afară de prima oră și seara după închiderea mănăstirilor, este imposibil de găsit locuri de parcare.

Există un autobuz cu plecare din Kalambaka, care funcționează din aprilie până în ocombrie de la 9 până la 17 (din 2 în 2 ore), dar acesta nu este de genul hop-on/hop-off, iar mănăstirile sunt destul de depărtate una de alta, astfel că este cam dificil să te bazezi pe acest autobuz. Acest lucru se datoreaza probabil faptului că local se dorește încurajarea tururilor cu ghid, și anume determinarea turiștilor să viziteze Meteora în acest mod (de regulă cu autocare/microbuze), ceea ce pentru turiștii independenți, care nu vor să stea într-o turmă, este moartea pasiunii.

Pe jos este destul de dificil de vizitat mai multe mănăstiri în aceeași zi, căci nu există poteci care să le unească pe toate.

În lipsa unui mijloc de transport, se poate face o drumeție din Kalambaka pentru a vizita Mănăstirile Stefanou și Holy Trinity, acestea fiind două mănăstiri apropiate între ele și unite printr-o potecă (parcursă și de noi), dar ar fi vorba de un traseu dus-întors (în urcare la dus).

COSTURI

Detaliez mai jos costurile noastre, pentru referință:

Cazare: Guesthouse Batalogianni: 50 euro / noapte / cameră dublă, mic dejun inclus x 3 nopți = 150 euro
Mese restaurant: aprox. 50 euro / 2 persoane / 2 zile
Supermarket: aprox. 30 euro / 2 persoane / 3 zile
Mânăstirea St. Stefanou: 3 euro / persoană
Mânăstirea Holy Trinity: 3 euro / persoană
Mânăstirea Varlaam: 3 euro / persoană