M. Bucegi/Leaota – circuit Bucșa

Scris de | Alexandra

Traseu: Moieciu de Sus – Valea Bângăleasa – Culmea Grohotișului – Vf. Bucșa – Poiana Lacului – Bărbulețul – Moieciu de Sus


Alarma sună la 4:30, o oră la care în ultimii ani nu prea ne-am mai trezit decât foarte rar. E ultima zi din an și avem de gând să o petrecem pe munte. N-am dormit decât vreo 4 ore și ceva, și alea destul de prost. Dar nu a fost greu decât primul moment de trezire. Am, totuși, deja în cont multe nopți cu mult prea multe ore de somn la activ în această vacanță.

Ne pregătim cât de repede putem și ieșim în liniștea nopții cu rucsacii în spate. E atât de frig, chiar și în București! Sper să nu murim de frig pe munte!

În timp ce gonim pe autostradă spre Pitești, stau nemișcată pe scaunul din dreapta și mă bucur de căldura dată la maxim. Chiar și așa, parcă tot ne e frig. Pe semne e prea rece afară ca să facă față. Dau și ventilatorul mai tare și apoi e mai bine. Valurile de căldură îmi încălzesc fața și în sfârșit parcă mi-e mai cald.

E întuneric, nu e mare lucru de văzut pe geam, dar apoi ridic privirea și îmi dau seama că au trecut o mie de ani de când n-am mai privit cerul plin de stele. E senin și se văd atât de bine! Abia acum le observ. Mă simt de parcă revăd un prieten drag pe care nu l-am mai văzut de când eram mici. Nu îmi mai aduc aminte ultima dată când am ieșit în frigul nopții din cort sau din cabană și m-am minunat de stele. Ar trebui să fac din asta o prioritate.

Kilometrii autostrăzii se scurg repejor și pe la 7:30 ne apropiem de Câmpulung. Am schimbat un pic mai devreme locurile în mașină și acum sunt eu la volan. Fața mi se schimbă toată într-un zâmbet când, drept înainte, atât de aproape, se ridică deodată Iezerul și Păpușa, cu vârfurile acoperite de zăpadă. Munții care, întâmplător sau nu, sunt ultimii munți în care am fost pe zăpadă. Doamne, cât de frumoși sunt!

Astăzi nu mergem însă pe ei, ci facem dreapta și parcurgem cu nerăbdare serpentinele de pe Rucăr-Bran, iar la ora 9 conducem cu atenție ultimii kilometri din centrul Moieciului până la barieră, care sunt acoperiți cu un strat destul de proaspăt de zăpadă. La un moment dat îmi fuge și mașina un pic de fund, dar nimic de speriat, și ajungem la capăt dintr-o bucată.

Bordul ne arată că afară sunt -6 grade. Înainte de a deschide ușile, ne îmbrăcăm cu tot ce putem și ne facem curaj. Asta e, trebuie să ieșim!

Deschidem portierele și, spre surprinderea noastră, de fapt nu e chiar așa de frig pe cât ne așteptam. Iau bocancii din portbagaj și, înainte de a mă așeza să mă încalț, îmi aduc aminte să respir. Trag o gură mare de aer în piept, apoi repet. Doamne, de când n-am mai simțit asta!

Uit de tot frigul și rămân un moment așa, respirând aerul de munte, așteptând parcă să mi se înlocuiască în plămâni tot aerul murdar de la oraș cu cel de munte.

Bocanci – check, parazăpezi- check, pornim. În ultimele zile a nins destul de mult și totul e acoperit cu pulver. Nu avem rachete, și pe moment e ok, dar ne gândim că pe sus sigur o să avem ceva de înotat.

Am ales pentru astăzi un traseu la care mă gândisem de multă vreme, dar, nefiind vreo vedetă, mereu a fost lăsat ca back-up. Iată că ziua lui a sosit într-un final. Un circuit prin Vf. Bucșa.

Pornim încet pe Valea Bângăleasa, lăsând toată civilizația în urmă. Ne bucurăm când, ajunși la bifurcația cu traseele spre Omu, în direcția noastră se continuă un șir de urme.

Bucuria și mai mare este când ajungem efectiv pe traseul spre Bușca și constatăm urmele urcă spre vârf. Aleluia! Până sus suntem salvați! Dumnezeu să le dea sănătate celor ce au urcat pe-acolo. De la cum arată urmele, probabil ieri.

Facem dreapta pe triunghi roșu, mergem un pic, după care începe urcușul propriu zis, cu o pantă destul de serioasă din prima. Ei, acu-i acum! Sper că nu-i așa până sus.

Antrenamentul mi-l credeam pierdut pe apa sâmbetei, dat fiind ce mult a trecut de când n-am mai fost pe munte, dar se pare că nu mă descurc chiar rău. Panta se mai domolește un pic mai sus, apoi iar urmează câteva porțiuni mai abrupte, dar scurte… per total nu e o urcare extrem de grea, dar nici ușurică.

Nu ne oprim decât o dată, să mănânc un senviș, căci deja trecuseră vreo 4 ore de la primul și mi-era foame. Nu stăm mult, pentru că tare e frig și imediat ne îngheață oasele.

Ceiuțul cald din termos e numai bun, suficient de fierbinte cât să-l putem bea fără să-l răcim cu zăpadă, și ne unge la suflet, de parc-ar fi magic! Aaaaa, ce bine e!

Pornim mai departe în sus, printr-un veritabil winter wonderland. Toți brazii sunt îmbrăcați într-o plăpumioară albă groasă, iar în unele locuri, unde a bătut mai bine vântul peste ei, trunchiurile care sunt dezgolite pe primii metri sunt albe, de parcă cineva i-a tapetat cu pudră de zahăr.

Pe măsură ce urcăm prin împărăția iernii, simt cum plămânii mi s-au curățat de tot și acum am în mine doar aerul muntelui, curat și plin de sănătate. E o liniște calmă, muntele îmi curăță nu doar plămânii, mă curăță cu totul pe dinăuntru și simt că în sfârșit sunt acolo unde mi-e locul. Ultimele două luni jumătate de la ultima tură au fost atât de grele…  Îmi par ca doi ANI jumătate, nu luni.

A fost o pauză lungă, mult prea lungă, dar acum, că sunt aici, totul e bine.

Urc cu spor și mă minunez de micile urme ce apar pe ici pe colo în zăpada proaspătă. O căprioară a urcat chiar pe potecă, înaintea noastră, posibil chiar azi-noapte, apoi multe vulpițe, iepurași, și… iată că ajungem la aceste urme:

Fac ochii mari, le analizez și dau să fac câteva poze. Mă entuziasmez așa de tare că uit să pun piciorul meu lângă, pentru comparație, și nici prin cap nu-mi dă să încerc să găsesc un loc în care să se vadă mai bine. Să fi trecut oare pe aici chiar frumosul râs? Ar fi pentru prima dată când i-aș vedea urmele. Din păcate, însă, pozele nu sunt prea bune și totul e neconcludent.

Mai sus ieșim în golul alpin și mai avem doar un ultim push de făcut. Sunt foarte fericită și mă bucur în timp ce-mi simt obrajii reci de la vântul care a început să-și facă apariția încet încet, așa cum spunea prognoza.

Privind în spate, Piatra Craiului are încă o plăpumioară trasă deasupra, pe semne îi e cam frig și ei, Iezerul se vede binișor, în timp ce, aici, mai aproape de noi, abruptul brănean al Bucegilor, care fusese până atunci acoperit de un nor serios, se dezvelește deodată fix sub ochii noștri uimiți, în timp ce cortina de ceață e parcă mutată de cineva cu mâna. Nu se dezvelește complet, ci doar pe bucăți, făcând un adevărat spectacol.

Mai tragem un pic până pe vârf, ultima urcare fiind un pic abruptă, dar ajungem într-un final. Nu reușim să stăm locului nici 5 minute, pentru că sus e viscol. Vântul bate așa de tare încât simt cum îmi mută rucsacul de pe spate. E chiar amuzant, asta chiar n-am mai pățit. Mă pufnește râsul, în timp ce mă străduiesc să rămân în picioare. Vreau să fac o poză, dar nu pot. Îmi amintesc acum de un moment similar în Islanda, în prima zi, când nu puteam să fac o poză la cât de vânt era. Dar măcar atunci nu erau -10 grade afară.

Îmi aduc repede aminte că Adi are un mini anemometru și îl rog să-l scoatem ca să vedem ce viteză are vântul. Dar e tocmai într-un buzunărel din interiorul capacului lui. Mă lupt un pic pe acolo ca să-l găsesc, părul îmi e zburat în toate direcțiile de vânt, nu apucasem să mi-l strâng, îmi intră în gură și îmi vine în continuu peste ochi, de nu mai văd nimic, dar până la urmă reușesc să dau de el! Victorieeee!

Apoi să vezi necaz! E setat pe mile pe oră în loc de kilometri pe oră și, oricât se chinuie Adi să-l schimbe, e misiune imposibilă. Ne simțeam de parcă încercam să băgăm ața în ac în timp ce mergem cu barca pe apă, în furtună. Nicio șansă. Înainte să îi înghețe degetele, renunțăm și măsurăm așa. Că doar ce o fi așa de greu să transformăm? Anemometrul arată 41 mile pe oră, adică 65 km pe oră. Îl băgăm într-un buzunar și plecăm. Hai că nu-i de noi aici :))))

Coborâm repede spre dreapta, luând în primire creasta. E, de fapt, o culme foarte domoală, care începe cu o coborâre un pic abruptă, după care se merge lejer. Din loc în loc apar stâlpii de marcaj, care acum sunt tapetați cu zăpadă înghețată, dar traseul e ușor de urmărit și fără ei.

Nu același lucru l-am putea spune și dacă ar fi white out, de care pentru un moment chiar am crezut că vom avea parte, pentru că vremea a fost schimbătoare, cu valuri de ceață ce se perindau peste tot. Dar norocul nostru a făcut ca vântul să bată dinspre est și a dat la o parte ceața de pe creastă exact când am ajuns noi acolo.

Pe măsură ce înaintăm, vântul nu mai este așa turbat ca pe vârf, dar continuă să bată destul de tare, și ne dă de furcă o vreme, alături de zăpada care pe alocuri ne joacă feste. Până la genunchi uneori, apoi un pic mai sus, și într-un loc intrăm și până la fund. Înotăm ceva, nu glumă. Noroc, totuși, că nu a fost chiar mult de îndurat. Dar nici puțin.

De la vântul turbat, bateria de la aparat îmi moare. O scot, o bag în sân, și merg așa cu ea o vreme, încercând să nu mă oftic prea tare când văd un peisaj pe care aș vrea să-l fotografiez. E o nebunie de jur împrejur, nici nu știu unde să mă uit mai repede. Pe cer se formează la fiecare câteva minute o nouă formațiune noroasă cu formă ciudată sau specială, și totul pare un miraj. E o transformare continuă peste tot.

După vreo 15 minute nu mai rezist, scot bateria din sân, o pun în aparat, acum îmi arată 73%. Fir-ar el de frig! Încep iar să fac poze-n stânga și-n dreapta, în timp ce Adi se chinuie să facă urme.

Avem acum o vedere incredibilă, atât spre Piatra Craiului, cât și spre Șaua Strunga, care a fost ultima ce ni s-a arătat de după cețuri, de parcă știa că așteptam cu nerăbdare să o revăd.

Vântul e așa de puternic încât fiecare poză pe care o fac e o provocare. Scot aparatul din geantă, îl deschid, apoi îl pun la ochi, mă chinui să încadrez cât de cât, nu văd eu prea bine prin vizor pentru că imediat mi se umple ochiul de lacrimi din cauza vântului, dar aia e, apăs repede pe buton, după care, la fel de rapid, închid aparatul și, în același timp, îl bag înapoi în geantă.

În stilul acesta, după încă vreo 45 de minute bateria îmi moare din nou. Repetăm procesul.

Pe creastă este și o porțiune nici prea lungă, nici scurtă, cu brazi pe partea dreaptă, și destul de plată, astfel că acolo găsim cele mai mari acumulări de zăpadă, după cum era de așteptat.

Când ajungem înainte de ultimul urcuș, suntem deja cam obosiți și nu vrem decât să ajungem în pădure din nou, unde zăpada e mai mică.

Cu ultimele puteri urcăm matematic până în ultimul vârf (nu tăiem panta mai devreme, chiar dacă se vede o potecă ce scurtează spre dreapta), și de acolo îi dăm la vale pe culmea nemarcată pe care am planificat să ne întoarcem.

Buuut, not so fast!

Prima porțiune, pe cât de frumoasă, pe atât e de plină de zăpadă. Și atunci se întâmplă minunea. Soarele, care s-a ascuns toată ziua pe după nori, se hotărăște să ne arunce o rază chiar în acel moment, în locul care mi se pare cel mai frumos de pe tot traseul. Culmea pe care suntem pare că e o rampă spre cer, o creastă îngustă de prin cine știe ce munte înalt. Când colo, suntem doar pe la 1800 de metri, într-un munte care e Bucegi, dar nu prea, e Leaota, dar nu prea, e așa.. ceva… care în momentul ăsta mi se pare că nici măcar nu există în realitate. Că e într-un univers paralel.

În urma mea rămâne vârful de pe care am început coborârea și vântul de care încercăm să fugim spulberă și arunca zăpadă spre noi. Un moment cu adevărat unic, de poveste. Un moment în care am exclamat pentru a nu știu câta oară astăzi “Doamne, cât de frumos e!”.  De fiecare dată când merg pe munte sunt atât de uimită de parcă între oricare două ture uit complet cât de fantastic este! Urc de atâția ani de zile, și parcă merg de fiecare dată pentru prima dată. Bucuria e la fel ca în prima zi. De parcă mă îndrăgostesc de el over and over again.

Intrăm apoi în lumea brazilor cei îmbrăcați în zăpadă și tot vântul dispare într-o fracțiune de secundă. Facem imediat o pauză să mai mâncăm ceva, că suntem cam lihniți, dar e imposibil să ne odihnim și corpurile obosite. Cam așa e cu traseele iarna, foarte rar ai unde să te așezi. Sigur, ne putem așeza în zăpadă, ceea ce și facem uneori, dar astăzi nu prea am avut cum, zăpada fiind așa de mare și pulver, și fiind alergați de vânt de atâta vreme. Nu prea poți să te așezi liniștit pe jos când vântul te suflă cu 65 la oră :))))

Și când se întâmplă așa, te trezești nevoit să stai în picioare non stop, toată tură, și asta e destul de greu când ești o babă ca mine (sau moș, după caz). Corpul meu cerea cu disperare măcar 5 minute să mă așez, dar n-aveam unde, așa că i-am dat la vale.

Pe aici nu mai este marcaj, dar nu e foarte greu de urmărit. Printre brazi se conturează, la început timid, apoi mai clar, un mic culoar ce pare ca un fel de labirint printr-o poveste de iarnă.

E sălbatică zona, și pe aici sigur n-a mai trecut picior de om de multă vreme. Nu același lucru l-am putea spune și despre animăluțe. După urmele de vietăți mai mici sau, în orice caz, relativ inofensive pe care le-am văzut până acum, găsim într-un final și una de ursuleț. Pare un urs destul de mic, dar Moș Martin tot moș Martin e, și nu pare  că a trecut mult de când s-a plimbat pe-acolo. Urmele lui merg în direcția noastră o vreme, după care răsuflăm ușurați când vedem că s-a dus în treaba lui spre stânga.

Facem și un pic de gălăgie, să ne anunțăm prezența, dar degeaba. Zăpada căzută pe brazi oprește orice zgomot instant. Mai mult de câțiva metri nu se propagă nici dacă țipăm cu toată puterea. Asta e… suntem la mila naturii.

Continuăm periplul și, nu după mult timp, mai găsim o urmă. Aceasta ni se pare ciudată rău inițial. Arată ca un șanț, dar, culmea, începe brusc și se termină la fel de brusc, nu dispare nicăieri. Zic: ce doamne iartă-mă de animal e ăsta? Ce-a făcut pe urmă, s-a băgat pe sub zăpadă????

Un pic mai jos primim și răspunsul, când găsim un șanț exact la fel, dar la unul dintre capete sunt niște urme vizibile de aripi în zăpadă. Nu era un animal, ci pasăre!!!! Este un cocoș de munteeeee!!!! :))))) Misterul a fost elucidat! Nu era nimic paranormal la mijloc.

Culoarul nostru dintre brazi ne conduce mai jos printr-o mică poieniță în mijlocul pădurii, unde găsim și un foarte vechi adăpost, abandonat, după care, încet încet, ne apropiem de Moieciu. Ajungem într-un final pe ultima bucățică de traseu, una care face parte din traseul maratonului de la EcoRun/EcoMarathon și care este și marcată cu omulețul portocaliu. Am trecut pe acolo în 2017, când am făcut la pas bucla 3, a doua zi după concurs, când participasem la cursa de cross.

Cotim brusc dreapta aici, unde e și o intersecție de poteci sătești, delimitate cu garduri de lemn, și o cruce metalică.

Pe aici zăpada e mai mică, și asta nu e tocmai comod la picior, pulverul fiind căzut direct pe pământ, ascunzând rădăcinile, pietrele și orice denivelare a terenului, dar poteca ne scoate la final exact unde lăsasem dimineață mașina cu 7 ore în urmă.

Revizitând într-o secundă întreg traseul pe care tocmai l-am terminat, mi se pare ca prin vis. Atât de frumos a fost totul! Și toată ziua nu am întâlnit nici țipenie de om. Parcă-mi vine să rămân pe-acolo pe undeva și mâine să o iau de la capăt pe un nou traseu.

Dar, din păcate, trebuie să ne întoarcem la noi acasă. Nu înainte de a face o pauză în Longfield, unde Bogdan și Daniela ne-au primit la ei acasă ca pe frații lor și ne-au pus la masa așa cum numai un român cu suflet mare o face. Omenie ca la noi… mai rar găsești în lume. Ne-am luat apoi la revedere de la ei și de la Mihai, ne-am urat La mulți ani, câinele lor scump ne-a dat lăbuța la plecare (heart-melting!!!) și apoi am fugit spre casă, unde am ajuns cu bine, am făcut un duș fierbinte și am așteptat miezul nopții sub piloțica pufoasă, încercând să nu adorm, cu ochii mijiți de somn. Yuhuuuu! A venit noul an! Artificii de la geam, îmbrățișări, și apoi… soooooomn! Eram treziți de la 4:30, să nu uităm :)))

Cam așa a fost ultima noastră zi din 2019 și așa am întâmpinat noul an. Sperăm să mergem pe munte în 2020 cât mai repede posibil! :D

RĂMÂI MEREU ÎN LEGĂTURĂ CU NATURA

Dacă ți-a plăcut povestea, te invit să te abonezi la newsletterul Natural și vei primi inspirație și resurse exclusive pe care le trimit doar abonaților.

LOGISTICA TRASEULUI

Moieciu de Sus – Valea Bângăleasa – Culmea Grohotișului – Vf. Bucșa – Poiana Lacului – Bărbulețul – Moieciu de Sus


Durată totală: 7h


Tip traseu: drumeție pe zăpadă

Formă traseu: buclă

Altitudine maximă: 1846 m

Diferență nivel:  + 850 m

Distanță: 12,3 km

Stare marcaj:

bună

Pe coborâre nu există marcaj.

Sezonalitate: tot anul

Surse apă: nu există

Data: 31 decembrie 2019

Hărți folosite: harta Munții Noștri Bucegi

Aplicații folosite: Osmand; Vechea versiune a aplicației Munții Noștri


HARTĂ & PROFIL


Mai multe detalii pe Strava, aici.


TRACK GPS

Am încărcat Track-ul GPS pe google drive, îl puteți descărca de aici.


TRASEUL PE ORE

9:30 Start urcare
10:00 Bifurcație spre Bucșa
12:30 Ieșire gol alpin
13:30 Vf. Bucșa

14:15 Start coborâre
16:00 Bifurcație traseu ecoturistic
16:15 Finish


– Traseul începe de la bariera de pe Valea Bângăleasa. Acolo există loc de lăsat câteva mașini, pe partea dreaptă a drumului.

– Bucla se poate parcurge cap-coadă doar pe culmi / creste matematice, nu există pante extrem de abrupte, deci este sigur dpdv avalanșe.

– Traseul este bine marcat în pădure (urcarea până pe Vf. Bucșa) și pe creastă (cu stâlpi de marcaj). Coborârea nu este marcată, dar e ușor de dibuit și de urmărit, chiar și fără aplicații.

– Noi am avut, totuși, Osmand și vechea variantă a aplicației Munții Noștri, pe care este figurat chiar și coborârea nemarcată, mai puțin ultima bucățică, dar acolo deja se vede Moieciu și e traseu ecoturistic (omulețul portocaliu parcă).

– Atenție, din creastă, atunci când vă îndreptați spre coborâre, să nu tăiați panta spre dreapta. Urcați matematic până în vârfuleț și abia apoi luați în primire piciorul/culmea de coborâre.

– Se poate vedea acest lucru dacă studiați track-ul pe Strava sau, cel mai bine, descărcați track-ul gps (l-am urcat pe drive) și studiați un pic traseul pe Google Earth.


VREMEA

Meteoblue.com
Viewweather.com
yr.no


GOOGLE MAP

CE SĂ IEI CU TINE


Abonează-te la newsletter și îți trimit imediat pe email lista cu tot ce ai nevoie pe munte.

Despre autor

ALEXANDRA

Salut! Sper că ți-a plăcut să citești acest articol la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie să-l scriu pentru tine :) Am creat acest blog în 2009 pentru a-i ajuta și pe alții să găsească fericire și libertate prin intermediul călătoriilor și a naturii. Te invit să citești mai multe aici.

COMENTARII

  1. Superb! Un peisaj de vis, un traseu minunat! Felicitări și pentru curaj, și pentru traseu și pentru ca ai și scris cu lux de amănuntul.

    Răspunde
  2. Multumim pentru inspiratie, Alexandra. Am parcurs acest traseu astazi, cand am avut parte de un cer senin si de niste peisaje fantastice cu toti muntii din jur. Am folosit track-ul postat de tine cu aplicatia osmand si a fost foarte util, fara probleme de orientare. Cred ca ar fi putin mai dificil de facut acest traseu in sens invers, in lipsa unui marcaj la urcare

    Răspunde
    • Ce tare! Super! Mă bucur mult să aud că a fost util track-ul și că ați avut parte super peisaje! :D
      Cum se mai prezenta acum zapada?
      Da, păi de asta am și făcut traseul în acest sens. E mai ușor să faci trasee nemarcate în coborâre decât în urcare.
      La cât mai multe ture faine! :)

      Răspunde
  3. Multumim pentru inspiratie, Alexandra! Am parcurs tura asta acum vreo doua saptamani pe o vreme senina si ne-am bucurat de niste peisaje fantastice. Am utilizat track-ul pus de tine cu osmand app, dar nu ar fi fost probleme de orientare nici fara acesta, chiar in lipsa marcajelor de la coborare. Nu stiu cat de intuitiva ar fi urcarea in sens invers, poate incercam la primavara.

    Răspunde
  4. Un traseu minunat, Alexandra ? Tocmai ce am ajuns acasă din aceasta tură, pe care am parcurs-o cu ajutorul indicațiilor tale. Mulțumim mult pentru inspirație și pentru toate informațiile utile. Noi am avut parte de ceva mai puțină zăpadă, gheață pe alocuri, de un cocoș de munte care s-a speriat de noi (și noi de el:)))) și în general de multă liniște și peisaje superbe. Abia aștept să revin și la vară :)

    Răspunde
  5. Ultima data am fost in Muntii Bucegi in 2017 iar fotografiile tale si traseul curajos pe care l-ai avut m-au facut sa imi doresc sa ma echipez din nou si sa o pornesc la drum cu prietenii mei. Vreau sa iti multumesc pentru toate informatiile utile si pentru ca mi-ai reamintit de ce iubesc muntii atat de mult. Totusi, eu nu voi experimenta traseul iarna ci atunci cand vremea este mai blanda.

    Răspunde
    • Dragă Emilia, îți mulțumesc din suflet! Mă bucur așa de mult când primesc astfel de mesaje!
      Sa stii ca acum este vremea perfecta pentru acest traseu, pentru ca vei gasi rododendron inflorit pe creasta! :)
      Te imbratisez cu drag si iti doresc carari cu soare!

      Răspunde

VREI SĂ SPUI CEVA?

Item added to cart.
0 items - 0,00 lei