Am deschis și aplicațiile de pe telefon, am deschis și harta fizică a munților Ciucaș, în josul căreia apar punctat și câteva trasee din Grohotiș, și am observat că vechiul traseu ce urca din Cheia spre Vf. Babeș apare punctat, semn că marcaj sigur nu mai e pe acolo, dar clar odată demult a fost un traseu, dar pe alte aplicații nu apare, așa că poate fi boschetăreală. Dar nu contează. Acuma câtă boschetăreală poate fi? (în cap îmi vine repede traseul din Ciucaș pe care am fost anul trecut, spre Babarunca. Și acela era la fel. Apărea punctat pe harta Munții Noștri, deloc pe alte aplicații. Mda, multă. Poate fi multă. :))))) Dar am zis: să fie aventură!

Acuma… pe urcare mai e cum mai e… dar pe coborâre… acolo da aventură! Pe piciorul pe care l-am ochit pentru coborâre nu era niciun marcaj pe niciun fel de hartă. Era doar un traseu – cruce roșie – ce cobora din creastă pe Fața lui Gherghel, dar am analizat versantul în Google Maps și am observat rapid că e mult prea abrupt, și în condiții de iarna nu se poate coborî în siguranță pe acolo. Cel puțin nu când e multă zăpadă, și de acasă nu aveam cum să știu ce vom găsi la fața locului.

Așa că am rămas la piciorul nemarcat. M-am gândit că nu are cum să fie chiar așa complicat. Cât ești în gol alpin e simplu, iar apoi, am măsurat în Google Earth, e doar 1 km de mers prin pădure până să ajungi jos în Valea Neagră, unde, din câte mi dau seama, drumul a avansat destul de mult.

Cu acest plan am plecat la drum duminică, 9 februarie, la 2 zile după ce o furtună cu vânt și de 150 km/h (cică și 200 km/h pe la Omu) măturase munții. Inițial ne gândisem să mergem sâmbătă, dar vântul puternic se menținea, așa că am amânat pentru duminică.

Ne trezim dimineață la ora 5, punem rucsacii în spate și plecăm. Nu că pentru astăzi nu se anunță vânt, dar măcar nu așa tare ca ieri. Suficient însă ca să decidem (Adi, că eu sunt cu capul în nori) să nu luăm drona, pentru că vânt + temperaturi scăzute = no no.

Pe drum suntem uimiți cât de puțină zăpadă găsim. De fapt… nu e deloc pe nicăieri. Nici în Ploiești, nici în Vălenii de Munte. În condiții în care în București a nins la greu.

Abia când ajungem în Cheia dăm de ceva zăpezică, dar un strat micuț. Lăsăm mașina în zona “centrală”, unde vara este acea minipiață a localnicilor, după care pornim pe jos spre Hotel Zăganu, de unde pornește și traseul prin Cheile Cheiței.

Când ajungem acolo, rămân mască. Poarta e închisă cu lacăt, nu putem intra. Ne uităm stânga, ne uităm dreapta, investigăm, lacăte peste tot. Băi, ești nebun? Păi și noi cum intrăm pe traseul marcat? E a treia oară când mă aflu aici . E drept că ultima oară a fost în 2011, acum 374 de ani, dar totuși, cum să blochezi un traseu marcat? Unul destul de important, chiar, dat fiind că din Cheile Cheiței urci apoi în Pasul Bratocea și intri pe creastă spre Vf. Ciucaș. Eu cel puțin așa am urcat în 2011, că nu aveam mașină pe vremea aia, și am venit cu un microbuz din București, care te lasă în Cheia (mai este și acum).

Văzând așa, urcăm un pic mai sus, poate găsim o ocolire. Niște minicâini se iau după noi. Avem escortă :D

Ocolirea, însă, ia-o de unde nu-i. Chiar nu e niciun chip să intrăm pe acolo. Ne întoarcem la poarta cu lacăt și îi mai dăm o dată târcoale. Nimic. Singura variantă e să ne întoarcem la mașină și apoi să încercăm să ajungem la capătul ăsta al traseului tocmai din partea cealaltă, dar asta înseamnă o întârziere destul de mare. Nu vrem  nici să încercăm să parcurgem bucla în sens opus, pentru că e mult mai greu de dibuit urcarea nemarcată, pe teren complet necunoscut, decât să încerci să cobori la final pe acolo. Mai bine urcăm pe aici, pe unde știm măcar că a fost cândva un traseu și îmi apare și punctat pe aplicația veche Munții Noștri.

Suntem cât pe ce să pornim înapoi spre mașină ca să facem marea ocolire, când un domn care era acolo ne dă ideea să sărim gardul de lângă poartă, cel de la pod. Nici nu-l văzusem!!!

Zis și făcut. Sar eu frumos gardul, ca o doamnă ce sunt, mergem un pic pe exteriorul complexului, după care sărim în dreapta și zidul de piatră. Ei, acu-i acu, sper că nu sunt câini de pază aici! Că naiba ne ia!

Mergem pâș pâș (de parcă dacă mergem așa ne vor mușca mai blând), dar în același timp mărim pasul astfel încât să ieșim de pe proprietatea hotelului cât mai repede. Ajungem la podulețul metalic, îl trecem și gataaa! Suntem în pădure! Pfiu! Hai că n-a fost niciun câine.

M-a enervat un pic treaba asta. Ar trebui (dacă nu e deja) să fie ilegal să blochezi accesul la un traseu marcat omologat, chiar dacă e pe proprietatea ta privată. Fă ceva! Vorbește cu autoritățile, spune-le că vrei să pui lacăt, și să mute traseul, sau să facă ceva, nu? Că nu suntem chiar așa de capul nostru pe lumea asta și facem fix ce vrem, cum vrem și când vrem. Mda, hai că iar mă cert singură cu pereții.

Să revenim. În pădure e liniște și bine, iar vântul prognozat chiar și pentru Cheia nu se arată. E chiar super dosit în pădure, și mult mai cald decât ne-am așteptat. Nu apucăm să urcăm mult că mă și opresc să dau geaca jos. La baza muntelui stratul de zăpadă e proaspăt și foarte mic, depus direct pe pământ, astfel că ne dăm seama că nu am fi găsit zăpadă aici înainte de ninsorile din zilele anterioare.

E un an tare sărac în zăpadă față de anii trecuți, cred că cel mai slab din ultimii 10 ani, de când umblu iarna pe munte.

La începutul traseului ne apare un fel de drum forestier, dar îl lăsăm repede în stânga, pentru că noi trebuie să urmărim traseul punctat de pe aplicație, care ține dreapta. Nu mai există niciun marcaj turistic, desigur, dar pădurea e abordabilă, și dăm și de un marcaj forestier care pare să urce în direcția noastră, așa că îi dăm în sus.

Pe măsură ce înaintăm, stratul crește, panta se mărește, iar abilitățile de sărit “garduri” ne sunt puse la încercare, pentru că în calea noastră tot apar copaci imenși doborâți, care trebuie săriți. Majoritatea sunt brazi înaaalți, frumoși de-ți vine să plângi. Toți căzuți în viscolul ce tocmai se potolise. Ce urgie trebuie să fi fost aici alaltăieri…

Curbele de nivel scandalos de apropiate pe hartă se adeveresc și la fața locului, când panta începe să ne scoată limba de-un cot. Tragem la deal din greu, urmărind marcajul forestier care marchează o muchie slăbuță, renunțând undeva după jumătate la a mai urmări traseul punctat de pe aplicație, pentru că e mult mai sigur așa.

Abia după 2 ore începe să se vadă luminița de la capătul tunelului. Ultima porțiune este cea mai abruptă dintre toate, zăpada este deja mai mare și avansăm și greu. Combinația perfectă. Virăm un pic dreapta, căci muchia se termină într-o pădurice dead end, și scoatem în sfârșit nasul la lumină.

Aici sperăm noi că vom ieși în golul alpin iar avansarea va deveni floare la ureche pe culme, unde zăpada ar trebui să fie spulberată, da’ de unde? Pshhhh!

Culmea e plină de tufe de ienupăr parțial acoperite cu zăpadă, ceea ce nu face deloc treaba mai ușoară, ci mult mai grea! Ups!

Pe deasupra, aici ne pălește brusc și vântul. Și nu orice vânt. Unul de vreo 40-50 la oră care e constant, nu ne lasă nicio secundă.

Dar nu putem să nu ne bucurăm de priveliște. După 2 ore de pădure, ochii ni se fac mari la vederea unui nor nebun care s-a instalat bine mersi peste întreaga Culme Bratocea și învăluie cu măiestrie vârful Ciucaș și se tot joacă în Țiglăi. E ca un miraj, nu-ți poți lua ochii de la el, e ca și cum te-ai uita la un show de magie. Nu prea înțelegi ce se întâmplă și CUUUUM face toate chestiile alea să dispară și să apară, dar te uiți fascinat cap-coadă, abia respirând sau clipind, pentru că mereu se întâmplă câte ceva, și nu vrei să ratezi. Poate poate reușești să-ți dai seama de truc!

Norul își schimbă forma de la secundă la secundă, formează valuri ca de surf sau straturi-straturi, și pentru un moment uit că avem de mers în direcția opusă, totuși.

Ne urnim dintre brazii pe jumătate tapetați și pornim pe culme. Pe undeva pe aici e și Vf. Babeș, astfel că sunt și niște urcări și coborâri de adunat, pe care nu le anticipasem. Avansăm destul de greu, și nu prea mai avem energie, așa că după puțin timp ne oprim să mâncăm ceva într-un loc cu câțiva brazi după care ne adăpostim un pic de vânt.

Pe aici tare ar fi fost bune niște rachete, moment în care ne dăm seama că poate ar fi cazul să ni le cumpărăm și noi pe ale noastre într-un final (vorba aia… 10 ani mai târziu… :)))), că mereu zicem că ne închiriem dar ne e prea lene să facem demersurile.

Vântul e din ce în ce mai rece și ne baricadăm cu toate cele. Fac poze rar, pentru că e mult prea greu. La un moment dat găsim un ciot care jurăm că seamănă cu un șarpe sau un căluț de mare, lebădă, ceva.

Ultima porțiune a culmii, de dinainte de cel mai înalt vârf, e cea mai frumoasă. E sectorul cel mai apropiat de denumirea de creastă, fiind relativ îngust și totul fiind alb în jur, simți că ești în împărăția iernii. 

Spre vest se văd în depărtare Munții Neamțului, Baiului și chiar și Bucegii, dincolo de ei, și mai la dreapta și Piatra Mare. Ceva nor plăpiumioară sunt și pe-acolo, n-a scăpat nimeni.

Ajungem într-un final pe vârfulețul lui Gherghel (notat greșit „M. Bobul mic” pe Munții Noștri) pe la ora 14, bucuroși și zâmbitori, chiar dacă e un frig și-un vânt de mi-a înghețat toată pielea pe sub pantaloni + colanți.

Coafura rezistă. Și asta doar pentru că e toată băgată în geacă :))))

Ne amintim scurt de momentul când am urcat în acest punct în 2017, venind de pe partea cealaltă (ce freestyle i-am dat atunci), după care începem coborârea. Nu prea e de stat pe loc.

Culmea se prefigurează frumos în fața noastră, și mă întreb în gând cum oare va fi freestyle-ul de mai jos. Dar atunci observ formațiunea ușor stâncoasă pe lângă care ajunge vechiul traseul marcat – cruce roșie – de pe Fața lui Gherghel. Se vede foarte puțină zăpadă în zonă, și îmi dau seama că s-ar putea să putem coborî pe-acolo până la urmă, dacă versantul se prezintă ok.

Continuăm să coborâm până la un punct de unde putem inspecta mai bine, și decidem. Hai să-ncercăm! Versantul este acoperit cu tufe care, la fel ca pe urcare, nu sunt complet acoperite de zăpadă, iar pe alocuri se vede și iarba un pic, deci nu e niciun fel de pericol. E destul de abrupt, dar coborâm fără nicio problemă și ajungem pe teren plat destul de repede. Nu același lucru l-am fi putut face dacă situația ar fi fost alta și versantul ar fi fost plin de multă zăpadă (cum a fost anul trecut, de exemplu) – la final am inclus o hartă pe care am desenat cu galben posibila coborâre matematică la care ne gândisem inițial, dacă am fi găsit acest scenariu.

Jos înainte de formațiunea stâncoasă dăm și de o potecă, ceea ce ne confirmă că suntem pe drumul cel bun. Marcaj însă nu este, dar nici nu ne așteptam să fie. Poate doar pe jos pe pietre, dar sunt acoperite de zăpadă. Cine știe?

Mergem așa un pic și ne verificăm poziția pe traseu pe aplicație, până când trebuie să facem stânga în pădure și să începem coborârea finală.

Nici acolo nu apare marcajul cruce roșie, dar găsim tot așa, marcaje forestiere, și le urmăm pe acelea.

Intrăm în pădure pe o lumină caldă, cea care anunță că în câteva ore soarele va apune. Copacii poartă toți o dungă subțire albă, pictată parcă la milimetru de viscolul nu demult trecut.

Marcajul forestier ne conduce nu după mult timp pe o muchie destul de abruptă și incomodă, pe care trebuie să avem grijă, dar pasajul e scurt, și ajungem repede la o pantă normală.

Dar grijă trebuie să avem mereu, căci stratul subțire de zăpadă ascunde multe crengi pe care se poate aluneca urât. De fapt, peste tot pe unde ne uităm pare un câmp de luptă. Pe lângă copacii mari, doborâți de viscol, unii dintre ei smulși din pământ cu tot cu rădăcină, și după care poți ascunde acum ditamai tractorul, pe jos sunt căzute zeci de mii de crengi, unele mai mici, dar majoritatea destul de mari.

Mă gândesc că, pe viscolul acela, aici era ULTIMUL Loc în care aș fi vrut să fiu. Pentru că, deși, în mod normal, atunci când e viscol te gândești că odată ajuns în pădure ești safe, de fapt nu ești deloc în siguranță, pentru că la fiecare pas poți fi doborât de o creangă, ca într-un joc pe calculator. Șansele să te nimerească una sunt extrem de mari, iar o asemenea creangă grea, care mai pică și cu viteză, te poate lăsa lat pentru totdeauna.

Chiar și acum, la mai mult de 24 de ore de la viscol, din când în când mai cădea la pământ câte o creangă rămasă instabilă, cu un zgomot care ne făcea să tresărim de fiecare dată.

Un pic mai jos, spre surprinderea noastră, apare brusc în fața noastră marcajul cruce roșie. La cum arată, pare înnoit relativ recent. Uitându-ne în urmă, ne dăm seama că se continuă, și, probabil, dacă am fi intrat în pădure mai devreme, am fi dat direct în el. Dar cine să fi știut? Sus nu ne-a ieșit niciun indicator în față și nu am zărit nimic la lizieră.

Marcajul ne conduce de-acum foarte comod până în Valea Neagră, unde găsim un izvor și căsuțe. E frumos aici, dacă n-ar fi așa umbrită valea asta, mi-ar plăcea să trăiesc la una din casele astea. Visul meu de a trăi la casă, în natură, mă cheamă din ce în ce mai tare.

Pe Valea Neagră cotim dreapta și deja suntem în civilizație, după ce tot traseul n-am văzut picior de om. Aventura noastră s-a încheiat și s-a dovedit a fi mult mai light decât ne-am așteptat :) În curând ieșim la șosea și urmează 2 km de mers pe marginea drumului până înapoi la mașină. Nu e tocmai activitatea noastră preferată, dar trec destul de repede, mai ales că pe drum găsim și o pisică, și niște câini care se iau după noi până la mașină, unde le dau senvișul care îmi rămăsese în rucsac. Avem și noi o bucurie: pisicile și câinii! :)))))

Ajungem la mașină și de-acolo hai spre casă, cu o mică oprire la Raluca și Emil în Ploiești, că tare nu ne-am văzut de mult. A, și să nu uit: chiar imediat după ce am ieșit din Cheia, am văzut 2 vulpi fix pe marginea drumului.

Tot traseul pe munte n-am văzut niciun animăluț sălbatic, și iată că ne așteptau două chiar la șosea :)) Bun și-așa! :)

The end