Sâmbătă dimineață, când alarma sună la 5 fix, îmi aduc aminte de zăpada ce tocmai picase pe Bucegi cu doar 2-3 zile înainte. Ieri a fost cald, dar mă întreb dacă pe sus prin nord pe unde vrem noi să mergem o mai fi rămas ceva. Hmmm….

Pornim la drum, pregătiți cu plan B și plan C, în funcție de ce reușim să dibuim la fața locului, deși mare lucru nu se poate vedea de jos de la poale.

În București, precum și mai încolo, mă minunez de cât de mulți oameni sunt pe străzi sau circulă cu mașina la ora aceea. Numai cu jumătate de oră mai târziu dacă am fi plecat, cred că am fi prins ambuteiaj în Comarnic.

Ajungem în Zărnești destul de repede, apoi fac dreapta spre Plaiul Foii și, când ajung la startul traseului, după 3 km, am două șocuri:

1. Sunt 20 de grade! La ora 9:30! La aprox. 700 de metri altitudine. Când mă dau jos din mașină, în loc să trag puful pe mine, ca de obicei, îmi dau jos bluza și rămân în tricou. Atât de grav e.
2. La start sunt vreo 20 de mașini parcate și o mulțime de oameni se pregătesc să plece în traseu. Cel mai probabil același cu al nostru, adică în sus pe Valea Crăpăturii. Ultima dată când am început un traseu din acest punct, în 2013, cam pe la aceeași oră, nu era NIMENI.

Confuzia se adâncește în momentul în care verificăm din nou prognoza și constatăm că s-a schimbat față de ceea ce era afișat aseară. Acum sunt șanse 40% de furtună cu averse pe la ora 14. Pierdem vreo 10 minute cântărind situația, și suntem cât pe ce să renunțăm la plan, pentru că traseul pe care îl avem în vedere nu e tocmai unul pe care vrei să te prindă ploaia. În niciun caz în vârf. După experiența de pe Moldoveanu din 2015, tot ce știu e că nu vreau să o repet. O greșeală comisă o a doua oară poate să ne coste mult prea scump. Și dacă am avut noroc o dată să scap ca prin urechile acului, a doua oară nu prea cred că mai ține.

Planul B era să mergem pe deasupra Măgurii, însă la cât de cald e deja, peste câteva ore probabil va fi crunt pe acolo. Cântărim bine prognozele, precum și cerul, și hotărâm până la urmă să pornim. Dacă vremea se strică, îi dăm în jos spre Curmătura sau ne întoarcem. Orice ar fi, furtuna nu trebuie să ne prindă pe creastă, fără posibilități de retragere.

Toate bune și frumoase, dar cum pornim de la mașină, simt că mă scurg pe jos de cald. De jos de la șosea până ce intrăm efectiv pe Valea Crăpăturii este de urcat o pantă fără niciun pic de umbră, și soarele arde așa de tare încât avansez cu viteza luminii stinse. În plus, mă enervează rău de tot toate muștele care ne bâzâie de parcă-am fi unși cu vreo ceva. Și chiar suntem curați, nu ne-am tăvălit prin nicio albie de porci :))))

Pe această porțiune nu există marcaj, pentru că este de fapt o scurtătură. Traseul marcat începe de fapt din Zărnești și urcă lin pe curba de nivel până ajunge în firul Văii Crăpăturii. Însă intrarea în traseu nu e foarte greu de dibuit, mai ales dacă ne ajutăm și de o aplicație. Îmi amintesc cu amuzament că în 2013 când am mai urcat scurtătura asta, nu aveam așa ceva. Toată treaba cu aplicațiile era destul de incipientă și, chiar dacă unele poate existau deja, eu încă nu foloseam. Erau niște vremuri mai simple :)

Imediat ce ajung la prima umbră mă opresc 5 minute să mai mănânc un sendviș, că nu mai pot. Căldura parcă mi-a luat cu mâna orice energie aș fi avut, și trebuie să fac un refill. În timp ce mănânc încerc să trag aer în piept, să mă recalibrez și să capăt puteri de la natură. Avem o tură destul de grea în față, și începutul n-a fost unul prea strălucit.

Cu forțe noi, mă ridic și pornim. Hai că parcă e mai bine! Pe măsură ce înaintăm spre răcoarea pădurii, încep să mă bucur din ce în ce mai mult de tot ce ne-nconjoară, iar verdele crud de început de vară nu se oprește din a mă uimi.

Începem urcarea prin valea umbrită a Crăpăturii, și ne bucurăm nespus că am scăpat de caniculă. Înaintea noastră, precum și în urmă, sunt alte grupuri de drumeți care merg în aceeași direcție, și discuțiile pe care le poartă reușesc să mă distragă. După tura din Ciucaș de acum 2 săptămâni unde am găsit pustietate, acum totul e la polul opus. Recunosc că sunt destul de sălbatică și nu sunt în elementul meu atunci când pe traseu e așa multă lume. Nu am nimic cu nimeni, Doamne ferește, însă mă simt mult mai bine atunci când e liniște și mă pot bucura de natură fără alte zgomote în jur. Eh, dar uneori nu le poți avea pe toate! :) Asta este, îi dăm înainte!

Privesc valea ca și cum acum ar fi prima dată când o parcurg. Am mai fost pe aici în 2014, însă atunci am coborât-o, și pe deasupra mai era și iarnă. Deci acum e cu totul alt peisaj și, spre deosebite de câteva elemente pe care le recunosc, mă bucur de traseu ca și cum ar fi unul nou.

Floricele minunate de toate felurile îmi atrag privirea la orice pas și mă fac să mă opresc din drum, într-o încercare continuă de a prinde pe cameră toată bogăția aceasta. Pentru mine asta înseamnă să fii bogat! Natura e bogată, dar și noi suntem extrem de bogați că ne putem bucura de ea, de atâtea comori care sunt aici pentru noi și nu ne cer nimic în schimb. Tot ce trebuie noi să facem este să fim inteligenți și să le protejăm. Doar în felul acesta ne putem bucura cu toții de ele.

Pe măsură ce urcăm, orice privire în urma noastră ne aduce în prim plan abruptul, valea Bârsa rămâne din ce în ce mai jos, în timp ce Măgura Codlei apare în depărtare, încadrată de pereții văii, de parcă ar sta pe un tron.

Urcăm și urcăm și mai sus, și mai sus, destul de susținut mai mereu, până când, într-un final, aspectul văii se modifică și devine mai lată și mai verde, semn că ne apropiem de final. Cu puțin timp înainte de a ieși în Șaua Crăpăturii vedem micul izvoraș pe partea stângă și alimentăm, că deja am băut o grămadă din apă și, la cum arată lucrurile, o să ne tot trebuiască, nu glumă.

Sus în șa, ce să vezi? Pe iarbă ne așteaptă cuminți la umbră doi cățelandri frumoși rău de tot, pe semne știu ei că aici e intersecție de trasee și e rost de mâncărică de la drumeți. Hehe, nu sunt fraieri deloc. Ne așezăm și noi un pic pe iarbă chipurile să mâncăm ceva, dar nu apucăm decât să foșnim 1 secundă, că se și ridică și vin spre noi. Mi se rupe inima, dar nu avem ce să le dăm, avem mâncare la fix (poate chiar mai puțin decât am fi avut nevoie). Of!

Locul se aglomerează și mai tare când, pe lângă cei ce erau deja în șa, mai sosesc drumeți și dinspre Curmătura. Mai analizăm o dată cerul, totul arată perfect, fără nicio urmă de nori de ploaie, așa că-i dăm mai departe. Acum vine partea interesantă! :D Cablurile!

Motivul pentru care am planificat tura în așa fel (urcare pe Valea Crăpături și coborâre pe Padina Hotarului) a fost pentru că mi se făcuse dor de cablurile de sub Vf. Turnu. Nu mai fusesem pe ele tocmai din 2011, și aproape uitasem complet cum e pe acolo. Știam doar că-mi plăcuse mult!

Când ajungem la baza urcării pe stâncă, sunt uimită de cât de frumos se vede. Uitasem nebunia asta de peisaj!

Singurul lucru mai puțin distractiv este că sunt foarte mulți oameni pe traseu, grupuri destul de mari, mai mult de jumătate începători, ceea ce transformă totul într-o coadă imensă și încetinește mult avansarea. Nu e bai, că avem timp să ne tragem sufletul și să admirăm, dar în contextul actual, aglomerația nu e tocmai de dorit. Ca să nu mai vorbim de faptul că acesta nu este un traseu de începători, și nu e deloc ok, ca lider de grup (cel puțin 2 grupuri erau cu lider, cel mai probabil ture plătite), să duci începători pe acolo, pe deasupra și în grupuri numeroase. Riscurile sunt foarte mari, și nu o să înțeleg niciodată dacă și le asumă sau pur și simplu nu sunt conștienți de ele.

Pasajele echipate cu cabluri nu sunt foarte dificile și pot fi parcurse fără emoții de drumeții fără rău de înălțime și cu ceva experiență acumulată anterior. Nu sunt nici foarte expuse, mai puțin unul, ultimul parcă, un traverseu spre stânga ce este un pic expus, dar nici nu e foarte lung. Îmi aminteam bine acest pasaj, e cel care îmi plăcuse cel mai mult în 2011.

O adevărată plăcere toată această secțiune de scrambling, și cu bucurie caut cele mai interesante prize, împrospătându-mi cunoștințele și retrăind amintiri din aceste locuri dragi. Pare că au trecut o mie de ani de atunci.

Între câteva pasaje mai aruncăm câte o privire în urmă, și ne bucurăm să vedem Cabana Curmătura, din ce în ce mai mică, precum și orașul Zărnești și Cheile (Prăpăstiile) Zărneștilor în depărtare. Până pe vârf mai urmează doar o mică porțiune printre jnepeni, destul de solicitantă și aceasta, mai ales că acum suntem în plin soare și urcăm de multe ore fără cine știe ce pauze.

Dar am reușit! Și, mai mult decât atât, la o analiză atentă a cerului, se pare că avem noroc, căci nu se vede niciun nor de ploaie, totul arată excelent!

Pe vârf nu facem nicio poză cu stâlpul, de mult nu mai simt nevoia de astfel de amintiri, plus că sunt mulți oameni, și ne retragem într-un colț, atât cât se poate, locul nefiind tocmai mare.

Mă bucur de priveliști spre Zărnești, Piatra Mică, dincolo de care văd Bucegii, și ei fără niciun nor și, din cauza asta, toată zăpada ce căzuse zilele trecute e acum dusă aproape complet. E vreme bună, dar nu cea mai bună lumină, așa că stau cuminte și nu prea fac poze. Doar mă uit. E destul de greu să mă relaxez cu așa mulți oameni în jur (încă nu sunt un călugăr budist :)))) dar simplul fapt că nu am nimic de făcut în acest moment în afară să privesc mă liniștește, și pentru câteva momente nu mai aud pe nimeni. Chiar sub mine, la nici un metru distanță, zăresc câteva flori de rododendron înflorite! Hello, little ones!!! Ce bine îmi pare să vă văd!!! Nu îmi aduc aminte să fi văzut vreodată bujor de munte în Piatra Craiului. Știu că este, mai ales pe creastă, dar n-am nimerit niciodată în iunie pe acolo.

Cât stăm pe vârf, analizez cu atenție cerul și, după vreo 10 minute, observ că încep să se formeze niște nori, însă nu sunt foarte gri și, în plus, se duc foarte rapid spre nord, chiar nord-vest, și n-au treabă cu noi. E timpul să coborâm, însă, nu e exclus să dea totuși o ploicică mai încolo, chiar dacă momentan se pare că am scăpat.

Coborâm cele câteva minute de pe vârf până înapoi în punctul de unde începe Padina Hotarului și, după o ultimă privire de jur împrejur, pornim. Câțiva turiști ne avertizează că este o coborâre foarte urâtă cu grohotiș, fără să-i fi întrebat cineva ceva, dar eu o știam prea bine, căci o urcasem în 2013. Atunci făcusem coborârea pe Padina Șindileriei, care e sora oarecum paralelă a Padinei Hotarului. Știam bine la ce mă înham, și ne-am asumat din prima ca va fi un pic hardcore.

Prima jumătate de coborâre… toate bune și frumoase. Jnepeningul de la început nu mi s-a mai părut așa de rău ca în 2013, iar pragurile sunt destul de ușor de coborât, chiar dacă pe alocuri pământul e cam moale. Cu atenție se poate. În prima parte a coborârii nu este grohotiș (cam 1-200 m altitudine), dar apoi apare. Poate că a ajutat mindsetul cu care am pornit, pentru că nu mi se pare deloc dificil. Sigur, e foarte abrupt, și e clar că pentru un începător ar fi crunt, n-aș vrea în niciun caz să se înțeleagă c-ar fi un traseu ușor. Este până la urmă o vale de abrupt serioasă, și se coboară dintr-o sigură bucată cam 1000 de metri altitudine, pe alocuri panta uimindu-ne și pe noi la cât de înclinată este.

Din când în când mă uit înapoi și-ncerc să-mi dau seama cum am urcat eu atunci padina asta ca o floricică, cu zâmbetul pe buze, fără să-mi iasă limba de-un cot. Cred că doar faptul că am fost 3 și ne-am luat la vorbă a făcut atunci ca urcușul să pară mai simplu decât este.

Câteva rupturi de pantă sunt un pic mai dificile de coborât, dar nimic ce nu poate fi depășit cu atenție. Bețele de trekking nu ajută deloc în aceste puncte, dar ajută enorm în rest, pentru că grohotișul, deși nu e cel mai al dracului pe care l-am văzut vreodată, nu e tocmai ușor de coborât fără bețe. Cel puțin așa ne pare nouă. De fapt de asta am și cărat eu bețele în această tură, că altfel nu le-aș fi luat. Încerc să merg cât mai mult fără ele. E mai sănătos și mai simplu așa.

Zărim la un moment dat o plăcuță memorială pe partea stângă. Pare recentă, și chiar așa și este. În martie 2019 a avut loc un accident aici, din păcate. Mi-am amintit vag despre el, și acasă am căutat și mi s-a împrospătat imediat memoria despre acest caz. Las și aici acest interviu cu dl. salvamontist care a urcat la locul accidentului. Foarte interesant de ascultat, multe de învățat.

Eh, dar dacă pe prima jumătate a coborârii mi s-a părut destul de ok, pe la jumătate cred că mi s-au cam terminat bateriile la picioare, că nu mai merge chiar așa de ușor. Să cobori constant abrupt, fără niciun fel de potecuță mai lină, își spune cuvântul la un moment dat, mai ales când faci asta după ce-ai urcat aproape 1300 de metri, și nici ăia pe un teren foarte prietenos.

Bocancii mei mă țin însă tare bine, și nu alunec decât într-un singur loc, unde și aterizez în fund. Pentru un moment nu-mi dau seama dacă m-am lovit rău sau nu. Par întreagă, dar evaluez încet daunele, să nu cumva să fie de la adrenalină că nu simt că mă doare vreo ceva.

După o analiză atentă, singura daună parcă că …. m-am murdărit, și cam atât :)))) În rest toate bune. Pare un miracol. Inițial mi s-a părut că-mi pocnit cotul. Am avut noroc să pic pe ceva relativ moale (deși peste tot sunt numai pierde oriunde te uiți) și să mă duc cu picioarele înainte, fără să avansez deloc, astfel că n-am nimic. Când să mă ridic, observ că bățul stâng a rămas înfipt în pământ. Ei, și aici se vede clar de ce la coborâri nu trebuie să avem mâna băgată prin buclele bețelor de trekking, ca la urcare. Dacă aș fi avut mâna băgată prin buclă, foarte probabil să mi se fi rupt mâna. Sau, un caz mai fericit, s-ar fi rupt bățul. Depinde care dintre ele ceda mai întâi, osul meu, sau bățul :)))

Continuăm mai departe, rugându-ne să se îndulcească o dată panta, că tare ne-am cam săturat de abrupțeala asta. Rugăciunile ne sunt ascultate după o ultimă strofocare, padina terminându-se clasic cu o săritoare prevăzută cu cablu, exact ca sora ei, Padina Șindileriei.

Uitasem complet de acest cablu, nici nu știu dacă exista atunci. Nimic foarte dificil, îl dovedim și pe acesta, chiar dacă puteri nu prea mai avem, după care, nu după mulți pași, grohotișul dispare brusc și în locul lui apare o potecă normală de pădure, cu frunze și toate cele, toate ca prin minune. Suntem în sfârșit în pădure, de aici trebuie doar să dăm drumul la picioare până la mașină. Fac ele singure treaba.

Ajungem la final de traseu după 8 ore. Nu ne vine a crede că până la urmă nu ne-a plouat deloc. Doar pe la jumătatea coborârii au căzut fix 3 stropi, nici mai mulți, nici mai puțini. Asta așa… ca să nu zici că a fost total aiurea prognoza.

Aruncăm o privire înapoi spre vârf, și ne minunăm când realizăm unde venim.

Nici nu sunt sigură că știu bine pe unde am coborât. Cam hardcore tura asta, n-am ce zice, dar a fost un bun antrenament, plus că m-am bucurat mult să revăd locuri de mult vizitate prima dată.

Iar după așa hardcoreală, n-am rezistat și am mers la o terasă să mâncăm ceva bun, că deja de dinainte de vârf începusem să visăm la ce-ar merge după tot efortul ăla. A fost prima masă negătită de mine pe care o mâncăm din februarie încoace. Merit și eu o pauză în sfârșit!

Terasa a avut vedere fix spre Turnu, oferindu-ne șansa de a ne clăti ochii, în timp ce ne relaxam mușchii greu încercați, lăsând ziua să se așeze peste noi. Atât de minunată e zona aceasta, iar acum totul era așa de verde și de plin de viață, încât nici măcar nu m-a deranjat că a durat foarte mult să ne ia comanda. Nu mă mai săturam să privesc muntele, și gândul mi-a zburat ca de fiecare dată la visul meu de a locui în natură. Drumul înapoi spre casă pare din ce în ce mai lung de fiecare dată.

Până data viitoare, te las cu bine, dragă munte!