M. Făgăraș – Traseu de drumeție pe Piciorul Caprei

Vineri seară constatăm că vremea e bună pentru sâmbătă și jumătate din duminică, așa că luăm cortul și ne hotărâm să verificăm din nou prognoza duminică dimineață și să decidem atunci dacă facem un traseu lung sau de jumătate de zi duminică. Însă pentru sâmbătă era clar planul: tură lungă spre Podragu.

Pornim dimineață la drum, după o noapte în care nu dormisem mai deloc, în special din cauza unei ciudate dureri de mână, dar nu numai. Tot drumul mă perpelesc în mașină, dar ajungem la 8:30 în curba de unde începe urcarea spre Fereastra Zmeilor (unde urcasem ultima dată singură, în noiembrie 2015) și imediat ce începem tura deja durerea dispare ca prin minune. Ne-am chinuit să ajungem aici înainte de ora 9 pentru că astăzi este Raliul Argeșului și Transfăgărășanul urmează să fie închis circulației. Noroc că am văzut ieri și am plecat din timp, altfel planul nostru s-ar fi dus pe apa Sâmbetei. Sau a Caprei în acest caz.

Cum mă dau jos din mașină mă lovește un frig teribil și pun toate straturile pe mine. Brrr, uitasem ce frig poate fi în Făgăraș! Mă uit de jur împrejur fascinată și încă nu-mi vine a crede că n-am mai fost în Făgăraș din 2017. Trebuie să fiu nebună la cap, căci totul în jurul meu este fenomenal. Mă uit de parcă n-aș mai fi venit pe-aici niciodată. Mă uimesc versanții plin de verde,  impunători și luminați de soare, în timp ce vârfurile se cufundă din ce în ce mai mult în ceața ce coboară încet, dar sigur.

Planul nostru nu este să urcăm spre Fereastra Zmeilor direct, ci să mergem un pic pe șosea până prindem banda albastră ce urcă de la Cabana Capra (de fapt de jos, hăhăt, de la Piscu Negru) și să urcăm de acolo la Lacul Capra.

Zis și făcut. Eu pe acolo coborâsem în 2015, așa că acum mă uit cu ochi mari cum traseul începe brusc și abrupt. Te lovește din prima, de nici nu știi de unde a venit. Dacă fix atunci te uiți în altă parte, nici nu vezi marcajul și treci pe lângă. Uitasem.

Începem urcușul abrupt, facilitat de un cablu subțirel care chiar poate fi util. De unde muream de frig când m-am dat jos din mașină cu 15 minute înainte, acum mor de cald și rămân în tricou. Și uite așa a început dezbrăcarea/îmbrăcarea generală. Până la finele zilei să fi făcut asta de vreo 10 ori cel puțin.

Urcușul abrupt de început să relaxează un pic după nu multă vreme, și traseul continuă ceva mai normal. Sunt maxim de încântată când văd deja primele tufe de rodo pe ici colo, și abia aștept să văd ce mă mai așteaptă și-n continuare.

Traseul mai intersectează o dată șoseaua într-un ac de păr ceva mai sus (următorul după cel din poza de mai sus). Cei ce vor un traseu scurt spre Lacul Capra dinspre Argeș pot lăsa mașina acolo. Se salvează cam jumătate de drum (la finalul jurnalului voi indica locul și detaliile utile).

Noi îi dăm mai departe pe potecă, lăsând șoseaua în urmă pentru ultima dată astăzi. Avem în cap un plan foarte lung și trebuie să ne mișcăm bine, dar eu nu sunt în cea mai bună formă, abia mă târăsc la deal. Poteca își croiește drum pe versantul estic al Văii Capra, iar la un moment dat este blocată de o mică limbă de zăpadă.

O ocolim pe dedesubt fără dificultăți, mai ales că panta este destul de mică, și după 2 ore de la plecare ajungem în sfârșit la Lacul Capra. Mai mult decât mă așteptam, dar mai important e să ne simțim bine decât timpii obținuți.

Lacul Capra este o comoară la fel de minunată precum o știam, și nu mă satur de făcut poze, deși n-am prins chiar cea mai bună lumină.

Niște tineri începători au urcat cam în același timp cum noi acolo, și imediat ce au ajuns la malul lacului au pus jos o păturică și s-au așezat să se relaxeze. Mereu mă bucur să văd copii care aleg să-și petreacă astfel timpul liber. Chiar dacă nu erau echipați foarte potrivit, cu siguranță au mari șanse să învețe pe parcurs, pentru că nimeni nu s-a urcat prima dată pe munte învățat și nici echipat din cap până-n picioare. Și e de apreciat că au abordat un traseu potrivit, și nu unul cu dificultăți tehnice, neindicat începătorilor.

După ce am făcut și noi o mică pauză aici, am pornit mai departe în drumul nostru, mai ales mânați de un vânt rece cuplat cu nori coborâți și mai tare. Pentru un moment se părea că n-o să mai vedem soarele prea curând.

Preluăm poteca traseului de creastă, de data asta schimbând banda albastră pe cea roșie. Dar nu mergem foarte mult și ne lovim de un impediment.

Coborând un pic dincolo de monumentul speologilor orădeni, în punctul din care se vede o mare parte din căldarea Fundu Caprei, constatăm că poteca de curbă de nivel de sub Creasta Arpășel-Vârtopel e blocată de mai multe limbi de zăpadă. Iar acolo nu prea mai de joacă, pentru că înclinația lor e destul de mare.

Din punctul de belvedere în care suntem, coborâm un pic pe culmea înierbată ca să analizăm mai bine. La o analiză atentă, ne dăm seama că primele limbi s-ar putea ocoli pe dedesubt, la o adică, însă pentru ultima nu văd o soluție safe.

Mai mult decât atât, porțiunea de coborâre ce duce la curba de nivel e plină de zăpadă, iar înclinația nu permite o coborâre pe picioare în siguranță. Ca să nu mai zic de restul traseului planificat, care, la cum se vede treaba, cu siguranță mai are astfel de surprize pentru noi. Rămânem pe loc o vreme, indeciși. Parcă am încerca, dar parcă nu. Știm clar că riscul este mare și o încercare de traversare nu ar fi safe. Decizia înțeleaptă este să renunțăm, dar renunțarea nu e ușoară.

Mă uit spre sud și văd o creastă plină de rododendron, super frumoasă. Îi spun lui Adi, „Uite, putem eventual să explorăm creasta asta”, pentru că niciunul nu ar fi vrut să ne întoarcem pe unde am venit și să scurtăm ziua așa de mult. E abia ora 11.

Stând acolo în acel loc minunat, decidem că oricum e un moment bun să mâncăm ceva. Eu fac și ceva poze, tot peisajul este absolut fantastic, mai ales că ceața începe să se ridice. Arpașul Mic e ca un magnet, precum și nenumărate specii de floricele care mă invită să le pozez, și pentru un moment uit de situația neplăcută.

Urmărim mai multe grupuri de drumeți cum pornesc în traversare fără niciun fel de echipament care măcar să scadă un pic riscul (colțari și piolet) și fără să analizeze eventuale strategii de ocolire. Majoritatea sunt începători sau, în orice caz, oameni cu puțină experiență, și îmi aduc și eu aminte cât de ușor era la început să subestimez riscurile în astfel de situații. Unii dintre ei abordează pe fund coborârea până la curba de nivel, alții se chinuie teribil pe picioare, după care se duce direct pe limbi, în loc să le ocolească, unde au dificultăți de a se ține în picioare… Cu cât mai uit mai mult cu atât îmi dau seama că, de fapt, deja luasem decizia corectă.

Mai mult suntem triști nu că nu putem continua, ci că ne-a scăpat cu totul din vedere acest aspect. Știu foarte bine că la sfârșit de iunie sunt limbi de zăpadă în zonele umbrite din Făgăraș (și nu numai), însă m-am lăsat păcălită de pozele pe care le văzusem pe internet. Cumva PRESUPUSESEM că, dacă acele ture au fost făcute, asta însemna automat că ele și fuseseră făcute în deplină siguranță. Dar asta nu este valabil mereu. De aceea planificarea trebuie făcută temeinic de fiecare dată. Uneori facebook-ul ăsta chiar nu e un instrument util și mai mult te-ncurcă.

Cu inima împăcată, dar ușor triști, ne întoarcem la 180 de grade și pornim înapoi. Asta este, ne întoarcem exact pe unde am urcat. Pentru mine asta e moartea pasiunii, dar știu 100% că e cel mai inteligent lucru în această situație și nu îmi pare deloc rău. E prima dată când mi se întâmplă așa ceva în peste 10 ani de mers pe munte.

Renunțasem cumva și la creasta cea plină de rododendron, pentru că nu identificasem o linie elegantă de abordare. Însă, odată ce ajungem înapoi la monumentul speologilor orădeni, se luminează tot. Și mințile, și cerurile! E ca un făcut! Îmi dau seama că suntem pe Piciorul Caprei (la momentul respectiv nu realizasem că așa se cheamă) și, la o analiză atentă din acel punct, ne dăm seama că aproape sigur putem găsi o posibilitate de a coborî în siguranță spre șaua aflată între noi și creasta ce se vede atât de bine drept în față.

Bucuria este maximă! Ni se activează imediat spiritul de aventură și pornim curioși în explorare. Sub noi se află o coborâre abruptă pe teren stâncos + iarbă, dar, așa cum bănuisem, găsim destul de ușor o cale sigură de abordare. Acolo unde nu avem vizibilitate foarte bună din cauza rupturii de pantă, cercetăm un pic variantele și o alegem pe cea mai bună.

Din loc în loc se văd mici urme firave, semn că se mai trece pe acolo, însă nu există o potecă. Iar majoritatea celor ce merg prin zonă vara sunt frumoasele căprițe patrupede.

Mai sunt însă ceva vietăți care nu merg pe picioare. În timp ce cobor eu ca o floricică, îmi iese în picioare un șerpișor. Nu e prima dată când văd un șerpișor pe munte, și nici n-apuc bine să mă uit la el, așa că exclam foarte calmă: „A, ia uite, un șerpișor.” La care Adi, din spatele meu, la fel de calm: „E o viperă.”

Norocul nostru a fost că era un pui de viperă, și a fugit așa repede sub pietre încât nici n-am apucat să-l pozez. Dar era, fără doar și poate, viperă. Gri deschis cu acel model negru pe spate… Ai, ai, ai! E prima dată când văd o viperă pe munte, deși e posibil să mai fi văzut una, adult, aproape de Crovul mare, în Mehedinți, dar aceea s-a ascuns și mai repede și n-am putut vedea dacă într-adevăr era viperă sau altceva.

Continuăm mai departe ca și cum nu s-a întâmplat nimic și ne apropiem din ce în ce mai mult de creastă. Este o minunăție, un vis frumos tot ce vedem și tot ce se întâmplă! Soarele iese din nori din ce în ce mai des și face un spectacol fantastic! Pozez spre Arpașul mic în continuu, este actorul principal în această tură!

Într-un final reușim să ajungem în șa fără probleme, chiar dacă a fost abrupt și un pic alambicat până aici, dar ne-a plăcut la maxim, pentru că ne-a și pus mintea la contribuție pentru a evalua corect terenul și a-l gestiona.

Și-acum începe urcușul propriu-zis pe creastă. Adi rămâne pe loc să încerce un zbor cu drona pe deasupra, în timp ce eu încep urcarea singură, ținând cât mai precis de creasta matematică, mai ales că rododendronul e mult pe versantul estic, nu pe cel vestic pe care e mai ușor de mers, iar dacă nu merg pe creasta matematică, nu prea îl văd.

Extaz maxim când tufele roz sunt chiar pe creastă și mă trag de mânecă să mă opresc la fiecare pas că le fotografiez. Vor și ele să ajungă vedete! Extaz maxim este, de fapt, toată creasta cap-coadă, pentru că nu e moment să nu mă gândesc „Doamne, cât de frumos e totul! Doamne cât de norocoasă sunt!” Pentru că eu asta numesc noroc: să ai privilegiul de a fi acolo unde îți place să fii, să primești surprize gratuite și neașteptate, să te poți bucura de lucrurile simple. Nu degeaba se spune că cele mai bune lucruri în viață sunt gratis. Sigur, ne-a costat drumul până aici, dar cam atât… Restul sunt darurile gratuite ale naturi pentru noi, muritorii de rând, care de multe ori trecem prin viață alergând, uitând să avem grijă de suflet.

Și de asta îmi place mie muntele așa de mult, printre alele. Pentru că acolo poți avea grijă de tine, pentru că acolo ne oprim din „alergătura” de zi cu zi, acolo problemele nu mai contează, sunt în urmă. Acolo realizezi mult mai ușor că nu poți contra totul (uită-te la vreme, nu o poți controla nicicum), că nu merită să ne facem griji pentru o mie de probleme, mai ales unele închipuite sau care nu sunt ale noastre, și că, de cele mai multe ori, greutățile sunt în viața noastră doar ca să ne facă mai puternici. Tot ce putem face uneori este doar să mergem mai departe.

Acolo pe munte am trăit de multe ori bucurie pură, nealterată, ca a unui copil mic. E bucuria aia pe care o simți când vezi un curcubeu. Te bucuri instinctiv, te bucuri doar pentru că e. Și atât. E bucuria aia care de multe ori e însoțită de râsete, în care simți fața cum e toată un zâmbet și nu se oprește din asta.

Așa a fost și acum! Totul a fost absolut extraordinar! A fost o combinație dintre tristețea că nu am putut face traseul planificat, prospectul unui retur exact pe unde venisem și surpriza unui traseu neplanificat fenomenal, care de fapt a transformat rapid acea tristețe într-o bucurie imensă!

Nu ai cum să nu chiui de bucurie când tot răul de fapt e numai spre bine! Acolo sus, pe creasta minunată plină de rododendron, mi-am dat seama că totul a fost probabil din categoria „așa a fost să fie”. Și nu m-am simțit niciodată mai împăcată pe munte decât acolo și atunci.

După ce a venit și Adi din urmă, am făcut o ultimă pauză în punctul cel mai înalt de pe creastă, am mai mâncat ceva, am mai făcut câteva poze, după care am început coborârea.

Eh, și acum să vedem pe unde coborâm. Mașina noastră e în stânga, dar coborârea mai abordabilă e pe dreapta, până la acea serpentină pe care o întâlnisem la urcare.

Adi însă propune să ne încercăm norocul spre stânga, să ajungem direct la mașină. Se vedea clar și pe hartă că pe acolo e mai abrupt decât pe dreapta, dar am zis, ok! Avem noi o vorbă bine-cunoscută la faze din astea: YOLO! (you only live once) și pe urmă râdem. Un fel de… hold my beer! :)))) În majoritatea cazurilor n-are cum să iasă ceva bun :))))

Și cam așa a fost și acum. Deși prima parte a coborârii a fost ok-iuță (adică abruptă dar acceptabilă, mai ales datorită pragurilor de iarbă), după jumătate a început calvarul. De sus părea foarte aproape valea în care trebuia să ajungem (Izvorul Caprei), însă în realitate erau peste 450 m altitudine de coborât.

Iar panta în niciun caz nu s-a domolit pe măsură ce coboram, ci s-a înăsprit și mai tare. Totul printr-o iarbă din aceea de-ți vine să urli. Și mai era și relativ înaltă pe ici colo. Deja mă gândeam că iar cobor cu un cârd de căpușe pe mine (din fericire am scăpat de data asta).

Dar mai mult mă îngrijora înclinația pantei decât căpușele în acel moment. Pe măsură ce înaintam, părea din ce în ce mai rău, și spre final a părut că ne vom și bloca în niște boscheței pe care nu i-am putut intui din prima (deși era clar că nu avea să fie numai iarbă până jos), însă până la urmă am reușit să ne croim drum și printre ei. Dar în niciun caz cu ușurință. Panta era extrem de abruptă, picioarele deja urlau, și amândoi am avut câte un moment de alunecare, din fericire nimic grav. A fost un pic ciudat să-l văd pe adi la un moment dat dispărând la baza unei tufe, dar e bine că a avut pe ce să cadă :)))

Primul pas pe drumul din vale a fost divin! Reușisem! Chiar reușim! Mama mia! Pe cât de frumoasă a fost creasta cu rodo, pe atât de abruptă și solicitantă a fost coborârea. Clar nu recomand această abordare, voi indica la finalul jurnalului traseul alternativ pe care l-aș sugera. Așa chin chiar nu merită pentru nimic, mai ales că există o variantă vădit mai bună.

Am ajuns așadar înapoi la mașină la 4 fără un sfert. Acolo am făcut o poză la o căscăduța micuță de pe firul apei, după care am vrut să pozez un fluture superb ce venise chiar lângă piciorul meu, dar prima mi-a ieșit neclară și fix atunci mi s-a terminat spațiul de stocare (uitasem să șterg pozele din turele anterioare). Până am șters câteva din urmă, până să fac setările… a plecat și fluturele. Parcă l-am și auzit, „Apăi cât să stau după tine?”.

Era încă devreme, dar am zis că trece repede timpul cu mâncatul, pusul cortului, etc. Am pornit așadar spre Bâlea, căci acolo voiam să campăm, nu de alta dar multitudinea vizitelor de la urși din ultimii ani pe partea argeșeană ne-a făcut să ezităm să campăm pe acolo.

Când ajungem la tunel… ce să vezi? Era închis. Puteau trece prin el doar bicicliștii și motocicliștii. E drept că știam că există posibilitatea să-l găsim închis (deși în 2015 era deschis pe 22 iunie când am urcat eu), pentru că el oficial se deschide pe 1 iulie, dar șansele mă gândeam că vor fi destul de mici și mi-a fost lene să mă interesez.

Ei, asta e, atunci mergem acasă! Oricum e devreme și oricum mâine nu se anunță vreme bună decât jumătate de zi și n-am fi făcut decât un traseu scurt, probabil pe deasupra Lacului Bâlea, pe unde am mai fost de 2 ori, așa că… probabil așa a fost să fie, deci… hai acasă.

La Cabana Capra a trebuit să stăm vreun sfert de oră pe loc pentru că încă era blocat din cauza Raliului (care se terminase, dar mai aveau chestii de curățat/strâns probabil), după care am oprit un pic la Conacul Ursului să ne plimbăm prin pădure. Aaaaah, ce bine a fost! Am mers la râu un pic, apoi ne-am bucurat de verde, de brazi și de liniște, pentru că, deși erau câțiva oameni pe acolo, nu era gălăgie. Era chiar perfect!

Abia după această ultimă încărcare de la natură am pornit spre casă, bucuroși că am avut o zi atât de frumoasă în ciuda faptului că nu ne-a ieșit planul inițial. Uneori e bine să realizăm că socoteala de acasă chiar nu contează. „Muntele nu pleacă nicăieri” e cea mai bună vorbă de ținut minte când dăm de situații cu risc semnificativ. Importantă e doar siguranța. Și când pe deasupra mai ai parte și de o reconfigurare cu peisaje fantastice, dar în siguranță, nu poți decât să te consideri 100% câștigat.

Drumul spre casă n-a fost lung, doar pe la Vidraru a părut așa (ca de obicei), mai ales că de data asta a trebuit să mai îndurăm încă 2 opriri: una din cauza Raliului, și alta din cauza unui urs ce stătea pe marginea drumului, în exterior, și lumea oprea să îi facă poze.

Repet și aici ce am spus pe facebook: Vă rog mult nu opriți pe Transfăgărășan dacă vedeți urși! Este important nu numai să nu îi hrănim, ci și să nu oprim deloc, oricât de tentant ar fi să le facem poze! Chiar dacă nu îi hrănim, simplul fapt de a opri și a le face poze îi obișnuiește cu prezența omului, cu mirosul nostru, și le modifică permanent comportamentul. Dincolo de efectul negativ asupra lor, să ne gândim că ne întâlnim apoi cu acești urși pe potecă și nu va fi deloc distractiv când o să vedem că nu fuge de noi, așa cum ar fi normal, ci din contră.

Cei curioși pot vedea pe această filmare ursul (i se vede doar capul, pe partea dreaptă, la secunda 6):

Oricum, acesta a fost cam ultimul weekend cât de cât liber de pe Transfăgărășan. Acum că s-a deschis, astfel de cozi, de 10 ori mai lungi, vor fi la ordinea zilei, și nu doar în weekend.

Pentru noi a rămas doar să revenim într-o altă excursie ca să facem tura propusă în condiții de maximă siguranță :) Pe unde om scoate cămașa cu aglomerația… nu știu. Dar, până atunci… noi să fim sănătoși! :)

The end.

PS. Toate informațiile despre traseu se găsesc mai jos.