Valea Sâmbetei Lacul Urlea – tură de 2 zile în Munții Făgăraș

Ziua 1. Joi, 13 august 2020

Pornim de data aceasta din Târgu Mureș, deși ar fi fost cam același lucru dacă am fi pornit de acasă din București, doar că drumul cu mașina ar fi fost mai lung. Știind că avem un traseu scurt de făcut astăzi și suntem destul de aproape, nu ne-am stresat să ne trezim devreme și am și trecut prin Lidl să cumpărăm câte ceva, plus Decathlon să-mi iau niște chingi cu care să fixez strașnic sacul de dormit de rucsac. Din fericire am găsit exact ce căutăm.

Drumul până la Sâmbăta de sus a decurs fără probleme, după care am continuat mai departe spre Păstrăvăria Florea Reginei, pe drumul forestier, în speranța că putem înainta cât mai mult și după aceasta.

Din păcate însă, n-am avut mare succes. Până acolo drumul este foarte ok. După aceea, însă, lucrurile se cam schimbă. Am înaintat un pic și nu prea ne-a plăcut, garda noastră nefiind foarte înaltă (VW Passat), așa că am tras pe stânga după 300 de metri și am lăsat mașina acolo.

Am luat-o așadar la pas pe drumul forestier, un demers destul de plictisitor, dar nu aveam de ales. A durat mult mai mult ca să ajungem la barieră decât îmi aminteam.

De fapt, am senzația că această barieră nu exista atunci când mai fusesem pe acolo, în 2013, sau cel puțin nu era închis, asta sigur. Până la această barieră se poate ajunge cu orice mașină care nu are o gardă joasă (măcar Logan să fie). Bariera, însă, nu este pusă la finalul drumului forestier. După ea am mai avut de mers cam un sfert de oră până când a început, efectiv, poteca.

Am fost foarte nedumerită de toată treaba asta, pentru că înainte până acolo în capăt se putea ajunge cu mașina. Sunt un pic confuză pentru că efectiv nu am recunoscut locul. Am comparat apoi acasă cu pozele pe care le-am făcut în același loc în 2013 și am constatat că în zonă s-au tăiat câțiva copaci foarte mari și s-au făcut mici modificări.

De acolo începe efectiv traseul prin pădure, pe o frumusețe de potecă care acum parcă mi-a plăcut și mai mult decât data trecută.

Din nefericire… omul își face simțită prezența aici în cel mai urât mod. Paralel cu poteca, pe partea cealaltă a văii, un utilaj a intrat brutal peste vegetație și a făcut un drum, probabil pentru a extrage lemne, nu știu exact. Ceva horror. În plus, acesta fiind traseu de acces spre Chilia Părintelui Arsenie Boca, este foarte frecventat și, se pare că unii din pelerinii ce merg acolo nu sunt foarte educați, căci am găsit traseul plin de gunoaie. Pet-uri, ambalaje, dar mai ales șervețele, semn că unii oameni nu au decența de a se depărta un pic de potecă pentru a-și face nevoile, nu mai zic de faptul că acele șervețele trebuie îngropate sau luate în rucsac într-o pungă de plastic. Chiar nu greu deloc, dar probabil ce zic eu aici sunt limbi străine. Evident, nu spun că doar cei ce merg la chilie sunt de vină. Însă pe alte trasee turistice similare nu găsești totuși o mizerie așa mare.

Cu greu am putut închide ochii la așa ceva pentru a mă putea bucura de peisaj. Dar cumva am reușit cât de cât. Iar imaginile pe care am ales să le includ în acest jurnal sunt din zonele mai curate, pentru că nu văd la ce-ar fi ajutat să pun aici poze cu gunoaie.

Rucsacii noștri sunt cam grei și înaintăm destul de greu. Dacă am fi avut și cortul + saltelele, probabil am fi mers și mai lent (da, e posibil :)))) Ajungem la Cabană pe la ora 17:30, bucuroși și mulțumiți.

Ne luăm camera în primire și, la prima vedere, lucrurile arată mai bine. Întreb dacă mai putem sta și vineri seara dar, din păcate, nu este loc. Urmează să vină un grup mare care a rezervat toată cabană. Ei, asta e, mâine vom avea zi lungă.

La o a doua privire, însă, observ că aparențele înșală. E drept, patul pare destul de nou, făcut din lemn (cred că în 2013 erau ceva paturi metalice, vechi de când lumea, dacă nu mă înșel), și la fel este și un lambriu aplicat pe perete.

Însă la fereastră (care nu se poate deschide) este identic. Aceleași pânze de paiajeni cu câte o gâză pe ici colo, pernele sunt horror, tavanul este mult prea jos (atenție, dacă ai peste 1,90, nu încapi), așa că cel care doarme sus ar fi bine să n-aibă claustrofobie – mă sacrific eu, și, în afară de un cuier, nu există nimic pe care ai putea pune ceva (măcar o măsuță). În plus, ulterior ne dăm seama că patul se mișcă teribil. Somnul avea să fie unul în care orice mișcare sau întoarcere de pe o parte pe alta a unuia dintre noi e resimțită și de celălalt.

Moment în care îmi aduc aminte de ce planificasem inițial tura asta cu cortul, și mă mir cum de m-am lăsat păcălită de o iluzie de confort. Mai bine mă chinuiam să car mai mult 2 ore, dar măcar dormeam bine 10 ore în propriul cort.

Acum… asta este! Let’s make the best of it. După ce mâncăm, ne plimbă un pic prin zonă, apoi mai stăm un pic, apoi iar ne plimbăm, până când începe să se întunece și ne dăm seama că nu mai avem nimic de făcut, așa că mergem să ne pregătim de culcare.

Cât am stat pe afară am concluzionat 2 lucruri:

• Nu cred că există ceva mai enervant decât gâzele alea care îți intră efectiv în ochi și te terorizează. Mi-am amintit imediat că așa a fost și în 2013. Nu înțeleg de ce e așa în acea zonă, dar, oriunde te pui, în secunda 2 te trezești cu un roi în jurul tău și nu te lasă nici să respiri, nici să mănânci în tihnă, nici să nimic.
• Dacă nu ne trezim să pornim pe traseu super devreme, nu avem timp să facem toată tura. Inițial chiar ne-am gândit să o scurtăm, dar în felul ăsta nu mai aveam cum să facem buclă, și puține lucruri mă enervează mai tare pe munte (după muște, evident :)))) Cum să facem, cum să facem? Pentru că voiam să luăm totuși și micul dejun, dar ei nu încep să servească decât la 7, ceea ce ar fi prea târziu pentru noi. Din fericire am rezolvat ușor. Am întrebat la cabană dacă ne pot face niște sanvișuri și, spre bucuria noastră, au spus că da. Perfect! Atunci trezirea la 5 și culcarea odată cu găinile.

Ziua 2. Vineri, 14 august 2020

Ne trezim la 5 și ieșim afară să ne spălăm. Încă nu a răsărit soarele, dar rapid se face suficientă lumină cât să nu avem nevoie de frontale, deși pare întuneric. Senzația asta e de milioane. Nu e frig, e numai bine, abia se crapă de ziuă, și suntem pe munte. Ne spălăm cu apă rece de izvor pe față și e cel mai minunat lucru din lume în acel moment! N-am dormit noi chiar perfect, dar totuși ne-am odihnit destul de bine (spre surprinderea mea), așa că suntem în formă.

La 6 facem primul pas pe traseu și ne simțim extraordinar! Uitasem ce înseamnă să pleci așa devreme pe traseu și cât de bine este! Simți cumva că furi startul, dar într-un sens bun. Că deja ai un avans în timp ce alții încă dorm, deși nu e nicio întrecere. Vorba aia că cine se trezește de dimineață departe ajunge… nu e deloc degeaba. Exact așa este!

Pornim pe poteca lină ce urmărește valea și ne bucurăm de fiecare pas. Un pic mai sus, la prima bifurcație, ne oprim să mâncăm un pic din sanvișurile primite de cu seara și mai departe pornim spre Fereastra Mare a Sâmbetei. De aici mai departe e traseu nou și pentru mine, pentru că în 2013 de acolo eu am făcut dreapta și am urcat spre Curmătura Răcorele, coborând apoi pe culmea Drăgușului printre mii de flori de rododendron superb (era iunie).

Până aici m-am tot uitat ce de praguri avem de urcat până sus în creastă, primul văzând-se clar chiar de la cabană cât de abrupt e, ceea ce s-a și confirmat ulterior când am început să urcăm prin ultima porțiune de pădurice înainte de a dovedi panta istovitoare, ieșind în golul alpin aflat încă la adăpost de soare.

Ne-am bucurat mult de umbra de care am avut parte până în șa, pentru că nu voiam sub nicio formă să se repete istoria de acum câteva săptămâni, când am prins caniculă.

Având în față Colțul Bălăceni o bună bucată de vreme și trecând pe lângă el, m-am tot gândit la Alex Porancia, fiul domnului George Porancia, meteorolog la Vf. Omu, care a făcut aici ultima lui cățărare acum câțiva ani. Ce destin trist! Nu știu dacă există ceva mai dureros decât să-ți îngropi propriul copil…

Cu gândurile acestea, dar pe de altă parte cu inima plină de frumusețea muntelui, am urcat cătinel și ultimul prag până în creastă, majoritatea urcării parcurgând-o în liniște. Înaintea noastră mai erau câțiva oameni (un grup sau două), dar la o distanță suficientă cât să nu se audă nimic dinspre ei.

În creastă dăm prima dată de soare, și ne bucurăm că totuși nu arde. E abia ora 8:30 și avem toată ziua înainte. În șa întâlnim unul dintre grupurile ce urcaseră înaintea noastră, dar ei merg spre Moldoveanu, așa că noi continuăm spre est (stânga) singuri. Tot muntele este al nostru, nu mai este picior de om.

Mergând spre est la așa oră, înaintăm destul de incomod cu soarele în ochi. De aceea de regulă evit să fac trasee astfel, le planific astfel încât să am cât mai mult timp soarele în spate, dar aici nu s-a putut altfel. Din cauza asta, acum trebuie mereu să nu uit să întorc capul ca să arunc o privire înapoi și să mai fac din când în când și câte o poză, sau să-l rog pe Adi să nu uite să mai arunce o poză și către mine din când în când.

Cu cât ne depărtăm mai mult, cu atât trapezul Viștea-Moldoveanu se înaltă mai falnic. Din ce în ce mai semeț. Acum câteva săptămâni îl admirasem dinspre est, acum îi vedem și cealaltă față.

Din Fereastra Mare ne mișcăm destul de bine, pentru că poteca nu are urcușuri foarte mari. Urcă ușor până sub Vf. Cheia Bândei, apoi ocolește Vf. Mogoș pe dedesubt, fentează și Vf. Urlea (prin care aveam în plan să trecem la întoarcere, și apoi, din Portița Lacului, înainte de a ajunge pe Vf. Iezer, noi coborâm spre Lacul Urlea, hotărâți să ducem la bun sfârșit planul nostru de circuit în formă de ochelari cu un singur braț :) Până aici am întâlnit doar un grup de 3 persoane.

Mi-ar fi plăcut mult să mai mergem un pic pe creastă și să admirăm lacul de sus, de după Vf. Iezer, dar nu era timp. Potecuța spre Lacul Urlea se vede că e puțin umblată. Inițial o brână, apoi se strecoară și-și face loc prin locuri surprinzătoare pentru a dovedi pragul glaciar de dinainte de lac.

Pe malul lacului Urlea facem și o mică pauză de gustare și odihnă, nu înainte de a citi ceea ce scrie pe crucile pe care le găsim acolo. Una dintre ele aflăm că este în cinstea unui tânăr de doar 17 ani care a murit acolo înecat. Uff… :( Iar pe cealaltă găsim un mesaj foarte interesant și un pic șocant, pe care îl redau aici parțial:

„În perioada 1948-1977, în munții României, a fost organizată cea mai mare rezistență armată  anticomunistă din Europa. În luna noiembrie 1951, securitatea a adus în satul Lisa doi morți, tineri cu barbă și arme, culeși din Lacul Urlea, uciși în urma unei ciocniri cu forțele comunist-ateiste (episod descris în „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc, Vol. 1”). Numele acestor eroi sunt: Ion Mămăligă și Ion Marinescu.”

Crucea cu acest mesaj a fost amplasată în iulie 2019 de Turist Club Carpatic. Îmi pare foarte tulburător să ne imaginăm ce s-a petrecut în acești munți unde acum domnește doar liniștea și pacea și se face doar turism montan și pășunat.

De la Lacul Urlea pornim mai departe în periplul nostru ce poate părea un pic nefiresc pentru unii. Nu am pornit în acest traseu cu o țintă și nu îmi pasă de vârfuri și bife, ci îmi place doar să merg pe munte și atât. Dacă se nimerește în drumul nostru un obiectiv notabil, bine. Dacă nu, nu. Pentru mine deja cam toate vârfurile sunt egale, indiferent de cum se numesc sau ce altitudine sau hram poartă.

Când să ne apropiem de Refugiul Lacul Urlea, care e destul de aproape de lac, ni se pare că vedem un om dormind pe o parte lângă el, cu spatele la noi, și 3 câini mici, parcă picați acolo din cer, încep să ne latre. Zic, bre, dar trezește-te, tu n-auzi câinii?

În scurt timp, însă, ne dăm seama că acela nu era un om, ci probabil un rucsac mare cu o husă pe el, iar cei 3 câini probabil îl păzeau, dar nici urmă de om pe nicăieri. Adi zice că parcă s-a auzit o voce cu puțin timp înainte, dar eu nu văd nimic niciunde.

Căinii, pe cât de mici, pe atât de răi, par din aceia care rotesc oile, dar eu nu văd nicio oaie (poate or fi invizibile??), nu e NI-MIC. NI-ME-NEA. A trebuit să ocolim cu mult refugiul ca să ne lase în pace, și nici așa nu s-au lăsat ușor, ne-au agasat mult și bine până când deja eram foarte departe. Foarte ciudați acești câini, nu m-am lămurit nici până acum ce era cu ei acolo și ce aveau cu noi, și nici nu cred că voi afla vreodată.

Dovedim repede porțiunea plată până când poteca începe să urce încetuc pe versantul sudic de sub Moșuleața, luăm apă de unde ni se pare ok, după care înaintăm în direcția Curmăturii Moșului. Nu ajungem chiar până la ea, pentru că nu are rost, cotim brusc stânga imediat ce e comod să intrăm pe culme. În Curmătură vedem un grup ce mi se pare că urcă înspre noi, dar până la urmă se dovedește că m-am înșelat. Probabil au urcat spre Lacul Urlea.

Începem urcarea pe culme, trecem de vârful Moșuleața, după care ajungem mai repede decât ne-am fi așteptat pe vârful Somnului, nu înainte de a da peste o turmă de oi. Ne-am apropiat un pic temători, așteptându-ne să sară din moment în moment niște câini spre noi, așa că am ocolit mult pe dreapta. Ciudățenia a fost, însă, că nici după ce am trecut de turmă nu a apărut niciun câine de nicăieri, nu am văzut niciun cioban și nici nu am auzit vreun lătrat. Din nou, ceva foarte dubios. Oare câinii cei nebuni care ne stresaseră mai devreme jos în vale să fi fost de la această turmă? Și dacă, da, ce căutau tocmai acolo și de ce aceste oi de aici nu aveau și câini mari (orice turmă are câini mici și câini mari)? Se teleportaseră? Apărau niște oi invizibile? Sau erau cu ciobanul? Mister total.

Chiar de când intrasem cu această culme începusem să facem pariuri vis-a-vis de ora la care aveam să ajungem pe Vârful Urlea. Părea atât de mare și de departe încât aveam impresia că vom face o mie de ani până acolo, mai ales că pe cer umblau niște nori cam gri, și ne era cam teamă să nu ne prindă ceva fix în creastă. De asta am și fost atât de surprinși când ne-am trezit în Șaua Urlea super repede. Iar de acolo, pe nesimțite, am urcat super repede și ultima porțiune până pe Vf. Urlea, care mi-a plăcut foarte mult, pentru că nu este o pantă obișnuită cu o urcare banală (cum e pe partea cealaltă), ci una un pic stâncoasă și foarte interesantă, care, pe deasupra, ne-a și facilitat o urcare mult mai rapidă.

Am ajuns pe Vf. Urlea la ora 13:30 , surprinzător de repede. Mai mult, spre fericirea noastră, am constatat că norii de păreau de ploaie se mutaseră sau pur și simplu nu (mai) erau așa amenințători, de acolo de sus având posibilitatea de a analiza mult mai bine cerul în toate direcțiile. Se părea că norocul ține cu noi.

Nu am zăbovit însă mult pe vârf, că nu se știe niciodată. Eu am strâns bețele și i-am dat repede la vale, și în scurt timp am ajuns la baza lui, unde am reintrat pe traseul pe care venisem. Acolo… altă surpriză: o turmă de oi fix în potecă. Dar aceasta avea și câini, și cioban.

Nu ne-a fost frică având în vedere că era ciobanul fix acolo, și nici nu aveam de ce. Primul câine întâlnit, un lățos alb adorabil, a stat de vorbă cu mine și pe urmă voia să mă urmeze. Absolut adorabil!

Dar de departe cea mai tare treabă a fost cum se împărțea turma în două pe măsură ce treceam pe ea. Zici că eram Moise :)))) O parte din oile din partea dreaptă tot săreau spre stângă (dintr-un motiv care-mi scapă), iar eu încercam să le pozez. Ce prostuțe sunt! Of! Stați, mai, că nu vă facem nimic!

Odată trecuți de ele, am continuat pe sub vf. Mogoș pe unde venisem, după care, sub Cheia Bândei am urcat în dreapta câțiva metri pe punct albastru și apoi în jos pe  punct roșu până înapoi deasupra păduricii prin care urcasem dimineață.

De acolo am reintrat pe traseul comun cu cel de dimineață, am dovedit rapid coborârea cea abruptă (pe care, spre surprinderea noastră, am văzut mulți tineri începători urcând cu cortul, deși a doua zi se anunța ploaie cam toată ziua), după care am parcurs și porțiunea plată până la potecă. Deja acolo periplul nostru era ca și încheiat.

Faptul că ne-am trezit super devreme a fost cea mai bună decizie și sunt absolut convinsă că ne-am mișcat așa bine doar din acest motiv. Dacă ne-am fi trezit mai târziu și am fi făcut aceeași tură, sunt 100% sigură că ar fi durat mai mult.

La cabană am mai stat un pic pentru o pauză, am recuperat lucrurile pe care le lăsasem dimineață (sacul de dormit, etc, pe care nu aveam de ce să le fi cărat, ar fi fost culmea), eu mi-am luat o ciorbă de fasole, că mi se făcuse poftă, după care i-am dat la vale.

Am fost surprinsă că la cabană venise un grup mare (condus de ghizi) și a doua zi aveau de gând să urce pe Moldoveanu, dat fiind că prognoza arăta vreme rea.

Pentru noi coborârea până la mașină a părut interminabilă, dat fiind că veneam după un traseu lung și solicitant. Cam de aia ar fi fost bine să fi dormit la cort (sau măcar în cabană) și în seara aceasta.

Ultima jumătate de oră pe drumul forestier cred că am mers teleghidată, pentru că mă cam durea spatele. Greu când fix la final ai parte de drum pietruit și nu o potecă mai blândă.

Dar toate s-au terminat cu bine, ca de obicei, și am ajuns la mașină în timp util cât să caut pe booking o cazare și să și conducem până la ea, că n-am găsit-o tocmai aproape, și să mai și facem niște mâncare liofilizată la primus atunci când am ajuns. Deja…. asta se cheamă lux! :D

The end.

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)