Vârful și Iezerul Șureanu & Vf. lui Pătru – drumeție de 1 zi dinspre Poarta Raiului

Le-am spus că nu avem nimic să le dăm – aveam mâncare doar pentru noi. Au părut că au înțeles, pentru că unul dintre ei s-au pus cu botul pe labe, iar ceilalți doi au început să se joace așa de haios că-ți era mai mare dragul de ei.

Ne pregătim noi, luăm rucsacii, bețele, și plecăm la drum. După noi… ce crezi? Vin doi dintre ei. Cu coada-n sus, țup țup, parcă-i și auzi, „venim și noooooi!”.

Ei, și nouă atâta ne trebuie, suntem în al nouălea cer. Avem cââââini! Bucurie maximă!

După ce trecem de ceva ce pare a fi centru de vizitare, intrăm pe potecă în pădure, pe marcaj cruce roșie. Aici, deși poteca este lată și destul de bolostâncoasă, în laterale găsim exact aceeași pădure ca ieri. Este plină ochi de mușchi verde și frumos, și ne simțim iar ca în rai. Doar am pornit din Poarta raiului, nu? :)

Câinii… lângă noi. Ăsta mare cel puțin… s-a lipit pe mine. Dacă mă opream, se oprea și el. Ceva incredibil! Am mai pățit să vină câini cu noi pe trasee, dar de regulă mergeau mult mai repede decât noi, în față, uneori se mai întorceau, iar fugeau, mai explorau pădurea… Dar ăștia, nu. Foarte puțin mai mergeau prin pădure, în rest, 90% din timp erau fix lângă picioarele noastre.

La un moment dat începem să ne îngrijorăm un pic. Adi zice să nu-i chemăm, că poate le facem rău dacă vin după noi până pe sus. Mai ales că nu avem să le dăm nimic de mâncare, iar cu apa iară e greu…

Dar ei, nimic. Cu noi la fiecare pas. Ajungem după 40 de minute la Cabana Șureanu, o cabană militară, din păcate doar cu circuit închis acum. Mai mult, au ferecat-o complet cu gard de jur împrejur. De la soții la care am stat aseară am aflat că înainte traseul spre Iezerul Șureanu trecea fix prin curtea cabanei, dar acum au pus gard și trebuie să ocolești. Ceea ce am făcut și noi…

Se urcă un pic, după care se coboară câteva minute până se ajunge, în sfârșit, la lac. Locul este fantastic de frumos, pare o oază de viață pură ascunsă de privirile lumii. Iezerul Șureanu este, din câte știu, lacul glaciar aflat la cea mai joasă altitudine de la noi, doar 1737 m. Majoritatea lacurilor glaciare se află la +/- 2000 de metri altitudine.

Spre deosebire de alte lacuri glaciare aflate la altitudini mai mari, unde este numai gol alpin, aici circul glaciar este tapetat cu pădure pe jumătate din contur, ceea ce accentuează sentimentul de izolare.

Am planificat intenționat să venim la prima oră aici, tocmai ca să mă asigur că nu găsim aglomerație. Și bine am făcut, căci am fost singuri singurei cât am stat la lac.

Sigur, plus noii noștri câini. Cel mic (posibil fetiță, nu ne-am dumirit exact) era disperat după apă. Cum am ajuns la lac a intrat direct în lac și a început să înoate. Pe urmă ieșea și se ducea prin boscheți (nu știu exact ce făcea), după care iar intra în apă. A fost mortal!

Am mâncat un pic cât am stat aici, apoi am admirat în liniște lacul stând pe una din băncuțe. Câinele cel mare a stat lângă mine, sub băncuța pe care m-am așezat. Și-apoi, când ne-am umplut suficient de energie, am pornit mai departe la drum.

Ce mi s-a părut foarte ciudat, și chiar prostesc aș spune, este că Rezervația în care se află Lacul Șureanu se numește Rezervația Iezerul Șurianul. Nu are nicio logică și consider foarte derutantă această lipsă de consistență a denumirilor.

De la lac am început urcarea spre Vârful Șureanu, pe marcaj triunghi roșu.

Aici câinii s-au uitat un pic la noi, fiind bifurcație, de parcă ne spuneau „băi, nu mai venim” și am zis ok, nu-i mai chemăm, sigur se întorc de aici. Probabil fac drumul ăsta până la lac în fiecare zi cu turiști, primesc ceva de mâncare și pe urmă se întorc. Cum am pățit și cu câinii de la Cascada Scoruș.

Dar, ce crezi? Nu s-au uitat mult după noi și, când s-au convins că într-adevăr pe acolo continuăm, au venit și ei. Fără să îi chemăm. Okeeeey! Atunci haideți, băieți! Saaaau… băiat și fetiță, ce-o-ți fi voi! :)

Pe poteca aceasta urcăm un pic și ieșim în curând în golul alpin. Curând vedem ușor spre stânga Domeniul schiabil Șureanu, noi fiind exact sub Vârful Șureanu, care e gâlma din dreapta noastră.

În limba engleză există vorbă tare bună pentru a descrie acest lucru. Îi zice „eyesore”. În limba noastră nu există un echivalent pentru așa ceva. Tare păcat. Descrie la perfecție acest gel de locuri. Practic înseamnă că te dor ochii când te uiți la așa ceva. E un eyesore acest domeniu schiabil, mai ales pentru iubitorii muntelui, ce-l vor curat și neatins de mâna omului. Eyesore este și ce se întâmplă la Luncile Prigoanei, cu clădiri trântite la întâmplare, idem la Rânca, bâlciul de la Bâlea lac, mai ales când îl vezi de sus în creastă, șamd.

Acesta de la Șureanu nu e totuși chiar așa de rău pe cât m-aș fi așteptat. Din multe unghiuri chiar poate fi complet ignorat. Aici am crezut iar că ne vor părăsi câinii, pentru că păreau că vor să meargă în jos spre Apres Ski. Dar nu, au venit în continuare cu noi. Incredibil!

Noi din acest punct cotim dreapta pe o potecuță nemarcată ce începe aproximativ în dreptul stâlpului indicator. Această potecă urcă direct pe Șureanu. Dar, când îmi dau seama ce abruptă e, mă răzgândesc rapid și schimb planul să facem bucla invers.

Adică mergem înainte, urcăm pe drumul ce duce spre Vârful Bradul și, din Curmătura Bradului, cotim brusc dreapta spre Vârful Șureanu. E mai lejer așa, deși nici urcușul pe drumul acela cam prăfuit n-a fost tocmai ușor, și per total cred că am făcut un pic mai mult. Dar măcar nu mi-am dat duhul pe panta aia.

Din Curmătura Bradului se văd culmile domoale ale Șureanului foarte frumos. Totul este acum galben pal, semnul clar că pe la altitudinile acestea deja a venit toamna. Dar pentru noi e încă o tură de vară. Tragem de ea cât mai putem :) Că acuș acuș vine noiembrie cel gri….

Din Curmătura Bradului ajungem foarte repede pe Șureanu, pentru că poteca este aproape plată. De fapt, primul vârf întâlnit, cel marcat cu o cruce, este Șureanu, dar un pic dincolo de el este un vârf secundar, marcat cu două momâi mari.

De aici căutăm o potecă firavă care să coboare un pic spre un loc fantastic de belvedere asupra Iezerului Șureanu. El nu se poate vedea de pe vârf.

Pe aici este PLIN de afine, plin ochi. Niște culegători culeg de zor, noi căutăm poteca. Fiecare cu ce-l doare. Poteca se vede de la început, dar, odată ce coborâm pe ea, nu pare că merge în direcția bună. Bălăurim un pic, dar până la urmă reușim să găsim un loc bunicel, tot așa, cu o piatră, ca ieri.

Super încântați suntem că am găsit locul! Probabil că mai este și unul mai bun, dar din zona aceasta aici pare că e cel mai ok. Alternativa este ca din vârf să mergi pe culme spre nord-nord-vest. De acolo cred că se vede mai bine, doar că e mai mult de mers.

Noi nu avem însă mult timp de pierdut. Azi avem în plan un traseu lunguț, după care avem tot drumul până înapoi în București de făcut. Și parcă am vrea să ajungem înainte de 12 noaptea…

Aici pe piatra cu belvedere spre Iezerul Șureanu stăm un pic, doar doar o ieși un pic mai mult soarele și s-o potoli vântul. Câinii, cu noi. Cel mare s-a așezat pe piatră, lângă mine, în sufletul meu. Nu mă scapă 1 secundă. Să stea el acolo cu mine.

Cel mic s-a băgat iar în niște boscheți. E ciudățel rău câinele ăsta, scurmă la baza unor jnepeni. Habar n-am ce face, dar e mortal rău. L-am întrebat, dar nu mi-a spus.

Cu soarele am avut un pic de noroc, dar cu vântul ba. Așa că a trebuit să plecăm, cu părere de rău că n-am putut filma cu drona. E un loc fantastic pentru așa ceva!

Urcăm la loc în vârf, un pic mai greu ca la coborât, nu de alta dar, pe lângă panta abruptă, mă mai și opresc din 2 în 2 pași ca să mănânc afine. Deci nu ai cum altfel! E o nebunie aici! Nu cred că am văzut un loc mai plin de afine decât acesta. Iar mâncatul fructelor de pădure direct din tufiș e sportul meu preferat pe munte.

Am ajuns înapoi în vârf mânjită pe degete (și probabil și pe față) și cu limba mov, rânjind cu gura până la urechi. Aaaah, this is the life!

Coborâm acum panta cea abruptă pe care am refuzat să o urc mai devreme. În coborâre merge muuult mai bine. Deși, atenție, cei cu probleme cu genunchii probabil preferă să o urce mai degrabă, decât să o coboare.

De aici îi dăm mai departe la vale spre Curmătura Șureanu (unde se află un Apres Ski), dar până acolo facem și o mică pauză de masă. Aici, recalculând mâncarea și timpii în funcție de cum ne simțim, cum ne-am mișcat până aici și cât mai avem, ne dăm seama că putem sacrifica un sandviș să le dăm câinilor. Prea au fost fantastici și au stat cu noi până acum, merită și ei ceva. Le dăm câte o jumătate fiecăruia.

Mai jos ajungem la Apres Ski, unde găsim un paznic și câteva mașini care umblă prin zonă. Acolo mi-a sărit inima la un moment dat pentru că brusc au sărit niște câini la lătrat de după un gard. Erau foarte agresivi și m-am speriat pentru câinii noștri, că nu cred că ne lătrau pe noi. Plus că nu îmi puneam da seama dacă sunt închiși pe terenul respectiv sau pot ieși de acolo pe partea cealaltă. Câinele meu mare, de unde era el big cojones, acum a plâns un pic și s-a ascuns repede după mine.  Mi s-a rupt inima, nu alta. Din fericire nu am avut probleme după ce am trecut mai departe, erau închiși. Pfiu!

Așa de tare m-a distras treaba asta că era cât pe ce să ratez pisica maaaare ce stătea lângă gard, pe afară. M-am dus să o mângâi, dar nu părea că are chef, așa că i-am dat pace. Avea un cap foaaarte mare și urechi foaaarte mici.

De aici mai departe, analizând terenul, am decis să luăm o cale care să ne țină când mai feriți de instalațiile pe cablu. Inițial am fi vrut să urcăm pe Vârful Aușel, să admirăm și vest și sud , dar asta ar fi însemnat să urcăm chiar pe sub instalația pe cablu și n-am vrut.

Am dibuit o potecă ce merge cumva transversal, ca să nu intersectăm instalația decât o dată și, odată ce-am înaintat un pic pe-acolo, am realizat că de fapt am nimerit chiar marcajul bandă albastră. Poteca este extrem de firavă și se mai pierde pe alocuri, iar marcajul e rar, dar e destul de imposibil să te pierzi pe acolo dacă nu e ceață. Vârful lui Pătru, spre care ne îndreptăm ocolit, se vede de multă vreme, chiar de dinainte să pornim spre el. Așa că știm de mult cam pe unde ar trebui să o luăm.

Căinii, în schimb, din nou se opreau la fiecare intersecție și se uitau spre noi, părând că nu mai vor să vină. Dar de fiecare dată veneau. În scurt timp am înțeles, în sfârșit, despre ce era vorba. Ei probabil cunosc foarte bine această zonă și de regulă merg pe drumurile și potecile principale. Ei, și de fiecare dată când noi părăseam drumul bătut ca să continuăm pe o potecă secundară, ei se opreau în loc parcă spunându-ne „băi, nu e bine pe unde ați luat-o, pe aici e drumul bun!”. Dar, văzând că nu au cu cine, veneau după noi de fiecare dată. Parcă-i și auzeai „hai, bine, fiiiie cum vreți voi!” :))))

Pe aici prin zona aceasta am reușit în sfârșit să găsim și o piatră mai scobită în care să le punem apă să bea. Ce s-au mai bucurat, dragii de ei! Dar și noi!

Un pic mai sus, când am luat-o un pic dreapta înainte de a coti brusc spre stânga, pe culme, spre Vârful lui Pătru, iar i-am pierdut un pic. Numai ca să ne intersecteze imediat după câteva minute. Aceștia sunt câini minune, nu alta!

Șureanu sunt niște munți foarte speciali și datorită vestigiilor romane sub formă de fortificații sau castre din care s-au păstrat mici urme. Chiar înainte de Vârful lui Pătru, în Șaua Ocolul, se vede un contur ca de teren de fotbal. Cel mai bine se observă după ce apuci să urci măcar jumătate din panta spre vârf și întorci capul).

Ei, dar acum să vedem pe unde scoatem cămașa. În această șa zărim de dinainte o turmă de oi cu câini. Din fericire este și cioban cu ele, dar nu vrem să riscăm.

Acum nu ne mai temem deloc pentru noi, ci pentru câini! Ne este frică să nu cumva să se încaiere, căci câinii de stână pot fi desetul de agresivi cu niște câini străini. Ne simțim responsabili pentru ei ca și cum ar fi ai noștri. Gândim așadar o strategie.

Văzând că turma se deplasează ușor spre stânga, încetinim pasul și o lăsăm să avanseze suficient cât să nu trebuiască să ocolim spre dreapta decât un pic.

Zis și făcut. Pleacă spre stânga și oile, și majoritatea câinilor. Doar unul alb de talie medie rămâne în urmă. Ei, asta e, dăm nas în nas cu el. Câinele meu gri lățos se întâlnește cu cel alb de la stână, tot lățos și el. Se mârâie un pic, cel alb vine cumva prin înconjurare, și imediat ce trecem de el începe să latre. Eu strig la el să se ducă la oi, încercând să imit cât mai bine vocea de cioban. Aiurea, vezi să nu!

Noi tot urcăm, el tot latră, într-un final scăpăm de el, dar n-a fost prea ușor. Important e că nu s-a întâmplat nimic și câinii noștri sunt ok. Supeeeer! Să-i dăm înainte.

Bucurie mare când ajungem sus, Lacul Oașa se vede foarte frumos!

La polul opus e faptul că niște oameni de 2 lei au urcat aici cu mașini 4 x 4 imense. Și cu siguranță nu sunt singurii, pentru că sub vârf sunt șleauri imense făcute cel mai probabil în timp de astfel de mașini. Nu am suficiente cuvinte să spun despre asemenea practici. Este inadmisibil cum unii oameni au impresia că legile nu li se aplică și merg pe munți cu mașini de parcă e muntele lor! Nu, natura nu ne aparține ca să facem ce vrem cu ea. Nu putem să ne batem joc în asemenea hal. Natura trebuie respectată și ocrotită, ca să rămână frumoasă și să se poată bucura și următoarele generații de ele!

Tocmai ce ne bucuram că uite, cu toată aglomerația din munții umblați, mai ales pe traseele populare, și mai ales vara asta, mai sunt în continuare munți pe care întâlnești doar câțiva oameni. Șureanu este un bun exemplu, și uite câte minunății am descoperit aici. Din păcate însă…. în astfel de munți, mai ales cei ce au o grămadă de drumuri care iarna asigură accesul spre domenii schiabile, legile nu prea există sau nu se aplică.

Din Vârful lui Pătru coborâm de-a dreptul spre poteca marcată cu punct roșu. Pe aici nu este traseu, dar e ușor de coborât. Singura chestie e că terenul e un pic incomod la picior.

Nu coborâm mult că ne dăm seama că dăm iar de turma ce tocmai o depășisem mai devreme. Ne apucă iar teama pentru câini, așa că ne hotărâm să ținem dreapta cât mai mult. Câinii însă, pe modelul de mai sus, vor pe drumul principal, doar că ei nu știu că se îndreaptă direct spre oi.

O vreme părem că am scăpat, dar tocmai când credeam că toate-s bune, hopa iar apare de după deal câinele alb lățos, de data asta lătrând și mai tare ca prima dată. Eu iar strig la el să se ducă la oi, el iar pare că mă semi-ignoră. Apăi cred și eu, că numai voce groasă de cioban n-am.

Câinele meu gri lățos îi trage și el o lătrătură, că doar e și el alfa, dar ăla ne tot cățăie la cap. Cu greu scăpăm de el, de unde nici n-am văzut nicio oaie. Tare teritoriali sunt câinii ăștia, domle’.

Și, mai jos, ce să vezi… ne dăm seama că traseul trece fix printr-o stâna. Minunat! O luăm de la capăt. Ne îndreptăm cu atenție spre ea, încercând să ne dăm seama unde-s câinii, unde-s ciobanii, care-i treaba.

Punem la punct o strategie, ocolim ușor stânga, toate bune. Până la urmă, nu știu cum naiba, dar aici nu am văzut și nu ne-a lătrat niciun câine. Tare ciudat! Însă asta e minunat! Am scăpaaaat! Le spun câinilor, dar ei nu par să înțeleagă de ce mă bucur. Apăi pentru voi mă bucur, măi, că ați scăpat cu fundul necapsat de câinii de stână.

Ne apropiem de final, căci intrăm pe ultima porțiune de traseu. O potecă marcată cu punct roșu ce face parte din circuitul ce vine dinspre Luncile Prigoanei. Dar noi nu mergem într-acolo, ci ținem drept înainte până la Poarta Raiului, de unde am început traseul. Poteca trece printr-o pădure la fel de frumoasă ca și cea de dimineață. Deja ne-am obținut – pădurile din Șureanu sunt superbe, niște oaze pline de mușchi verde.

Pe măsură ce ne apropiem de final, nu ne vine a crede aventura de astăzi. În plus față de faptul că ne-am mișcat mai repede decât ne-am așteptat inițial, acești câini au fost niște eroi! Au venit cu noi ÎNTREG traseul! Ceea ce nu ni s-a mai întâmplat niciodată! 16 km – 7 ore. Au stat lângă noi la fiecare pas, ca niște camarazi credincioși, ca și cum ar fi fost ai noștri!

Pentru mine este absolut incredibilă această legătura pe care o formează aceste animale chiar și cu niște oameni pe care abia i-au cunoscut. Nu-mi explic, dar am impresia că sunt de o inteligentă extraordinară! Pentru mine, cel puțin, această tură a fost de o mie de ori mai frumoasă datorită lor!

La pensiune când am ajuns, i-am văzut că au mers direct pe terasă și s-au tolănit, semn că sunt de-ai locului. Și mă bucur mult dacă oamenii de aici îi acceptă și au grijă de ei. Sunt niște câini de nota 1000! :D

Tura noastră s-a încheiat cu o masă la pensiunea Poarta Raiului, în fața căreia parcasem, unde chiar am mâncat super bine. Câinele meu gri lățos a dormit la piciorul meu, sub masă, și s-a ridicat de acolo când m-am ridicat și eu.

Mai multe despre întreaga excursie de 2 zile în Munții Șureanu poți citi aici. Mulțumesc de vizită, te mai aștept! :)

PS. Toate informațiile utile despre traseu se găsesc mai jos :)