Austria: Hallstatt & peștera de gheață EisriesenWelt

Ziua 4, Vineri, 13 iulie 2012: Hallstatt – Werfen – Zell am see: 135 km

În ziua 4 s-a întâmplat inevitabilul. După ce, chiar din ziua 2, stropii de peste noapte s-au transformat în ceva mai mult decât stropi, şi ploua noaptea cu orele, acuma s-a dus naibii tot feng şuiul şi, după ce plouase toată noaptea în campingul de lângă Hallstatt, dimineaţă am apucat doar la limită să strângem cortul într-o pauză de ploaie, după care a început cu găleata.

Dar cu toate că eram un pic deprimată din cauză că era o vreme aşa proastă în ceea ce eu consider una dintre cele mai frumoase locaţii din Austria, n-am lăsat totuşi ploaia să ne strice planurile.

În Hallstatt aveam în plan să ne plimbăm pe străduţe şi să vizităm mina de sare. Aşa că asta am şi făcut. Dat fiindcă ploua în draci când am plecat din camping, am ales să mergem mai întâi la Mina de sare.

Dar înainte de vă povesti cum a fost, merită să vă spun că Hallstatt este unul dintre cele mai pitoreşti orăşele istorice din Austria, vechi de peste 7000 de ani, care din 1997 face parte din patrimoniul UNESCO. Fiind foarte mic şi înghesuit pe malul lacului Hallstatt şi mărginit de munţi, în oraş turiştii pot circula doar pe jos, accesul cu maşinile fiind interzis.

Drept pentru care, chiar dacă te cazezi în interiorul orăşelului (ceea ce pot să îmi imaginez că e o super experienţă, mai ales dacă stai mai mult de 2 zile) tot pe jos intri. Taxiurile merg doar până la barieră, iar dincolo de ea intră cu maşinile doar localnicii, dar am înţeles că şi ei sunt un pic restricţionaţi.

Însă dacă veniţi cu maşina, există la intrare câteva parcări încăpătoare, desigur, contracost. Noi am ales campingul Klausner-Holl tocmai pentru că este la doar 800 de metri de centrul Hallstatt-ului şi la 250 de metri de funicularul spre Mina de sare. Însă cea mai mişto chestie a fost că deşi am stat doar o noapte şi am strâns cortul şi am făcut check-out înainte de a pleca spre Mina de sare, am putut lăsa maşina la ei, moka. MAI MULT, ne-au dat 2 bilete cu o reducere de câte 2 sau 3 euro (nu mai ţin minte exact) pentru Mina de sare :) 4 / 6 euro îi puţin, dar totuşi n-au ieşit din buzunarul nostru :) Sărumâna, mulţumim! Hai să mergem!

Maaai ales că biletul de vizitare a Minei de sare nu e deloc ieftin! Adică 26 euro de persoană (care include urcarea şi coborârea cu funicularul.

Dar eu am considerat că merită. Mina de sare din Hallstatt e a doua cea mai veche mină de sare din lume. Prima dată înţelesesem că e cea mai veche, dar se pare că cea mai, dar cea mai veche mină de sare din lume este în Hallein, nu foarte departe de aici, şi se pare că este ceva mai interesantă. Numai că noi nu am mai avut timp de încă una. Dacă ştiam din timp, poate o vizitam pe aceea în locul celei din Hallstatt.

Ca să vizitezi mina de sare din Hallstatt trebuie să îţi aloci minim 2 ore jumătate. Mai întâi iei funicularul (eventual mai stai şi la vreo coadă), după care faci o scurtă drumeţie pe jos până la intrarea în mina de sare, după care aştepţi să înceapă următorul tur, te echipezi, şi .. enjoy! Turul propriu-zis durează cam 1 h, după care iarăşi ai de făcut scurta drumeţie + coborât cu funicularul.

Şi dacă mai ai şi vreme bună, sus după ce cobori din funicular ai o privelişte superbă deasupra lacului, deci mai pune ceva în plus şi pentru aia. Numai noi am pierdut vreo 15 minute, şi ploua. Probabil stăteam cel puţin 30 de min dacă nu ploua.

Din fericire pentru noi, chiar dacă era vreme rea, stropii erau însoţiţi de o ceaţă dănsăreaţă tare fotogenică, aşa că nu am stat deloc cu aparatele foto în geantă. Din păcate însă, mai picau stropi pe aparat din când în când, aşa că a trebuit să avem mare grijă.

O experienţă foarte mişto pe care o poţi trăi în salinele astea sunt coborârile pe astfel de tobogane. În trecut erau folosite de mineri pentru deplasare mai rapidă, însă acum sunt „lustruite” de turişti. De ce e aşa mişto? Pentru că austriecii ştiu să facă turism! Au montat un sistem de făcut poze la oamenii care coboară pe tobogan, şi un vitezometru, iar la ieşirea din salină îţi poţi lua propria poză, cu viteza imprimată pe ea. Ceea ce mi se pare genial! Mai ales când vezi ce faţă ai la viteza aia :) Eu în poza noastră ziceai că mă dau cu racheta nucleară, nu cu o amărâtă de 26,4 km/h. Dar totuşi, e ceva, nu? :) Cică viteza maximă atinsă acolo (am întrebat ghidul) a fost undeva la 40 de km/h. El, cel puţin, era ultimul care cobora, şi îşi lua ca şmecherul avânt, ca să se dea mare, şi a prins vreo 35 de km/h parcă.

A, şi apropo de ghid, şi de austrieci cum ştiu ei să ia un ban, dar NU degeaba, ghizii sunt extraordinari, evident că explică atât în germană cât şi în engleză, şi sunt doxă, ştiu să îţi răspundă la orice. Mai mare dragul de ei. Iar proiecţiile şi experienţa turului în sine… chiar merită, aşa cum spuneam la început. Jos pălăria. Mai sus, de exemplu, este o proiecţie pe apă. Ceva de nu-ţi venea să crezi că există!

Când am coborât din salină, încă ploua. Şi nici că s-a oprit vreun moment. Am pornit însă la pas prin Hallstatt, pentru că muream de curiozitate, şi nici viscolul nu m-ar fi oprit să îi bat un pic străzile.

După asta vroiam să ajungem la EisriesenWelt (cea mai mare peşteră de gheaţă din lume), unde ştiam că avem nevoie de multicel timp ca să ajungem la intrarea în peşteră, şi era deja foarte târziu, aşa că plimbarea a fost cam pe fugă. Prin ploaie.

Cu toate astea nu m-am lăsat până nu am ajuns în locaţia din care am putut face o poză cât de cât similară cu poza faimoasă pe care o găseşti peste tot pe google când cauţi Hallstatt. Bine, poza nu e chiar ce găseşti pe net, dat fiind că în ele cerul e senin şi soarele străluceşte, şi la noi ploua, dar eu am fost mulţumită.

Despre Hallstatt… ce să vă mai zic. Este efectiv un loc de vis. Străduţele sunt de poveste, are un centru micuţ şi carismatic cu căsuţe cochete… Bine, TOATE căsuţele sunt frumoase şi cochete, doar timp să ai să le admiri. Ba poţi să faci şi o mulţime de excursii şi trasee în zonă, dar noi a trebuit să fugim mai departe.

Acu-i acu! Trebuia să ajungem să prindem ultimul tur din cea mai mare peşteră de gheaţă din lume şi eram în mega întârziere! Ţopăiam pe scaun în maşină de teamă că aveam să îl ratăm. Mă blestemam pentru că nu ne grăbisem mai tare cu împachetatul dimineaţă şi ne prinsese ora asta pe drum. Nu mai ţineam minte ce scria pe site la program, dar ştiam sigur că era grav.

Ca să ajungi la Eisriesenwelt trebuie mai întâi să intri în Werfen, după care se urcă un drum serpentinos de vreo 6 km, foaaarte abrupt, până la staţia de unde se cumpără biletele. Sunt indicatoare, deci nu ai cum să ratezi drumul ăsta. Este un dead end, la capăt fiind o parcare în care poţi lăsa maşina.

Am luat-o efectiv la fugă spre ghişeul de bilete, nu înainte să îndes într-un rucsac geaca groasă, pantaloni şi bluze de polar, şi tot ce am mai găsit gros. Nu de alta dar peşteră de gheaţă = 0 grade. Din păcate nu am luat şi mănuşi, ceea ce s-a dovedit a fi o mare greşeală.

Gâfâind şi cu ochii ieşindu-mi din orbite, am ajuns la ghişeu, şi dau să o întreb disperată de tanti de acolo dacă mai prindem ultimul tur.

De ce eram aşa disperată? Pentru că imediat după ghişeu nu tronează intrarea în peşteră. Nici pe departe. De aici trebuie să mergi cam 15 minute pe jos, după care iei o telecabină, după care mai urci vreo 20 de minute pe jos, şi abia apoi ai ajuns la gura peşterii.

Tanti însă… nu prea ştia engleză, şi în afară de asta, era mega calmă. Eu abia puteam vorbi printre gâfâituri, iar ea se uita la mine cu cea mai relaxată privire posibilă. Numa’ că nu îmi spunea: eşti cam nebună, linişteşte-te! Ce te agiţi atâta? Ca o ardeleancă era, zău!

Însă am pus asta pe seama faptului că nu înţelege ce întreb, aşa că am trecut la următorul pas: adică a o întreba dacă mai prindem ultimul tur, cu toate cuvintele şi în toate modurile posibile şi imposibile pe care le ştiam în engleză. Din păcate nici asta nu prea a funcţionat, dar încet încet începea să prindă ideea. Eu pe de altă parte… aproape că auzeam timpul şi secundele cum se scurg, şi îmi venea să o strâng de gât, nu alta. Am trecut însă la al treilea pas, şi anume să gesticulez şi să îi arăt ceasul.

Moment în care în sfârşit a adunat 1 cu 1 şi i-a dat 2, şi a înţeles ce vroiam. Desigur că era nelămurită, căci chiar mă agitam degeaba, dat fiind că aveam suficient timp să ajungem. Yeeeeeeeeeey! Prindem ultimul tuuur! Yuhuuuu!

M-am bucurat nevoie mare, dar asta nu m-am împiedicat totuşi să măresc pasul pe traseu, nu de alta dar mai bine ajungem mai devreme decât la fix, sau mai rău, prea târziu.

Aşadar, ultimul tur a fost undeva pe la 17:45. Ca să vă zic sincer nu mi-am notat şi nici nu am reţinut exact, dar după orele la care am făcut pozele, cam aşa cred că e. Aşadar, ce scrie pe site nu e chiar actualizat. Vi l-am dat totuşi, dacă vreţi să mai aflaţi una alta despre această peşteră, plus că acolo găsiţi şi detalii despre cum se ajunge şi alte treburi de genul ăsta.

În orice caz, ca să fiţi siguri că prindeţi ultimul tur, asiguraţi-vă că ajungeţi în parcare cel târziu la ora 16. Şi rezervaţi cam 3 ore jumate pentru întreaga vizită, de când plecaţi de la maşină şi până vă întoarceţi.

De pe traseul spre peşteră aveţi nişte privelişti absolut incredibile. Deşi ştiam că nu putem să ne lălăim, am făcut o mulţime de poze, căci nu ne puteam abţine.

Se vedea oraşul Werfen de sus, precum şi mulţi versanţi ai munţilor din zonă. Numai vârfuri nu prea vedeam, căci erau acoperiţi de nori.

Nori care de fapt au fost un mare deliciu, şi au făcut un adevărat spectacol, greu de uitat. Nu ne venea efectiv a crede că numai cu o oră înainte ne ploua în Hallstatt, care nu e deloc departe, şi aici vremea era aşa spectaculoasă, o combinaţie fabuloasă de nori, ceaţă şi soare.

Chiar aveam mare nevoie de aşa o experienţă, nu de alta dar eram tare demoralizată de vremea pe care o avusesem până acum, şi bucuria călătoriei era un pic estompată.

După ce am luat şi telecabina, am ajuns la a doua parte de traseu, suspendat efectiv în stâncă.

Dacă vă uitaţi atenţi, se vede gura peşterii. Dar până acolo, avem de trecut un tunel :D

Desigur, pentru cei ce nu le place, îl pot ocoli, dar de ce să faci asta acum? Îl ocolim la întoarcere, pentru diversitate.

Drumul către nori :)

Gura peşterii ne aşteaptă! :)

Am ajuns, desigur, mai devreme de începutul turului, aşa că în timpul în care a trebuit să aşteptăm, am cam îngheţat. Dacă aşa era afară, nici nu vroiam să ştiu cum avea să fie înăuntru (mega frig, logic!). Aici am aflat că înăuntru nu ai voie să faci poze, lucru pentru care mi-a părut rău şi bine în acelaşi timp.

Bine pentru că puteam să mă bucur de experienţă în tihnă, fără să fiu preocupată mereu „aoleu să fac pozeeeee!!” şi rău pentru că deh, cealaltă parte din mine chiar vroia să facă poze, dat fiind că aşa ceva nu mai văzusem niciodată şi formaţiunile de gheaţă sunt deosebite. Nu pot decât să vă îndemn să căutaţi ne net dacă sunteţi curioşi cum arată în interior, sau dacă nu, să mergeţi fără să ştiţi şi veţi fi surprinşi :)

Puteţi doar să mă credeţi pe cuvânt când vă spun că merită din plin, şi că ghizii sunt foarte buni (cel puţin cel nimerit de noi). Era un băiat destul de tânăr, foarte de treaba, lângă care ne-am postat din prima (se merge în coloană deci vă sfătuiesc să faceţi la fel) pentru a afla cât mai multe şi a-l iscodi ori de câte ori ne venea vreo întrebare.

De fapt în peşteră nu se merge, ci se urcă. Pe nişte scări montate în gheaţă. Ceva de nedescris. Desigur, la final mai şi cobori. Eşti avertizat dinainte de a intra că vei urca pe jos ca şi cum ai urca de la parter pe acoperişul unui zgârie nori de 40 de etaje, şi că dacă nu crezi că poţi face faţă, mai bine nu mai intri. Dar biletul l-au plătit deja, oricum :)

Ţi se dă o lampă pe gaz sau benzină (nu mai ştiu exact) căci peştera nu e deloc electrificată, aşa că dacă se sting toate odată, se face mega beznă. Bine, asta nu e posibil. Singura sursă de lumină care mai există o are ghidul, şi constă într-un fir de magneziu căruia îi dă foc din când în când pentru a obţine o lumină un pic mai puternică şi pentru a ne arăta diverse formaţiuni speciale atunci când ajungem la ele.

Mai mult.. veţi vedea singuri la faţa locului. Nu veţi fi dezamăgiţi.

La ieşirea din peşteră deja se eliberase de tot cerul, şi era o vreme incredibil de frumoasă, dacă te gândeşti ce îndurasem în aceeaşi zi. Dar zona fiind muntoasă, orice e posibil. Acu ploua, acu e soare.

Am poposit să mai facem ceva poze, asta până când ne-a dat în cap întrebarea „dacă ăştia au închis telecabina?”. Şi amintindu-ne programul trecut la staţie, aveam mari motive să ne întrebăm asta. Totuşi, oare să fie aşa de nesimţiţi să ne vândă bilete combo ştiind că prindem ultimul tur, şi să nu ne aştepte să ne întoarcem? Well… aveam să aflăm în curând…. că NU :) Oamenii te aşteptau, evident, că doar sunt corecţi. Nu vreau să dau cu presupusul că în România probabil ne puneau să coborâm pe jos, ceea ce până la urmă nu era o tragedie, dar totuşi plătisem..

Acuma, apropo de zonă, vă recomand din suflet să poposiţi prin ea mai mult. Eu cel puţin mi-am pus în gând  să revin neapărat să văd Salzburgul şi alte multe „obiective” din zonă. Cel mai mişto obiectiv e până la urmă muntele, pe care îl vezi oriunde. Vă pot recomanda şi un camping foarte bun şi ieftin, cu privelişti minunate, la care trebuia să stăm noi, asta dacă nu plecam cu o zi întârziere. Este chiar în Werfen, şi e cel mai apropiat camping de peştera de gheaţă. Aici găsiţi detalii: www.camping-vierthaler.at

Eu chiar le scrisesem pentru că vroiam să rezerv un bungalow (la preţ foarte bun zic eu, 25 euro / noapte pt 2 persoane – dat fiind că în majoritatea campingurilor dai preţul ăsta dar stai în cort), însă nu mai aveau libere. Probabil trebuie rezervat cu foarte mult timp înainte, şi preferabil pe mai multe nopţi. Pentru noi, cu siguranţă a fost mai bine că nu am găsit liber.

Tot în Werfen mai este şi castelul Hohenwerfen, o superbitate de castel cocoţat în vârf de deal, pe care l-am văzut de pe drumul sninuos pe care vă ziceam că am urcat spre parcarea unde laşi maşina pentru peşteră, însă n-aveam cum să oprim să facem poze iar cea făcută din maşină, prin geam, nu e bună de nimic. Uitaţi aici o poză foarte reuşită cu castelul Hohenwerfen. Merită zic eu!

Următoarea noastră oprire la fost la Zell am see. Am ajuns destul de devreme, dar nu am mai mers să ne plimbăm pe vreo undeva, pentru că vroiam să rezolvăm şi noi una alta. Gen să facem un duş mai luuung, să stăm liniştiţi, eu aveam ceva treabă pe net şi am cumpărat o oră ca să o rezolv… chestii din astea.

Plus că în campingul ales (chiar pe mal, în nordul lacului) aveai destule lucruri de făcut ca să nu trebuiască să mai pleci prin altă parte.

Aşadar am făcut poze cu lacul, ne-am plimbat pe alei, am dat mâncare la răţuşte… În mare, ne-am relaxat.

Ba puteam să închiriem şi o hidrobicicletă, dar am lăsat totuşi pe altă dată, dat fiind că înăuntru probabil se strânsese apă de la ploaie.

Campingul este unul dintre cele la care am plătit cel mai mult, dar măcar de banii ăia ai parte de condiţii foarte bune, ŞIII, intrare gratuită la o piscină acoperită din centru. Din păcate noi nu am beneficiat de asemenea răsfăţ, dat fiind că a doua zi dimineaţă am pornit în trombă spre Grossglockner. Dar depsre asta, în episodul următor.

Vizualizaţi Honeymoon ziua 4 pe o hartă mai mare

Utile:

1. Vignetă Austria: 46 de lei pentru 10 zile ( nu există vignetă pentru un număr mai mic de zile).

2. Cazare: Camping Klausner-Holl, Hallstatt: 23 euro / noapte pentru 2 persoane + cort

Camping See camp, Zell am See: 28 euro / noapte pentru 2 persoane + cort

3. Mina de sare din Hallstatt (inclusiv urcare şi coborâre cu funicularul): 26 euro / persoană

 Program: http://www.salzwelten.at/en/hallstatt/opening-times/

4. EisriesenWelt (cea mai mare peşteră de gheaţă din lume) + urcare şi coborâre cu telecabina: 20 euro / persoană