Elveția: Tour du Mont Blanc (TMB) etapa 7 – Refuge les Grands -> Champex

În timp ce mă aflam pe Tour du Mont Blanc şi avem de dovedit câte o urcare istovitoare şi trebuia de multe ori să îmi autodistrag mintea de la efort, mă gândeam adesea despre ce o să povestesc la întoarcere. Chiar scriam articole atunci, în mintea mea, şi ieşeau chiar bine. Dar din păcate acolo începeau, şi tot acolo şi sfârşeau. Nu mai ştiu dacă ce scriu acum coincide cu ce gândeam atunci, dar cert e că de fiecare dată când scriu un articol fac tot posibilul să mă transpun în ziua aceea, în starea aceea, şi să retrăiesc clipele acelea. Pentru asta îmi trebuie linişte, şi elimin orice element care m-ar putea deconcentra. Dacă reuşesc… nu ştiu, dar sper ca de fiecare dată să vă aduc şi pe voi acolo cu mine. Astăzi am avut de înfruntat una dintre multe urcări din acelea sfâşietoare, dar parcă cea mai cea.

Ziua 18, vineri, 27 iulie 2012: 

Traseu Etapa 7 TMB: Refuge les Grands (2113 m) – Chalet du Glacier (1583 m) – Fenetre d’Arpette (2665 m) – Champex (1466 m)
Diferenţă nivel: + 1082 m / – 1729 m
Durată: 9 h
Distanţă parcursă pe jos: 13 km

Când mă trezesc, încă mă gândesc la grupul de alpinişti care a sfârşit tragic pe ruta “Les 3 Monts” spre Mont Blanc, undeva sub Mont Maudit din câte am înţeles. De fiecare dată mă cutremură să aud aşa ceva, dar acum cu atât mai mult cu cât accidentul e unul dintre cele mai grave din ultimii ani, luând 9 vieţi. Şi cum asta s-a întâmplat doar cu câteva zile înainte să ajungem şi noi aici în masiv, nu-mi mai iese din minte.

Aseară am aflat, de la doamna gardian de la refugiu. Şi ne-a explicat că a fost o avalanşă produsă de o placă de vânt care a plecat cu ei cu tot. Tragic. Brrrr… Remind me să nu urc pe ruta asta spre Mont Blanc.

Refuge Les Grands

Scot nasul afară şi e un frig de crapă pietrele. Mă gândesc la englezul cu care am vorbit aseară, care e cu cortul un pic mai sus de refugiu. Oare n-a murit de frig? Apa cu care mă spăl pot să jur că are maxim 2 grade şi aproape îmi îngheaţă toţi dinţii în gură când mă spăl pe dinţi.

Dormitorul Refugiului Les Grands

Sala de mese din bucătăria Refugiului Les Grands

Pe de altă parte, încă mai e vreme bună. Ieri mă uitam cam cu frică pe tăbliţa de la Refuge la Flegere, unde erau desenaţi nişte nori cu ploaie pentru ziua de mâine. Dar până una alta, astăzi e încă frumos. Cerul e senin, niciun nor pe el, dar mă întreb… cât oare o să mai avem norocul ăsta? Din ziua 1 şi până azi, ziua 7, deci 6 zile, am avut numai vreme superbă, mi-a fost şi frică să zic vreo ceva ca să n-o deochi. Ploaia aia de acum două zile de jumate de oră a fost doar o glumă, dar să ai aşa noroc 9 zile la rând… parcă nu prea îmi vine a crede. Doamne ajută!

La micul dejun primim papa bun tot de la gardieni, nişte ouă parcă, dar şi un gem de casă super bun. Mâncăm împreună cu ei, după care ne echipăm şi suntem gata de plecare. Doamna îşi aduce aparatul şi face o poză cu noi ca să aibă amintire, le dăm şi aparatul nostru să ne facă, dar nu ştiu ce naiba am păzit că ea nu apare cu noi în poză. Suntem doar noi doi :(

Pornim destul de dimineaţă, cred că cel mai devreme din toate zilele. E iarăşi linişte şi pace, şi nu mai întâlnim decât un om pe potecă la ora asta. Astăzi avem un traseu destul de special, ştim că avem mult de muncă, drept pentru care gardienii ţin să ne încurajeze la plecare şi ne spun că ne vor urmări ascensiunea cu binoclul, dat fiind că dacă rămâne aşa senin, se vede şaua în care trebuie să ajungem chiar de la refugiu.

Trebuie să traversăm o vale, drept pentru care din păcate mai întâi trebuie să coborâm  cam 500 de metri diferenţă de nivel, doar ca să avem apoi se înfruntat o preafrumoasă urcare de 1100 de metri diferenţă de nivel, dintr-o bucată. Am mai urcat şi mai mult de atât în alte rânduri, dar cred că niciodată n-am început ziua cu o coborâre aşa mare.

Odată ce ajungem la Chalet du Glacier, unde se află un chioşc cu diverse chestii de cumpărat, începem urcuşul anevoios. Şaua în care ziceam că trebuie să ajungem se numeşte Fenetre d’Arpette, care, alături de Col de Fours, în care am ajuns în ziua 3, e cea mai înaltă trecătoare de pe Tour du Mont Blanc – 2665 m. Dar spre deosebire de prima, asta e a dracului! Indiferent în ce sens faci TMB (în sensul acelor de ceasornic sau invers), ai de urcat de-ţi sar capacele.

Singura alinare pentru noi e gheţarul Trient, pe lângă care trecem şi ne fascinează cu formaţiunile gheţii, pentru care am o scuză să mă opresc ca să îi fac poză :P

Uitându-mă în ghid, teoretic asta ar trebui să fie ultima zi, şi în ghid chiar este ultima, pentru că se recomandă începerea turului din orăşelul elveţian Champex. Însă cum noi nu am început de acolo…

La fel şi cu două seri în urmă, la Refuge la Flegere, era interesant să vedem oameni care mai aveau în faţă o singură zi din TMB, până în Les Houches, pentru că de acolo începe în mod clasic TMB-ul făcut în sens invers acelor de ceasornice.

Noi însă începând din Italia, din Courmayeur, mai avem câteva zile până la final, şi e ciudat să ajung la finalul ghidului dar să nu fi terminat turul. Ba te şi felicită în ghid pentru reuşită, ori nu prea pot să mă bucur …

Ca şi în alte zile, astăzi ne aflăm pe o variantă a TMB-ului, cea de la altitudine, varianta clasică fiind pe la poale. Dar de ce să ne facem noi viaţa mai uşoară? No, no, alegem pe aia mai grea :) Nu regret prea tare, însă este una dintre cele mai grele urcări de pe TMB, dacă nu cea mai grea de fapt. Oricum, din punctul meu de vedere variantele uşoare servesc doar în caz de vreme rea, dacă eşti cu copii mai micuţi (am văzut şi din ăştia) sau dacă eşti extrem de obosit, că altfel nu văd de ce nu ai alege să mergi pe varianta care nu te duce sus de tot, unde priveliştile sunt mult mai frumoase.

După ce trecem de mai bine de jumate din urcare, deja simt că nu mai pot. Soarele a ajuns şi el destul de sus şi ne ia din puteri like taking candy from a baby, şi fiecare pas e o provocare. Nu ştiu ce am, dar nu îmi aduc aminte să-mi fi fost vreodată aşa de greu.

Faptul că văd unde trebuie să ajungem nu mă ajută deloc. Nici măcar faptul că ştiu că după asta avem doar de coborât nu îmi dă putere. Ştiu eu cât de grea o să fie şi coborârea…

Cumva însă reuşesc să îmi dau ceva şuturi în fund (la câte mi-am dat până acum, deja am vânătăi dorsale …) şi aproape îmi dau ultima suflare în Fenetre d’Arpette. Îmi revin însă rapid, căci repaosul şi priveliştea au rol de resuscitare. E un vânt aicea de te ia pe sus, dar găsesc să mă pitesc printre nişte stânci la adăpost. Cică să facem pauză să mâncăm ceva, dar numai direct pe jos poţi să stai, şi nu e ca şi cum pe jos ar fi iarbă sau ceva, sau ar fi spaţiu. E o şa mică mică de tot şi abia ne găsim loc.

Cum e rost de mâncare, vin şi nişte ciori din astea de altitudine, sau cum le-o zice, că dacă nu le-am văzut peste tot, şi în Dolomiţi, şi pe aici, dar tot nu ştiu ce specie o fi.

Coborârea se dovedeşte a fi mult mai cruntă decât urcarea, exact cum am preconizasem. Pentru genunchi şi tălpi, desigur. E super abrupt şi facem surf pe grohotiş. După a treia alunecare, încep să contorizez dăţile când e cât pe ce să îmi rup gâtul. Până ajung jos la iarbă număr vreo 17 ori. De 17 ori mi-a alunecat piciorul pe grohotiş, dar din fericire am reuşit de fiecare dată să mă redresez şi nu am căzut. Dar de fiecare dată îmi stătea inima pe moment crezând că o să muşc din grohotiş.

Chiar când ajungem la iarbă, parcă brusc se adună toţi norii în capul nostru şi începe să plouă. Ne scoatem repede pelerinele şi ne blindăm, dar după o mică răpăială de vreo 15 minute cred că se răzgândesc, şi se opreşte ploaia. Ce ziceam de noroc? Iaca mai avem ceva rezerve :)

Sus acolo se vede şaua din care am coborât

După o pauză de tolănit pe iarbă binemeritată de tălpile noastre, plecăm mai departe. Ajungem într-o pădure foarte frumoasă, unde poteca ajunge să meargă la un moment dat paralel cu un pârâu care şi-a săpat un culoar deosebit. E formidabil de frumos, şi uităm de dureri chiar dacă suntem la final de zi şi sunt spre nivelul maxim.

Un pic mai jos, vedem pentru prima dată Champex Lac, orăşelul elveţian în care vom dormi în seara asta. E prima dată când mergem pe străzile unei localităţi din Elveţia şi suntem curioşi.

Un camping care pare mişto, cu bungalow-uri, iar deasupra lui, o mulţime de căbănuţe

 Au şi ei Genţiana, doar că nu e cabană :)

Cabana unde avem rezervare se cheamă “Au Club Alpin”, şi am crezut că e un fel de echivalent al Căminului Alpin din Buşteni, sau măcar să fie deţinut de Clubul Alpin Elveţian, dar de unde. E doar un fel de pensiune care are şi dormitoare comune pentru cei ce fac Tour du Mont Blanc. Suntem luaţi în primire de un personal destul de rece, dar la urma urmei nu e ca şi cum aveam de gând să pun bazele unei prietenii de o viaţă cu ei.

De pe balcon vedeam Champex Lac

Dar în scurt timp am început să găsim şi alte lucruri mai puţin plăcute în jur, cum ar fi un anunţ pe care scria că dacă plăteşti cu cardul îţi ia comision nu ştiu cât la sută. Ori nu prea am înţeles de ce ar trebui să fiu dezavantajat dacă nu vreau să plătesc cash.

Iar când ajungem la masă, lui Cristi deja i se pune pata. Adică cum adică dacă nu comandăm de băut, tre să plătim apa de masă?? Să vă explic, la toate cabanele la care stătusem până acum, ţi se dădeau pe masă carafe de apă fără număr fără număr. Asta în condiţiile în care eram PE munte, uneori la altitudini mari, unde apa se capta şi filtra prin diverse metode. Ba chiar şi la Refuge la Flegere, unde aveau probleme cu apa, şi nu era potabila cea de la baie, ne-au dat apă pe masă, ba îţi dădeau apă de 2 litri îmbuteliată moka, dacă cereai. Iar aici suntem într-un oraş, for God’s sake, iar apa din carafă e de la “ţeavă” cum ar veni.

Chiar revoltător, dar cum Cristi a avut chef de un pahar de vin, n-am mai plătit apa :)

În rest, ce să zic, aici am plătit cea mai scumpă demipensiune, că deh, suntem în Elveţia, şi nu e ca şi cum condiţiile au fost altele decât până acum. Ba ne şi trece o ţeavă prin cameră, aş putea zice că am stat mai bine decât aici. Dar din fericire mâine deja ar trebui să dormim în Italia. Ar trebui….